Slavici – antisemitism, filogermanism şi închisoare

0
0
ioan slavici

Unul dintre marii clasici ai literaturii române a avut şi aspecte biografice mai neplăcute, puţin cunoscute în prezent. Antisemitismul virulent al scriitorului bănăţean l-a făcut să aibă un paragraf consistent şi în raportul despre Holocaust al lui Elie Wiesel.

Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848 (anul marilor revoluţii burgheze în întreaga Europă), în satul arădean Şiria, şi a murit la 17 august 1925, în localitatea vrânceană Crucea de Jos. Prieten cu Eminescu şi Caragiale, scriitorul ardelean este considerat unul dintre cei patru „mari clasici" ai literaturii române, atât prin valoarea intrinsecă a scrierilor sale (dintre care excelează nuvelele, precum „Moara cu noroc" şi „Pădureanca", şi romanul „Mara"), cât şi datorită criteriului geografic, Slavici reprezentând cu brio - în acest tablou - provincia istorică a Transilvaniei.

Viitorul scriitor clasic era al doilea copil al cojocarului Sava Slavici şi al Elenei (născută Borlea). În multe privinţe, copilăria lui Slavici se aseamănă cu cea a lui Creangă: o copilărie fericită într-o familie de oameni gospodari şi într-o comunitate paşnică. Tatăl său, Savu Slavici, era cojocar şi cultiva şi puţină vie, având dragoste de carte ca şi bunicul din partea tatălui. Mama, Leana Slavici, îl invaţă dragostea şi respectul faţă de om. Slavici mărturisea mai târziu, în lucrarea sa memorialistică „Lumea prin care am trecut", că ea îi spunea: „Când întâlneşti în calea ta un român îi spui - Bună ziua, dar maghiarului să-i zici - Ia napot, iar neamţului - Guten Tag şi treaba fiecăruia dintre dânşii e cum îţi dă răspuns. Tu datoria să ţi-o faci de cei ce nu şi-o fac pe a lor faţă de tine".

Apel la „soluţia finală"

Cu o singură naţionalitate conlocuitoare marele patriot ardelean nu prea s-a împăcat, iar multe dintre textele sale dovedesc că nici nu prea avea de gând acest lucru: cu evreii, socotiţi la acea vreme, în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Moldova şi în Maramureş, un mare „pericol", atât social cât şi naţional. Articolele virulente scrise de Slavici pe această temă, pe tot parcursul vieţii sale, l-au adus pe „clasic" în situaţia de a fi citat consistent în Raportul Final al Comisiei Internaţionale asupra Holocaustului în România (coordonat de Elie Wiesel, în 2004), ca sursă principală a antisemitismului hiper-violent din anii '30-'40 ai secolului trecut. Singurul lucru care poate servi drept „consolare" este că Slavici nu se află singur aici, alături de el servind drept exemplificare şi alţi scriitori iconici ai secolului XIX românesc, precum Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, B.P. Hasdeu sau filosoful Vasile Conta, fără să mai vorbim de Nicolae Iorga, unul dintre întemeietorii antisemitismului politic din România.

Termenul recurent cu care Slavici îi caracterizează pe evrei este cel de „boală", iar din păcate scriitorul, luat de val, pune pe hârtie nişte „soluţii finale" sinistre, aplicate la propriu în nefericitul secol care a urmat. „Romancierul şi eseistul Ioan Slavici, în a sa «Soll şi Haben - Debit şi Credit: Chestiunea Ovreilor din România» (Bucureşti, 1878), îi caracteriza pe evrei ca fiind o «boală» de care practic este imposibil să scapi şi aborda subiectul antisemitismului religios care motiva mai mult populaţia pe larg decât elitele, descriind iudaismul ca «negarea tuturor religiilor», iar pe Dumnezeul evreilor ca «tăgăduirea tuturor Dumnezeilor».

