SPECIAL Ciprian Porumbescu, arestat în primul proces politic al Bucovinei
0Anul acesta, mai mult ca oricând, ni-l aducem aminte pe Ciprian Porumbescu: se împlinesc 170 de ani de la naștere și 140 de la moartea sa. În 1877, cu doar șase ani înainte de a muri, „Craiul nou“ a fost arestat pentru o telegramă care a fost bănuită ca mesaj ascuns, politic, din Bucovina habsburgică tocmai către Moldova cea liberă.
Mereu implicat în mișcările studențești și viața muzicală a Bucovinei, Ciprian Porumbescu îi atrăgea pe cei din jur prin farmec, umor și creativitate. În 1877, Porumbescu era ales președinte al Societății Academice Arboroasa, o societate organizată, în 1875, de Tudor Stefanelli. Într-o scrisoare adresată studenților cernăuțeni, după mulți ani, Stefanelli a povestit cum a luat naștere Arboroasa: „Societatea Arboroasa am înființat-o eu în anul 1875. Am alcătuit statutele și am stăruit să fie întărite. Eream atuncea funcționar la tribunalul din Cernăuți și doream ca la nou înființata universitate, studenții români să se închege într-o societate mare, ca să-și desvolte sentimentele naționale, limba strămoșească și să devie un factor cultural în viața politică. Principiul ce m-a călăuzit la alcătuirea statutelor și la formarea societății a fost ca tinerii studenți să fie feriți a aluneca pe calea altor societăți străine care transplantau în Bucovina obiceiurile societăților germane din Viena, Göttingen, Jena etc, obiceiuri care la dînșii se bazau pe tradițiuni de sute de ani“.
Muzicianul militant
Se pare că Ciprian Porumbescu s-a numărat printre studenții care au susținut fondarea societății și ar fi fost chiar autorul numelui. Arboroasa era numele românesc al părții trunchiate din Moldova, căreia Imperiul Austriac i-a dat numele pădurii Bucov aflată în apropierea Cernăuțiului. Porumbescu se va dărui cu totul acestei societăți, unde prezidează ședințe, organizează serate și serbări, compune și execută programele. Versurile lui Vasile Alecsandri, „Uniți să fim în cugete, Uniți în Dumnezeu“, au fost preluate ca deviză a societății, iar panglica tricoloră era semnul distinctiv pe care îl purtau membrii acesteia. Societatea avea tot ce îi trebuie, inclusiv un imn, care îi purta numele, versurile fiind scrise de către fondatorul Stefanelli, linia melodică purtând semnătura lui Ciprian Porumbescu. Iar pentru că în orice organizație mai există și momente de relaxare, compozitorul român a creat un al doilea imn, mai puțin oficial: „Sunt arboros“.
Pe 12 octombrie 1877, în Bucovina se aniversau 100 de ani de ocupație habsburgică, și în același timp, la Iași, se comemorau 100 de ani de la decapitarea lui Grigore Ghica, domnul Moldovei, care s-a opus trunchierii țării sale. Membrii Societății Arboroasa vor trimite o telegramă de condoleanțe la Iași, conținutul ei fiind publicat două zile mai târziu, pe 14 octombrie, în „Curierul de Iași“: „D-lui Primar Iași, Arboroasa, societatea junimei române din partea detrunchiată a vechiei Moldovei, aduce condolența membrilor sei pentru Domnitorul decapitat. Comitetul“. Pentru acest gest, conducerea organizației a fost acuzată de înaltă trădare și de tulburare a liniștii publice. Autoritățile au considerat că societatea „și-a depășit cercul de activitate“ și astfel vor desființarea ei. Arestarea celor cinci membri Arboroasa, Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Eugen Siretean, Orest Popescu, Zaharia Voronca, la o lună de la trimiterea telegramei, în 15 noiembrie 1877, va produce indignare.
Închisoarea și vioara
Procesul „Arboroasa“ a fost primul proces politic al Bucovinei – 11 săptămâni au fost închiși cei cinci tineri acuzați de legături cu cei din Principate, fiind ținuți în beciurile umede ale închisorii de stat din Piața Austria. Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului, va obține permisiunea din partea lui Dimitrie Bendella, președintele tribunalului, să-i ducă lui Ciprian vioara pentru a-i alina suferința – timpul avea să treacă mai ușor cu instrumentul îndrăgit care-i ține companie în celula mucegăită. Se spune că o doină interpretată de Ciprian va impresiona până și inima împietrită a unuia dintre tâlharii cu care împărțea locul, stârnindu-i o durere sfâșietoare manifestată printr-un hohot de plâns.
