Street foodul românesc. De la birtul pe roți la automatele Herdan FOTO
0În perioada interbelică, moda de peste Ocean s-a simțit și în zona HoReCa: mâncarea de luat la pachet, în grabă, sau gustările bune într-o pauză de socializare au luat amploare în România, cele mai cunoscute fiind automatele (cunoscute la americani drept vending machines) ale fraților Herdan.
O plimbare pe străzile Capitalei, dar nu numai, te poartă prin copilărie, când așteptai cu nerăbdare la coadă pentru covrigi calzi sau ștrudele cu mere, dar și pe alte meleaguri îndepărtate: tacosul te duce pe străzile colorate ale Mexicului, pizza îți aduce savorile Italiei dintr-o mușcătură, kürtöskalácsul îți satisface pofta de dulce prin tradiția ungurească, hamburgerul te duce instant cu gândul la Statele Unite și visul american, cartofii prăjiți cu diverse sosuri îți dau un boost de energie pentru o zi aglomerată, iar celebrii mici de la Obor parcă te fac să te simți mândru că ești român... Street foodul sau fast-foodul a devenit o normalitate fără de care parcă nu ne putem imagina o zi aglomerată în care nu avem timp să gătim, să ne pregătim un sendviș la pachet sau chiar diverse mâncăruri pentru un prânz la birou.
Thermopolium, street foodul antic
Acest fenomen nu a apărut chiar peste noapte, așa cum am putea crede. Street foodul a apărut încă din Antichitate, atunci când nu oricine își permitea să aibă spațiul sau instrumentele necesare pentru a-și improviza un loc special pentru gătit. Dincolo de istoria cunoscută pe care poporul nostru a trăit-o în strânsă legătură cu Imperiul Roman, se pare că mai avem ceva în comun, ceva ce rezistă și ia amploare inclusiv astăzi: street foodul și fast-foodul. Rămășițele orașului Pompeii spun o poveste cu totul aparte. În 2020, printre ruine, a fost descoperit un thermopolium – un fel de fast-food stradal ce datează din Roma Antică. Se pare că romanii și călătorii care treceau prin Pompeii se opreau la acest local aflat într-o zonă foarte aglomerată pentru a bea o băutură caldă sau a mânca diverse preparate din carne de rață, capră sau mâncăruri de pește și melci, ce erau gătite în vase de teracotă. Se pare că în orașul Pompeii, care avea doar câteva mii de locuitori, existau aproape 80 de astfel de tarabe sau thermopoliumuri decorate cu diverse desene ce indicau ce mâncăruri sau băuturi puteau fi consumate aici, potrivit arheologilor.
„Automatul“, strămoșul fast-foodului românesc
Despre evoluția fenomenului de street food sau fast-food pe teritoriul Țărilor Române nu se cunosc prea multe detalii, însă, odată cu dezvoltarea economică sporită de după formarea României, apar multe afaceri prospere. În secolul XIX și ulterior în secolul XX, unii dintre cei mai buni afaceriști din Capitală se dovedesc a fi frații Herdan. Nu doar datorită imperiului din domeniul panificației pe care îl conduceau au rămas aceștia în istoria Bucureștiului, ci și spiritului inovator de care au dat dovadă în vremuri în care orașul era deja împânzit de restaurante sau localuri pentru toate buzunarele și statutele sociale. Deși ar fi putut să își concentreze activitatea doar în domeniul panificației – datele arată că în 1938, aproape 10% din producția alimentară a Bucureștiului le aparține –, frații Herdan erau afaceriști înnăscuți, cu un puternic spirit de inovație. Astfel se face că aduc în premieră în România conceptul de fast-food, care la acea vreme purta numele de „automat“. „Herdan era un evreu spaniol, era şi furnizorul Curţii Regale (n.r. – pentru pâine, făină și biscuiți), când mai era rege Carol“, povestește atletul român basarabean Valentin Șerbacov (Șerban), în volumul „Calvarul“, semnat alături de Vadim Pirogan. Afacerile fraților Herdan prosperau în perioada interbelică, aceștia fiind implicați inclusiv în domeniul sportiv. „Asociaţiile sportive erau sponsorizate de capitalişti mari ca Max Auşnit, Herdan şi alţii, care se învârteau în jurul regelui...“, mai relatează Valentin Șerbacov.
Însă frații Herdan aveau să lase o amprentă de netăgăduit în istoria Micului Paris odată cu punerea în funcțiune a celor două restaurante care aveau la bază conceptul de „automat“. „Numele de automat era impropriu, dar își avea originea într-o altă întreprindere care buctase cu un an înainte de sosirea mea în București. Fusese un automat după model american instalat în clădirea de sub terasa Cercului Militar (...). Acolo se proceda cu introducerea unei fise într-un aparat și apăsând pe buton se declanșa servirea mecanică a gustărilor și băuturilor afișate“, explică scriitorul Vlaicu Bârna în volumul „Între Capșa și Corso“.
„Bun, curat și ieftin“
Deși Capitala era împânzită de restaurante sofisticate, precum cele de pe Calea Victoriei, sau mai puțin elegante – bodegi sau cârciumi –, de pe piața bucureșteană lipsea conceptul de mâncare rapidă. Unde te puteai duce să mănânci ceva cald în pauza de la lucru, fără să dai comandă, să aștepți să fie gata mâncarea, iar apoi nota de plată? La automatele Herdan din centrul Capitalei, unde îți alegeai mâncarea deja pregătită dintr-o vitrină, iar cineva ți-o aducea la masă. „Cea dintâi pe care aș fi menționat-o între casele de comerț ale Bucureștilor ar fi cea pe care o vizitasem prima oară cu amici și cunoscuți din boema anilor ’32-’33, automatul Herdan. În spatele unei mese protejate de o vitrină care acoperea tăvi cu feluri de mâncare, niște fete tinere, într-o uniformă verde, se grăbeau să te servească. Gagel și Herdan erau numele celor două mari fabrici de pâine care alimentau Capitala, iar automatul era o anexă a celei de-a doua, recomandat în textele de reclamă cu calificativele bun, curat, ieftin, bătea orice concurență în materie, atât prin calitate, cât și prin moderația prețului“, mai scrie Vlaicu Bârna.
Afacerea a prosperat, acoperind un segment de piață nesatisfăcut până în acel moment. Frații Herdan au dezvoltat acest concept, creând condiții pentru diverse tipuri de clienți: de la cel care mănâncă pe grabă, în picioare, la mese înalte, la cel care de asemenea nu își dorește să aștepte să fie gata mâncarea, dar care vrea să o savureze pe îndelete, pe scaun.
Pentru toate gusturile
„Primele două automate Herdan au fost în Blocul ARO (n.r. – unde a funcționat Cinematograful Patria) și în Bulevardul Academiei, vizavi de librăria Cartea Românească. Clientul își lua frugala hrană lângă niște măsuțe dimensionate pentru înălțimea statului în picioare. Ceva mai târziu, automatul Herdan își avea în Calea Victoriei, în fața Palatului Telefoanelor, o clădire cu trei niveluri. La parter, clientela stătea și consuma în picioare, la cele două etaje erau mese cu scaune, iar fetele în uniformă luau aici comenzi și serveau ca la restaurant“, mai precizează Vlaicu Bârna.
Automatele Herdan au avut un succes răsunător nu doar datorită faptului că luai masa rapid, ci și datorită varietății de preparate. Se pare că o singură porție de mâncare era 7 lei, iar cei care voiau o masă rapidă aveau de unde alege: de la feluri principale, la garnituri și deserturi care mai de care. „Se serveau acolo câteva feluri de mâncare: friptură, pârjoale, musaca, mititei, macaroane cu brânză și pilaf de pasăre, cu garnituri de piure și cu pâine, iar ca desert o amandină sau o prăjitură cu fructe. Prețul unei porții, din oricare, invariabil, 7 lei“, mai povestește Vlaicu Bârna.
În reclamele vremii se menționa că la automatele Herdan mâncarea era ieftină, însă Vlaicu Bârna precizează că „se putea cumpăra «Le genie du christianisme» în două volume pe prețul a două feluri de mâncare de la automatul Herdan“.
„Te fac un Herdan?“
Treptat, automatele Herdan au devenit locuri populare de întâlnire, mai ales pentru cei care poate nu își permiteau să meargă la restaurante sau cofetării mai prețioase și pretențioase. Astfel că nu de puține ori la automate vedeai studenți la braț care priveau mâncărurile cu grijă și încercau să aleagă cu ce să se mai răsfețe în pauza de la cursuri sau după o zi lungă, când se invitau la masă spunând: „Te fac un Herdan?“.
„Automatul e şi un loc de întâlnire. Dacă te-ai duce acasă după ce ieşi de la birou n-ai mai avea timp să vii exact la întâlnire. Așa rezolvi şi chestiunea rendez-vousului şi a mesei. E drept că pentru multe femei prezintă și unele avantagii. Privește acolo în fața mixerului, la scaunele cele înalte. Vezi ce practic e un astfel de scaun? Pune în evidenţă linia piciorului ascuns sub masă“, se preciza într-un articol al revistei „Realitatea ilustrată“ din 11 februarie 1932, potrivit jurnalistului culinar Cosmin Dragomir. Tot acesta semnalează, printr-un fragment din „Realitatea ilustrată“, și existența primului food-truck, undeva în 1936, fiind deținut de un întreprinzător din Ardeal: „Micile orăşele din Munţii Apuseni se cufundă în întuneric odată cu venirea nopţii. Viaţa se suspendă aproape în întregime. Cu toate acestea, sunt mineri cari lucrează noaptea, sunt paznici şi alţi lucrători cari veghează în timp ce ceilalţi dorm. Pentru aceştia, un român întreprinzător, imitând pe americani, şi-a instalat un birt pe roate. Când micile magazine şi localuri din Câmpeni, din Abrud şi din celelalte localităţi ale Munţilor Apuseni se închid, el soseşte cu birtul său. În fotografiile noastre: birtul pe roate şi clienţii la masă, în interiorul său“.
Maria Tănase, spălătoreasă la Herdan
Dincolo de tineri sau studenți, clienți fideli ai automatelor au fost și nume care au rămas în istoria literară a țării: „În acel loc își făcuseră vad boema bucureșteană și i-am auzit de multe ori pe Jebeleanu (n.r. – Eugen Jebeleanu, poet și publicist), pe Horia Groza (n.r. – scriitor și publicist) și pe Eugen Ionescu pomenind de întâlnirile lor de la automat“.
Înainte de a deveni pasărea măiastră a cântecului românesc, se pare că Maria Tănase a lucrat inclusiv drept spălătoreasă la restaurantul fraților Herdan. Atletul basarabean Valentin Șerbacov venise în perioada interbelică să studieze comerțul la București, iar în acea perioadă lucra la firma fraților Herdan, acesta fiind prilejul prin care a cunoscut-o pe celebra cântăreață. „Aici am cunoscut-o pe vestita cântăreaţă Maria Tănase, care spăla vesela la restaurantul lui Herdan. Tot aici lucra şi violoncelistul Gică Petrescu, în orchestra restaurantului, apoi se ducea şi mai cânta la radio. Le convenea căci erau şi hrăniţi“, povestește basarabeanul în volumul „Calvarul“. Totodată, în volumul „Divele controversate ale Bucureștiului“, semnat de Dan Silviu Boerescu, se precizează că Maria Tănase s-ar fi angajat la vârsta de 16 ani drept casieră la unul dintre localurile Herdan numit Bufetul 7 lei.
Se pare că afacerile fraților Herdan în „ospătărie“ mergeau atât de bine, încât voiau să mai deschidă un nou restaurant, și nu oriunde, ci pe strada Lipscani. „Contabilul Rot m-a chemat să se sfătuiască cu mine, îi trebuia o idee... Când am intrat la el, am văzut o doamnă bine îmbrăcată, cu o pălărie cu boruri mari. Fuma o ţigară lungă, cu tutun numai la capăt. Apoi a plecat, iar Rot mi-a zis: Uite, asta e Maria Tănase, care a fost la noi spălătoreasă de veselă, iar acum e artistă, mare cântăreaţă. I-am propus să cânte la noul restaurant, dar vrea prea mulţi bani şi nu am angajat-o. Ea a spus că poate s-o trimită pe sora ei, Mia Braia, şi Mia Braia a cântat la restaurantul lui Herdan de pe str. Lipscani“.
Atmosfera de automat și vraja localurilor moderne
La începutul anilor ’30, în București au apărut mai multe localuri în care puteai lua o masă rapidă, fie doar un sendviș și un țap de bere sau o cafea cu lapte, fie adevărate preparate care îți erau aduse la masă de chelneri. În articolul din „Realitatea ilustrată“ semnat A.M. se relatează despre diferitele automate care începuseră să împânzească Bucureștiul, fiecare cu atmosfera lui mai mult sau mai puțin plăcută: „Apariţia la Bucureşti a barului automat, anunţată cu mult înainte prin placarde uriaşe, a stârnit murmure aprinse de curiozitate printre toţi acei cari nu avuseseră prilejul să treacă graniţa. Vasăzică, introduci o fisă şi imediat, la câţiva centimetri, îţi apare sandwich-ul, prăjitura sau băutura dorită. Chelnerul şi odată cu el bacşişul, au dispărut. Practică invenţie“.
