SERIAL Boieri Mari, Episodul 21: Aventurile Cantemirilor în Europa. Dimitrie Cantemir, prietenul şi prizonierul lui Petru cel Mare

Dimitrie Cantemir a fost un maestru al traiului în exil, s-a adaptat la oameni şi la vremuri, a ajuns în cele mai înalte straturi ale societăţilor în rândul cărora a pribegit. A fost un domn altfel, care a vrut să schimbe regulile jocului geopolitic, dar istoria i s-a împotrivit. Nu s-a ales decât cu un nou prieten: Petru cel Mare. A fost un cărturar şi un vizionar, „cu o nesfârşită tinereţă de suflet“, cum spunea Iorga.

Până în 1685, se scurseseră 12 ani din viaţa lui Dimitrie fără să-i fi tulburat copilăria ceva însemnat, cu excepţia morţii mamei sale. Dar el avea atunci abia 3 sau 4 ani, nu înţelegea prea bine dramele acestea. Ca orice copil de boier de rang inferior, se învârtea pe lângă tată, să deprindă de mic treburile boiereşti, şi-şi petrecea timpul liber cu sora Ruxandra şi cu fratele mai mare, Antioh. Dar în 1685, viaţa lui Dimitrie s-a schimbat complet: a descoperit avantajele traiului într-un palat princiar, ca unic fiu al domnului. Se întâmplase aşa: Constantin Cantemir a fost înscăunat voievod al Moldovei, iar fiul Antioh a fost luat de turci la Constantinopol drept gaj al loialităţii tatălui faţă de Sublima Poartă – cum era obiceiul –, iar Ruxandra se căsătorise şi-şi făcuse altă casă. Şi-aşa, Dimitrie a început să profite de toate splendorile pe care i le conferea noul statut – nu, nu porţelanurile, ornamentele interioare şi mătăsurile, ci posibilitatea de a învăţa, de a avea un tutore personal, de a se ridica deasupra celorlalţi copii de boieri moldoveni. Căci, trebuie menţionat, în acea vreme nu exista vreun sistem de învăţământ public de nivel înalt, iar educaţia era strict în grija familiei, fiecare se instruia după cum îl ducea capul şi buzunarul. Dimitrie a primit un dascăl grec, pe Ieremia Cacavela, care l-a învăţat latina, greaca şi slavona, dar şi retorica, logica şi fizica.

Capuchehaie, de nevoie

Viaţa tihnită a tânărului Dimitrie s-a încheiat, brusc, dar pentru o scurtă perioadă: a fost trimis la Constantinopol pentru trei ani, pentru a-l înlocui pe Antioh, care se întorcea la Iaşi. Toate acestea, în perioada în care îl frământau şi marile probleme ale adolescenţei, după cum mărturisea mai târziu: „Nevoi contrare, amarnice, neînfrânate şi neîmblânzite năvălesc şi din afară, şi dinăuntru, asupra colibei nimicniciei mele“, îl citează Ştefan Lemny, în volumul „Cantemireştii: Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea“. S-a întors în Moldova chiar la timp pentru a asista la o desfăşurare deplină a puterii domneşti: decapitarea câtorva boieri acuzaţi de hiclenie, printre care s-a aflat şi cărturarul Miron Costin.

Dar Constantin a murit la scurt timp, iar Dimitrie i-a urmat la tron pentru numai trei săptămâni. Nu l-a acceptat Poarta. Mai mult, în 1693, a fost luat la Constantinopol cu rolul de capuchehaie – un fel ambasador al voievozilor la Înalta Poartă. Următorii 17 ani şi-i va petrece pe malurile Bosforului, unde va publica şi primele sale opere. În această perioadă a dezvoltat un interes deosebit pentru istoria imperiului, dar şi o antipatie faţă de otomani, o convingere că decadenţa imperiului era de neînlăturat.

În ce priveşte viaţa personală, Dimitrie Cantemir s-a ocupat singur şi de acest aspect. Căsătoria sa nu a fost una aranjată, deşi existaseră câteva tentative în perioada când trăia tatăl său. În 1700, când avea 27 de ani, a reîntâlnit-o pe tânăra Casandra Cantacuzino, fiica domnitorului valah Şerban Cantacuzino, cu  zece ani mai tânără decât el. Logodna s-a făcut imediat. Căsătoria s-a petrecut la Iaşi, cu mare fast, însă cu multe peripeţii, căci Constantin Brâncoveanu dorea să o împiedice cu orice preţ. Chestiuni de politică şi putere regională. S-a înfăptuit, totuşi, şi tinerii au fost fericiţi până la adânci bătrâneţi. Au avut împreună opt copii: pe Maria, Smaranda, Matei, Constantin, Şerban, Antioh şi pe Petru şi Ivan, aceştia doi murind la vârsta de 1 an.