Cei cinci studenți au fost trimiși în judecată pentru tulburarea liniștii publice pedepsită de art. 65 din Codul Penal austriac, cu închisoare de la unu la cinci ani. Procesul începe la 1 februarie 1878, iar dezbaterile vor ține trei zile. Autoritățile sunt îngrijorate de numărul impresionant al participanților veniți să-i susțină pe tinerii implicați. Românul Dimitrie Bendella a fost președintele tribunalului, iar baronul Alexandru Vasilco, tot un român, a fost unul dintre jurați. Trei avocați, Josef Rott, Alexandru Tabora, Jacob Atlas, i-au apărat benevol pe cei cinci tineri. Procurorul Th. von Mehoffer l-a interogat întâi pe Ciprian Porumbescu, primul suspect și cel considerat răspunzător pentru actele sale, fiind președintele Societății Arboroasa. La întrebarea dacă se consideră vinovat, Porumbescu răspunde hotărât „Nu!“. Întrebat care era scopul societății, Ciprian Porumbescu expune într-o pledoarie care trezește admirația asistenței că „Arboroasa a fost înființată în 1875, avend de scop desvoltarea literară a membrilor, desvoltarea vieței sociale și ajutorarea membrilor ei sermani și lipsiți de mijloace. Orice tendență politică a fost esclusă din această societate și nici că s'a urmat în ea vr'o discuțiune politică“.
Niciun interes politic
Ciprian Porumbescu neagă scopurile politice și le accentuează pe cele culturale și umanitare. Întrebat de cererea trimisă către Ministerul Cultelor al României, în 17 ianuarie 1877, pentru ajutorul societăților române din Austro-Ungaria, spune că nu-și aduce aminte textul. La întrebarea referitoare la ședința din 12 octombrie 1878, în care s-a decis trimiterea telegramei la primăria din Iași, Ciprian Porumbescu afirmă că propunerea a venit din partea lui Zaharia Voronca. Procurorul von Mehoffer este curios totuși cum de a permis președintele societății o acțiune politică. Muzicianul răspunde cu diplomație: „Pe Ghica noi nu l-am considerat ca principe, ci ca un bărbat curajos care și-a câștigat multe merite pentru popor și căruia nici alte națiuni nu i-ar refuza respectul“. Așadar, compozitorul nu consideră c-ar exista vreo manifestare politică în telegrama expediată la Iași sau în cererea trimisă la București. După asemenea afirmații, publicul aplaudă, iar strigătele de „Bravo!“ îl determină pe președinte să amenințe cu evacuarea sălii pentru tulburarea liniștii. Acesta reprezintă momentul cel mai important și decisiv al procesului. Încrederea cu care Ciprian Porumbescu și-a expus punctul de vedere într-o manieră clară și cu o atitudine respectuoasă a provocat reacția entuziastă a asistenței formată în majoritate din intelectuali.
Zaharia Voronca însă pare a fi opusul lui Ciprian, prin înverșunarea cu care răspunde întrebărilor procurorului. Recunoaște că el a propus trimiterea acelei telegrame și, totodată, susține că „doar nu se poate interzice românilor să simpatizeze cu confrații lor“. Cei cinci tineri îndură asprimile necruțătoare ale procurorului Th. von Mehoffer care încearcă tot felul de tertipuri pentru a scoate mărturisirea legăturilor cu cei din București. Analizează cuvintele din telegramă și încearcă să lămurească cu fiecare acuzat și martor sensul cuvântului „detrunchiat“ pe care el îl interpretează ca „despărțit cu forța“. Și expresiei „maica comună“, von Mehoffer vrea să-i ofere un sens conspirativ și încearcă să analizeze și cuvântul „aniversare“, dar Voronca are curajul să-i strige „Domnule procuror, dumneata consideri pielea noastră un material din care să-ți faci decorații. Dar te înșeli! Altfel se va sfârși cariera dumitale!“. Voronca a intuit sfârșitul carierei procurorului Th. Von Mehoffer, care va fi condamnat într-un proces de luare de mită.
După spectaculoasa pledoarie susținută de avocatul Josef Rott și achitarea tinerilor studenți, în sala de judecată s-a intonat „Deșteaptă-te, române!“. Mihai Eminescu a fost preocupat de procesul „Arboroasa“ și a scris trei articole în ziarul „Timpul“, numerele din 11 noiembrie 1877, 18 noiembrie 1877, 4 februarie 1878. Celor cinci studenți, achitați în justiție, li se va spune „detrunchiați“ și, din păcate, au avut de suferit rigorile disciplinare ale universității. Ciprian Porumbescu va pierde orice bursă pentru perfecționarea muzicală din cauza detenției, iar sănătatea îi va fi puternic afectată, în închisoare având primul semnal evident de declanșare a tuberculozei.
Învățăcel al discipolului lui Chopin
Încă de la vârsta de 3-4 ani, Ciprian Golembiovski, cum s-a numit la naștere, stârnea admirația tatălui său prin maniera în care învăța și reproducea orice melodie. Observând înclinația fiului către muzică, preotul Iraclie Porumbescu îi cumpără de la oraș o vioară în miniatură. La un moment dat, el va cânta și într-un cor de copii – „Ciprian asemenea era isteț și avea talent muzical cântând și din gură foarte bine. În cor avea tonul second“, mărturisea tatăl său.
Ciprian Porumbescu va învăța notele muzicale de la Karol Mikuli, cel care îi va trezi dorința de a cânta note curate. Găzduit de Iraclie Porumbescu, elevul îndrăgit al lui Chopin oferă în orele rămase libere îndrumări muzicale lui Ciprian, îi arată cum să țină vioara pentru ca tonurile să fie clare și să dobândească culoare – folcloristul va fi impresionat de rapiditatea cu care își însușește informațiile copilul de doar 7 ani. Chiar dacă întâlnirea cu Mikuli a fost una scurtă, ea va rămâne impregnată în sufletul lui Ciprian Porumbescu, datorită îndrumărilor primite de la acest renumit muzician.
Elev și profesor
La școala din Ilișești va lua primele lecții de vioară de la Simeon Maier, învățător la Școala evanghelică. În 1863, intră la gimnaziu, la Suceava, și va continua orele de vioară cu bătrânul Valentin, organist al bisericii catolice din Suceava, iar după scurt timp va fi îndrumat de Schlötzer, ajutor de judecător, cu care va face muzică timp de trei luni, în orele libere. Din păcate, acest îndrumător moare, iar Ciprian va fi profund afectat, așa cum va fi și de pierderea profesorului de matematică și muzică Ștefan Nosievici, care îi stârnise interesul pentru concerte și audiții. Rămas fără profesor, devine autodidact și va da el însuși lecții de vioară pentru a-și ajuta familia.
Numele meu este întemeiat, mi-am câştigat simpatiile acelora cu care am să trăiesc împreună. Se poate un câştig mai preţios, mai îmbucurător decât acesta? - Ciprian Porumbescu, compozitor
Problemele de sănătate cu care s-a confruntat Ciprian Porumbescu s-au manifestat de la o vârstă fragedă, iar în 1870, în semestrul al II-lea, absentează de la școală din cauza „sănătății afectate“, așa cum se menționează în catalog, și va fi nevoit să repete clasa a VII-a. După revenirea la școală, Porumbescu se va împrieteni cu lăutarii Grigorie Vindireu și Neculai Picu de la care va învăța nenumărate melodii populare. Încurajările lui Vindireu i-au redat încrederea și i-au reînviat pasiunea pentru muzică: în 1871, la sărbătoarea de la Putna, când se aniversau 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, în timpul horei care se încinsese pe pajiște, cu un gest spontan, va lua vioara lui Vindireu și va cânta „Daciei întregi“, așa cum mărturisea exaltat. Evenimentul de la Putna, unde au fost prezente personalități precum Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici sau Nicolae Teclu, îl stimulează să creeze mici improvizații, însă, nemulțumit și insuficient pregătit, revine la activitatea instrumentală a cvintetului pe care îl alcătuise cu prietenii de liceu.