Se pare că unele automate funcționau asemănător cu cele de astăzi, însă în ele nu se introduceau direct bani, ci niște fise care se cumpărau de la casă. „În schimbul banilor capeţi de la cassă, pe care o vezi, nişte fise. Uite, aci strecori două fise. Aşa! Iar suportul acesta de email alb face o mică rotaţie şi-ţi prezintă prompt o bucată de pâine acoperită cu o bucăţică de şuncă şi cu o felie de castravete“, relatează A.M. în articolul-schiță publicat în 1932.
Bineînțeles, produsele nu erau întotdeauna cele mai proaspete, dar puteai oricând alege să mergi într-un alt local care funcționa pe același concept, unde chelnerii erau cei care îți aduceau la masă produsele alese. „La primul automat intrai şi cumpărai fisă ca să te serveşti singur. În America, fiecare bloc de casă are automatul lui şi nu găseşti alt personal afară de bucătar, casieriţă şi un băiat care adună tacâmurile întrebuinţate. Noi suntem mai boieri, vrem să stăm la masă, să flirtăm cu lumea dinprejur şi de aceea chelnerii şi garderobierele au fost reintegrate în drepturile lor. Desigur ai să mă întrebi ce deosebire e atunci între un restaurant automat şi unul neautomat? Serviciul la automat e mai rapid, mai prost, preţurile mai puţin piperate, înghesuiala mai mare şi economia de bacşiş, o poveste“, se mai relatează în articolul menționat.
Rost de socializare
Unele automate păreau locuri de întâlnire destinate numai bărbaților, iar în o parte din ele clientela părea dubioasă. „Lumea însă se ospătează bine cu fripturi, salate, tort – numai cu 7 lei. Atât costă şi o sticluţă de vin sau un ţap de bere. Ce zici de aceşti musafiri? Îmi fac impresia unor cavaleri ai crenvurştului sau ai cafelei cu lapte. Pentru ei automatul e cel mai luxos local: pentru cei şapte lei lâncezesc toată seara la masă şi-şi dau aere de gentlemani“. Totodată, existau și localuri cu automate, iar atmosfera era una prietenoasă și puteai vedea familii întregi care ieșeau la masă în oraș: „E vraja localului modern, împodobit cu marmoră, sticle mate sau colorate, luminate transparent, mese de cristal cu picioare de nichel lucios care exercită asupra lor o atracţie indescriptibilă. E în acelaşi timp un miraj. De exemplu, domnul de colo a venit cu soţia lui, şi-n mijlocul acestor lumi orbitoare i se pare că trăieşte o aventură“.
Automatele – o noutate în deceniul interbelic – erau pentru toate buzunarele și pentru toţi oamenii. În timp ce unele erau potrivite pentru un flirt sau o discuție între prietene, altele erau locuri pentru „holteii“ ce puneau țara la cale la un țap de bere.
Dincolo de automatele Herdan, care au prosperat și au setat un standard greu de atins, dar și altele care funcționau pe același concept, bucureștenii puteau lua diferite gustări în mai multe locuri: „Pentru alte gustări frugale, cu economie de timp și bani, centrul Bucureștilor mai avea câteva puncte. Era bodega Mercur din Pasajul Imobiliara, cu produse din carne, consumate în fața bufetului, în picioare, apoi bodega Dragomir Niculescu, cu vestitele pateuri cu ciuperci și bere Lowenbrau și plăcintăria Tic-Tac de pe Bulevardul Elisabeta, cu porțiile ei de foietaj fin cu carne și brânză, asociate vinului negru la sfert sau pahar“, mai povestește Vlaicu Bârna în volumul „Între Capșa și Corso“.
Astăzi, conceptul de fast-food a căpătat diverse valențe, fiind o normalitate a vieții de zi cu zi: de la pateurile cu brânză mâncate din mers pe stradă, mâncarea chinezească din malluri, la celebrii mici de la Obor sau preparatele tradiționale din diverse țări mâncate la festivalurile de muzică sau cele autohtone de la bâlciuri.
Se încarcă comentariile...