Rocada spre Petersburg

Şederea la Constantinopol n-a fost o plăcere, dar Dimitrie a reuşit să-şi facă acolo un bun nume, să câştige simpatia otomanilor, să treacă peste tot felul de uneltiri, competiţii şi mici antipatii personale. A trăit, însă, cu această convingere: că el este moştenitorul de drept la tronul Moldovei. Iar visul i s-a împlinit în 1710. Sublima Poartă l-a numit în mare grabă domn,  în contextul turbulenţelor internaţionale, generate de tătari şi de ruşi. Nici măcar nu i s-a mai cerut tributul de învestire. A fost numit domn, dar cu o misiune: să fie cu ochii pe domnul valah, Constantin Brâncoveanu, suspectat că s-ar fi aliat cu ruşii. Numai că planurile sale erau cu totul altele. Visa o revoluţie.

Vântul schimbării a venit în februarie 1711, când ţarul Petru cel Mare a declarat că intră în cruciada împotriva „duşmanilor lui Iisus“ şi a trimis soli în toată Europa pentru a agita spiritele. Dimitrie Cantemir a răspuns prompt la apelul ţarului: în aprilie, la Luţk, a semnat un tratat secret, prin care era recunoscută domnia pe viaţă şi ereditară a lui Cantemir, cu condiţia ca Moldova să intre sub protecţia Rusiei.  Ceasul războiului a sosit rapid, dar sorţii nu i-au surâs. Armata lui Mehmed Paşa a înfrânt armatele ruso-moldoveneşti la Stănileşti, pe Prut, în 1711. Dimitrie Cantemir şi-a luat familia şi s-a refugiat în Rusia. Încheia o a doua domnie, ce durase numai opt luni. Schimbase briza Bosforului cu liniştea şi frigul înţepător ale stepei ruse. S-a adaptat şi aici, chiar mai bine decât s-ar fi putut bănui.

Ostatic şi sfetnic al ţarului

Foto: Una dintre fiicele lui Dimitrie Cantemir; Sursă fotografii: "Despre Dimitrie Cantemir cu prilejul aducerii în ţară a rămăşiţelor lui“, Nicolae Iorga

Ajuns în Rusia, a vrut să lase deoparte politica, să se ocupe numai de ştiinţe, să cunoască Europa. Numai că nu prea s-a putut. În tratatul semnat cu Petru cel Mare scria, iniţial, că li se va permite Cantemirilor să ajungă în cele mai mari oraşe creştine, însă nu s-a respectat prevederea în ceea ce l-a privit pe el. N-a mai ieşit din Rusia niciodată. Au urmat 12 ani de prizonierat, unul relaxat, în care a devenit un apropiat al ţarului, de la care spera să reia politica antiotomană, pentru ca el să revină pe tronul Moldovei. N-a fost să fie. Iar apropierea de Petru cel Mare nu l-a lăsat chiar pe drumuri. A primit o moşie la Harkov, a fost numit consilier secret al ţarului în problema Orientului şi a fost numit „principe serenissim al Rusiei“. În 1714, a  fost acceptat membru al Academiei din Berlin, la comanda căreia a realizat opera „Descriptio Moldaviae“.

În perioada în care a stat în Rusia, s-a schimbat şi viaţa sa personală. Soţia sa, Casandra, a murit în 1713. Au urmat şase ani de văduvie, în care singurul său obiectiv a fost să-şi integreze fiii în societatea rusă, să le ofere o educaţie aleasă. Au fost atât de apropiaţi de Curtea imperială, încât Maria, fiica cea mare a lui Cantemir, a reuşit să lege o idilă cu Petru cel Mare, cu care a avut un copil, a cărui soartă a rămas incertă – unii istorici susţin că a fost ucis la naştere. Abia în 1720 s-a recăsătorit Dimitrie, cu prinţesa Anastasia Ivanovna Trubeţkoi, iar naşi de cununie au fost chiar ţarul şi ţarina.

În 1722, Cantemir l-a însoţit pe Petru cel Mare în Persia şi Astrahan, din calitatea sa de consilier în problemele orientale. În urma acestei călătorii, Dimitrie Cantemir s-a îmbolnăvit puternic, iar investigaţiile au arătat că suferea de diabet. Înainte de a muri, pe 21 august 1723, l-a numit pe ţar tutore pentru copiii săi şi a ridicat o biserică închinată Sfântului Dumitru. 