În 1873, Ciprian Porumbescu se înscrie la Institutul teologic greco-ortodox din Cernăuți, iar în 1875, după înființarea Universității din Cernăuți, va fi student universitar întrucât instituțiile teologice se transformă în facultate. Teologia îi va deschide noi perspective muzicale: alături de colegii săi, Ciprian Porumbescu înființează un cor pe care profesorul de muzică bisericească Isidor Vorobchievici îl va susține și încuraja. Vorobchievici devine profesorul care îl va ajuta să înțeleagă regulile armoniei și ale contrapunctului. Artistul a insuflat dragostea pentru muzica românească și copiilor din Stupca, cărora, în 1878, timp de câteva luni, le-a deschis poarta către lumea minunată a muzicii. Un fost elev, Gheorghe Mihuță, își amintea, peste ani, de impresionanta voce a lui Ciprian Porumbescu, „când le cânta cu glasul lui, și vesel și duios, câteva cântece românești, toate gurile rămâneau căscate asupra lui și un pui de suspin plăpând purcese de undeva...“.
Dor vienez
Între anii 1879-1881, primeşte o bursă de studiu la „Konservatorium fur Musik“ din Viena – din corespondența purtată cu sora sa, în timpul studiilor, transpare setea de a cunoaște cât mai mult. Va fi introdus în viața artistică și mondenă a orașului de pictorul Epaminonda Bucevschi, cu care merge împreună la concertele susținute de Strauss, la Operă, la tot felul de reprezentații teatrale. Un aspect interesant dezvăluit de însemnările din „Jurnalul vienez“ este faptul că înainte de a audia o lucrare muzicală, Ciprian Porumbescu obișnuia să studize câteva zile textul. Într-una din zile notează: „Studiez pe dragul meu Fidelio, deoarece duminică se va reprezenta“. Cu altă ocazie, îi scrie surorii sale, după ce ascultate la Opera vieneză o lucrare beethoveniană: „N-am putut dormi toată noaptea din cauza emoției ce m-a cuprins“, atât de mult îl impresionase respectiva creație.
Viața artistică vieneză i-a oferit prilejul să învețe și să compună mai bine. În mediul acela s-a născut ideea creării primei operete românești. La Viena primea cu regularitate, de la sora sa, Mărioara, tot felul de pachete care din când în când conțineau și un dar inedit: un buchet de flori culese din grădina casei. Acestor mici daruri, Porumbescu le acorda o atenție deosebită și le păstra cu mare grijă. Într-o scrisoare din 14 decembrie 1879, Ciprian îi scrie Mărioarei: „Mă vei crede dacă îți spun că mai am și buchetul precedent în pahar și că este încă destul de frumos? Bietele floricele se țin cât pot, ca și când ar ști cât mi-e de dor de casă, și-mi povestesc zilnic despre frumusețea sătucului nostru, de splendoarea grădiniței noastre și de drăgălășenia căsuței noastre. Cu duioșie mă uit atunci la ele, le miros, le sărut și trimit o mie de salutări celor dragi“.
Tuberculoza îi stinge cântecul
După ce se întoarce de la Viena, timp de doi ani este profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Braşov şi dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. La 11 martie 1882 are loc, în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Braşov – Colegiul Naţional „Andrei Şaguna“ de azi –, premiera operetei în două acte „Crai nou” – prima operetă românească –, pe muzica lui Ciprian Porumbescu şi versurile lui Vasile Alecsandri. Spectacolul este de mare succes, astfel că pentru zilele imediat următoare se mai programează alte reprezentații. Bucuros peste măsură, artistul îi scrie tatălui său: „Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele mai mare decât cum am aflat-o? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi face cu culorile cele mai vii înaintea ochilor, mi-am câştigat simpatiile acelora cu care am să trăiesc împreună. Se poate un câştig mai preţios, mai îmbucurător decât acesta?“.
Și, iată, viitorul lui avea să fie cu mult prea scurt: tuberculoza pe care o ducea pe picioare de mulți ani dă semne că vrea să-l răpună. La 8 noiembrie 1882 este organizat, la Braşov, un concert caritabil de strângere de fonduri pentru a-l trimite pe artist la tratament, în Italia. La finalul lunii, pleacă în stațiunea Nervi. După trei luni de stat acolo, medicația și procedurile s-au dovedit inutile, așa că în februarie 1883 s-a întors acasă, la Stupca. Acolo, pe 6 iunie 1883, marele artist a murit lângă familia sa, la nici 30 de ani.
Se încarcă comentariile...