Blamându-i pe evrei pentru problemele României, Slavici sugera expulzarea acestora, dar era sigur că nimeni nu i-ar fi primit. Atunci, el conchidea: «Ne rămâne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre până la cel din urmă ca să nu mai rămână nici sămânţă din ei!»", se scrie în Raport. Elanul pamfletar şi retoric al imprudentului eseist ardelean este comentat astfel de autorii Raportului: „Pentru cine a citit documente referitoare la Holocaust în arhivele locale din România, există un ecou înspăimântător al limbajului lui Slavici în limbajul celor care au înfăptuit Holocaustul. Mulţi evrei au fost înecaţi în râul Nistru în timpul deportărilor forţate din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, în 1941. Râul era Nistrul şi nu Dunărea, dar intenţia lui Antonescu de a elimina toţi evreii din regiune, până la ultimul, era aceeaşi".

Din păcate, antisemitismul furibund a reprezentat o constantă în gândirea marelui prozator: „Treizeci de ani mai târziu, un Slavici mai matur nu îşi domolise deloc tonul într-o serie de eseuri intitulată «Semitismul», scrisă în 1908. Învinovăţindu-i pe evrei pentru propria lor soartă - o tactică favorită a antisemiţilor - el îndemna la folosirea tuturor armelor împotriva lor şi sugera din nou că o soluţie violentă ar fi acceptabilă: «E firească ura, pe care au stârnit-o în inimile acestora, şi această ură uşor ajunge să se reverse asupra tuturor celor ce au bogăţii moştenite ori agonisite şi poate să ducă în cele din urmă la o groaznică vărsare de sânge»". Necugetatele cuvinte ale lui Slavici par profetice în contextul tragediei care a însângerat, mai târziu, secolul XX.

Închis şi de maghiari, şi de români

Un alt aspect mai puţin cunoscut în prezent din viaţa prozatorului ardelean este că acesta a fost un „abonat" al închisorilor epocii, fapt reflectat chiar într-o lucrare memorialistică intitulată „Închisorile mele", publicată în 1921. Astfel, în februarie 1885, are loc primul proces de presă al ziarului pe care-l conducea, „Tribuna", din cauza unor articole în care revendica drepturile românilor. Slavici este închis de autorităţile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează. În mai 1886, au loc al doilea şi al treilea proces de presă al „Tribunei", iar Slavici este amendat cu 100 de florentini. În noiembrie 1886, odată cu al patrulea proces de presă al „Tribunei", Slavici este condamnat la trei zile de închisoare şi o amendă. Luna aprilie 1888 aduce al cincilea proces de presă al ziarului „Tribuna", iar Slavici, condamnat la un an de închisoare şi 100 de florentini amendă, este întemniţat la Vat (Ungaria).

La 14 iunie 1914, izbucneşte primul război mondial, iar Slavici, stabilit în Regat, are - la fel ca mulţi alţi intelectuali patrioţi din acel moment, mai ales cei din cercurile junimiste şi conservatoare - o atitudine filogermană, explicabilă prin diverse motive. Ca redactor responsabil al ziarului „Ziua", Slavici militează pentru neutralitatea României în timpul războiului. În anul 1916, scriitorul este arestat pentru vederile politice - la Fortul Domneşti - şi apoi eliberat. În timpul ocupaţiei germane, scrie articole de orientare progermană. Ca redactor principal la „Gazeta Bucureştilor", publică texte în care ia apărarea Germaniei şi îi atacă pe aliaţii României. La încheierea păcii şi întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi a guvernului, Slavici şi alţi redactori de la „Gazeta Bucureştilor" sunt condamnaţi, în 1919, la cinci ani închisoare pentru atitudinea politică din timpul războiului. Este însă eliberat în acelaşi an. Totuşi, din cauza atitudinii şi convingerilor sale filogermane, este privit cu ură de către cei din jur.

În 1921, publică volumul memorialistic „Închisorile mele", în care îşi justifică activitatea sa din Ardeal şi din România. Obosit şi persecutat, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, aducându-i aminte de Şiria lui natală. La 17 august 1925, scriitorul se stinge din viaţă, fiind înmormântat la schitul Brazi.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri