INTERVIU Filip Iorga, istoric și publicist: „Ciprian Porumbescu era un geniu melodic, un amestec de luciditate și idealism“
0Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Filip Iorga prezintă bucăți concrete, reale, dar mai puțin aduse în față ale portretului lui Ciprian Porumbescu: un tânăr avangardist, pasionat de cultură sub toate formele ei și care, în ciuda bolii și a morții iminente, deborda de optimism.
„Weekend Adevărul“: În 1877, membrii Societății Academice Arboroasa trimiteau o telegramă de condoleanțe la Iași. De ce a determinat această telegramă arestarea membrilor societății al cărei președinte era Ciprian Porumbescu?
Filip Iorga: Era o acțiune a studenților români din Imperiul Austriac care luptau pentru recuperarea identității naționale. Era o perioadă în care națiunile tinere ale Europei începeau să se afirme și imperiile să fie mai zguduite din interior de astfel de mișcări de independență sau măcar de afirmare a identității. În avangarda acestor mișcări erau intelectuali, în cercul românilor erau preoții, studenții și acesta a fost cazul și acelui gest care a fost poate unul teribilist al unor tineri destul de aspru pedepsiți de autorități. Condoleanțele erau pentru că Bucovina fusese desprinsă din trupul Moldovei istorice de către Imperiul Habsburgic și acești tineri știau asta, erau conștienți de identitatea lor românească, deși erau bine integrați în lumea aceea foarte mozaicată a Imperiului Austriac – o lume destul de primitoare și în care naționalitățile își duceau traiul destul de liniștite. Asta nu împiedica diversele naționalități să-și dorească mai mult, să-și dorească afirmarea identității și, până la urmă, de ce nu, independența sau unirea cu o țară-mamă – cum era cazul bucovinenilor care se uitau către România dinainte de Marea Unire. Dincolo de gestul acesta, rămân efectele lui: Ciprian Porumbescu a fost închis, ceea ce a și contribuit la îmbolnăvirea lui. Destinul lui a fost marcat de acest gest patriotic. A fost o ironie, o glumă care a avut efecte drastice pentru el.
Legături de familie peste timp
În 1877, Ciprian Porumbescu absolvise Facultatea de Teologie. De unde a pornit această decizie?
Era o tradiție de familie moștenită de la tatăl său, Iraclie Porumbescu sau Golembiovschi. Acești preoți, și în Bucovina, și în Transilvania au reprezentat o elită socială și intelectuală a românilor. Nu era prima generație care se interesa de chestiunea națională, fusese preocupat de reperarea și protejarea acestei identități aparte. Asta neînsemnând că erau șovini și nu se întâlneau și colaborau foarte bine cu reprezentanții altor naționalități.
Chiar dacă se îmbolnăvește, Ciprian Porumbescu nu renunță la pasiunea pentru muzică și la dorința de a studia. În octombrie 1879, devine student la Facultatea de Filosofie din Cernăuți și începe să țină un „Jurnal“, republicat anul acesta la Editura Corint. Ce aduce nou această ediție?
Au fost cercetători care au folosit și studiat documentul respectiv, dar n-a fost niciodată publicat așa cum se cuvine, în ediția integrală, adnotată. De altfel, ediția de la Corint este și în o nouă traducere, din limba germană, realizată de Stanca Scholz-Cionca, descendentă a familiei Porumbescu, descendentă directă din sora lui, Mărioara. El o pomenește destul de des în jurnalul din 1879, așadar, este și o frumoasă probă a faptului că aceste familii care au aparținut vechii elite românești au în continuare reprezentanți remarcabili care continuă cumva opera strămoșilor. Stanca Scholz-Cionca povestește că a crescut cumva în cultul lui Ciprian Porumbescu și a avut contact cu manuscrisele, cu documentele lui. Noua ediție ne explică contextul în care Ciprian Porumbescu scrie acest jurnal, plus notele de subsol foarte utile, fiindcă în jurnal, de exemplu, apar multe personaje poate mai puțin cunoscute azi, mai ales mediul muzical cernăuțean. Este foarte interesant să vezi printre ce personaje se învârtea Ciprian Porumbescu. Erau oameni care aveau contacte cu muzica înaltă, cu compozitori precum Chopin sau Brahms. Era cumva integrat în mediul ăsta muzical de foarte bună calitate, chiar dacă el poate n-a apucat să-și desăvârșească educația muzicală.
Și este conștient de lucrul acesta, chiar într-o însemnare din februarie 1879 notează că este fericit că a lucrat mult la partea de interpretare muzicală, dar teorie nu a făcut suficientă.
Da, notează și că n-a lucrat destul sau că n-a compus destul. E conștient că mai are de făcut progrese, dar în același timp e și foarte activ, foarte dinamic, și aici poate că e una dintre surprizele pe care un astfel de jurnal ni le poate aduce, fiindcă figura lui Ciprian Porumbescu a fost supusă stereotipizării. În etapa finală a regimului comunist a fost una dintre figurile folosite sau foarte mitologizate, iar la un moment dat – și asta o spun și muzicienii – se ajunsese la o oarecare saturație în privința lui Ciprian Porumbescu. Plus că era privit dintr-o perspectivă foarte îngustă, era romanticul prin excelență, aproape un personaj care nu trăise în carne și oase, era un fel de simbol al romantismului, naționalismului, și destinul lui tragic, au contribuit la construirea acestui stereotip. Sigur, parțial adevărat. El chiar a avut un destin tragic, el chiar a fost un patriot român, dar pe lângă asta, un astfel de Jurnal ne arată că era artist, muzician, compozitor, era și un fel de manager cultural, organiza ansambluri, se ocupa de diverse evenimente culturale. Pe urmă vedem și că e un student foarte normal din punctul de vedere al distracției, adică nu ocolește nici agapele studențești, nici relațiile amoroase, chiar dacă marele lui amor este unul ideal pentru Berta. Vedem și care sunt constrângerile materiale cu care se confruntă. De exemplu, este o scenă în care aude că are loc un bal și el nu poate să se ducă fiindcă nu are hainele potrivite, nu are fracul. Și altă dată se confruntă cu portarii care vin să-i ia lucrurile din casă fiindcă avea datorii, dar culmea, datorii făcute la un fotograf fiindcă era pasionat de fotografii. Vedeți, și un avangardist.
Sinceritatea, o sursă istorică
Pentru a le stârni curiozitatea să-l (re)descopere acum, ce le-ați spune tinerilor care nu au auzit de Ciprian Porumbescu sau celor care și-au format o imagine greșită?
Aș zice că mai ales pentru niște cititori tineri e cu atât mai interesant fiindcă e un tânăr ca ei: un student care are o viață studențească foarte activă și așa efervescentă, și care, în același timp, e un creator. Sigur, nu știm unde ar fi ajuns dacă ar fi trăit mai mult. Putem construi ipoteze de istorie contrafactuală. Poate că și-ar fi terminat studiile, poate că ar fi creat multe alte opere foarte interesante. Era un geniu melodic, dar n-a ajuns la știința de carte care l-ar fi ajutat să compună și mai multe lucrări durabile. E problema vârstei la care a murit. Este un tânăr care are idealuri: de la idealul național la idealul sentimental, și asta-i frumos pentru cititorii de orice vârstă, mai ales acum, când poate e mai greu să identificăm idealuri. Este un tânăr care, de foarte devreme, se confruntă cu boala, cu perspectiva morții. Și, de altfel, în „Jurnal“, el deja face câteva reflecții asupra morții, asupra a ceea ce se va întâmpla după moarte. Deci, sunt poate lucruri cu care tinerii în general nu sunt obișnuiți sau la care nu se gândesc, dar iată că acest tânăr, care era foarte vesel și foarte implicat în viața studențească, care era și foarte idealist și foarte îndrăgostit, se gândea și la moarte. Or, toate lucrurile acestea la un loc, plus sinceritatea lui, mi se pare că transformă sursa istorică într-o lectură plăcută, dar și utilă, în sensul că poate fi formatoare, poate să te învețe lucruri.
„Jurnalul“ ne dezvăluie o persoană care-și păstrează optimismul, cu toate că trece prin multe perioade grele.
Era conștient că sănătatea lui nu e cea mai bună, dar în același timp își făcea planuri, voia să construiască, să se educe, să afle mai multe lucruri, în special despre muzică, dar și despre alte zone ale culturii era preocupat, citea, bineînțeles. Deci e cumva un amestec de luciditate și idealism.
Se încarcă comentariile...