Revenirea lui Cantemir la Iaşi, după 212 ani

Foto: În Piaţa Unirii din Iaşi, poporul s-a adunat în jurul osemintelor domnitorului; Sursa: "Adevărul"

La jumătatea lunii iunie 1935, era agitaţie mare în România. Soseau în ţară osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir. Veneau din Rusia, cu vaporul Principesa Maria, pe care se afla şi o parte din arhiva României transportată la Moscova în timpul Primului Război Mondial, odată cu tezaurul. Pe traseu erau organizate diverse ceremonii: la Constanţa, vaporul era întâmpinat de prim-ministrul Gheorghe Tătărescu şi de miniştrii Titulescu, Vasile Sassu, Angelescu şi Lapedatu. De acolo, catafalcul era urcat într-un tren special, cu destinaţia Iaşi. „În ziua de 17 iunie, la sosirea osemintelor, se vor găsi pe peronul gării Iaşi reprezentanţii regelui, ai consiliului de miniştri, mitropolitul, reprezentanţii partidelor, ai comisiunii monumentelor istorice, ai Camerei şi Senatului şi profesorii şi studenţii Universităţii Mihăilene. Coborârea va fi salutată cu 101 salve de tun. Clopotele tuturor bisericilor vor suna iar muzicile militare vor cânta Rugăciunea“, se anunţa în ziarul „Adevărul“ din 14 iunie 1935.

În dimineaţa cu pricina, lucrurile s-au întâmplat întocmai. Comitetul de primire – entuziast, organizarea – la rigoare. „Osemintele Domnitorului Cantemir sunt închise într-o cutie lungă de doi metri, lată de un metru şi înaltă de 25 de centimetri. În mijloc, în spre partea unde, ni se spune, se află capul Domnitorului, e o adresă cu următorul cuprins: „Legaţia României, Ministerul afacerilor străine, Bucureşti“. Poartă şi un număr de înregistrare cu cretă: 33“, notau, minuţios, redactorii „Adevărul“. La ora 11.00 dimineaţa, rămăşiţele pământeşti ale domnitorului au fost mutate pe un catafalc şi s-a oficiat un scurt serviciu religios. Cetăţenii s-au strâns buluc în jur, să aducă omagii marelui domn al Moldovei.

Noaptea, pe la ora 1.00, trenul special a ajuns la Iaşi. „Gara pustie, afară de decoraţiunea peronului, cu verdeaţă, care-şi împarte darnic miresmele proaspete. Întreg oraşul e gătit pentru sărbătoare“, scria „Adevărul“. Abia în dimineaţa zilei de 17 iunie a început ceremonia propriu-zisă. Prim-ministrul Tătărăscu plecase repede din Constanţa, să-l întâmpine pe domnitor şi la Iaşi, alături de Ion Inculeţ, Victor Iamandi, Nicole Iorga şi alţi înalţi oameni de stat. De la gară, cortegiul care s-a format în jurul catafalcului  a ajuns la Mitropolie, unde Nicodim a mai ţinut o slujbă, apoi s-a îndreptat spre Biserica Trei Ierarhi, unde a fost depusă racla.

„Vasluienii închid cămara în faţa oaspetelui lor“

Dimitrie Cantemir a rămas cunoscut mai degrabă pentru scrierile sale. Este considerat mai mult cărturar decât domnitor. Probabil că cea mai importantă operă a sa este „Descriptio Moldaviae“ („Descrierea Moldovei“), pe care a redactat-o în perioada 1714-1716, la cererea Academiei din Berlin, în perioada în care se retrăsese în Imperiul Rus. Cartea a fost scrisă în limba latină şi ulterior a fost tradusă în multe limbi. Prima traducere în limba română a apărut în anul 1825, sub îndrumarea mitropolitului Veniamin Costache. „Descrierea Moldovei“ poate fi considerată o enciclopedie a statului despre care prea puţin se cunoştea în Europa: conţine informaţii detaliate privind geografia şi istoria ţării, organizarea politică şi condiţiile sociale. Este singura radiografie socială şi politico-administrativă a Moldovei feudale realizată de un român. În continuare, am extras câteva fragmente care conturează portretul locuitorilor de atunci ai Moldovei.

Despre firea oamenilor. „Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor. Dacă moldoveanu are un cal de soi bun şi arme mai bune, atunci el se gândeşte că nimeni nu-l întrece şi nu s-ar da în lături să se ia la harţă chiar şi cu Dumnezeu, dacă s-ar putea. Cu toţii sunt mai cu seamă cutezători, semeţi şi foarte puşi pe gâlceavă; cu toate acestea se liniştesc lesne şi se împacă iarăşi cu potrivnicul. Vorba duel încă nu le este cunoscută. Ţăranii trec rareori de la vorbe la arme, însă astupă gura semeaţă a potrivnicului cu ciomagul, cu bâta şi cu pumnii. Sunt glumeţi şi veseli; ceea ce au în suflet le stă şi pe buze; dar, aşa cum uită uşor duşmăniile, tot aşa nu ţin multă vreme nici prietenia.“

Despre beţie. „De băutură nu au prea multă greaţă, dar nici nu-i sunt plecaţi peste măsură. Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospeţe, uneori de la al şaselea ceas al serii până la al treilea ceas după miezul nopţii, alteori şi până ce se crapă de ziuă, şi să bea până ce varsă. Rachiul nu-l iubeşte nimeni, afară de oştean; ceilalţi beau numai un pahar mic înainte de masă. Locuitorii Ţării de Jos, de la hotarul cu Valahia, iubesc vinul mai mult decât ceilalţi. Odată s-a iscat sfadă dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai mari beţivi. Cei ce se luaseră la sfadă au mers pe podul de la Focşani (la hotarul dintre Moldova şi Valahia), unde atâta s-au sfădit amândoi cu paharele până când valahul a căzut jos de prea mult vin ce băuse. Drept plată pentru izbânda lui, moldoveanul a fost dăruit de domnie cu boieria.“

Despre educaţie: „Moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi. Chiar şi numele meşteşugurilor cele frumoase şi ale ştiinţelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea şi atunci când vor să laude învăţătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învăţătură.“

Despre ospitalitate: „Chipul cu care primesc oaspeţi străini şi drumeţi e vrednic de cea mai mare laudă; căci deşi foarte săraci din pricina învecinării cu tătarii, totuşi nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare şi găzduire unui oaspete şi-l adăpostesc fără plată timp de trei zile, împreună cu calul său. (...) Numai vasluienii n-au faima aceasta; aceştia nu numai că închid casa şi cămara în faţa oaspetelui lor, ci se ascund când văd pe cineva venind, se îmbracă în haine zdrenţăroase, vin apoi în chip de calici şi cer ei înşişi de pomană de la străin.“

Un mic geniu care s-a împrietenit cu Voltaire şi Montesquieu

Mezinul familiei Cantemir s-a născut la Constantinopol, în 1709, dar a copilărit în Rusia, după retragerea lui Dimitrie şi a Casandrei la Curtea ţarului. Ca şi tatăl său, Antioh (foto) şi-a pierdut mama tot la vârsta de patru ani, după care şi-a dedicat timpul studiului alături de profesori privaţi, care-l instruiau în ştiinţe şi în cultura latină. Când avea 14 ani, a murit şi tatăl său, iar tânărul Antioh avea planuri mari: „Am nu puţină pasiune şi pentru ştiinţele matematice şi de asemenea pentru miniatură“, îi scria ţarului, cerându-i să-l trimită la studii în străinătate. Nu s-a aprobat cererea, dar Antioh a ales să studieze la Academia de Ştiinţe din Petersburg, unde aprofunda mai ales filosofia şi matematica.

Maestru al satirei

A reuşit să plece din Rusia când abia ce împlinise 22 de ani şi a fost numit ambasador imperial la Londra. În ciuda vârstei fragede, s-a descurcat să mai aplaneze din problemele ruso-engleze, şi în cei şase ani cât a rămas staţionat acolo şi-a dedicat timpul liber studiului, fiind pasionat îndeosebit de scrierile lui Descartes, Newton, Leibniz. În 1738, a fost mutat diplomatic la Paris. „Activitatea lui diplomatică în Franţa se deosebeşte foarte mult de cea din Anglia. Protocolul îi obliga pe ambasadorii străini să participe la somptuoasa punere în scenă a vieţii de la Curte, menită să contribuie la strălucirea monarhiei franceze. Spre marea sa mirare, constată că la Paris nu exista vreun aşezământ similar celui unde petrecuse clipe atât de plăcute la Londra, deşi, în rest, recunoaşte că Parisul era centrul plăcerilor“, se arată în volumul „Cantemireştii: Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea“.

La Paris, însă, va avea acces în cele mai selecte saloane literare şi filosofice ale vremii. În această perioadă i-a cunoscut şi pe Montesquieu, şi pe Voltaire, cu cel din urmă legând o strânsă legătură – de prietenie, în măsura în care se putea. Activitatea sa literară era apreciată de criticii literari ai vremii, care-l considerau un iniţiator al clasicismului în literatura rusă – de altfel, a rămas postum cu această icoană, de „părinte al poeziei ruse“, iar în 2003, la Sankt Petersburg i s-a ridicat un bust, pe al cărui soclu e scris: „Părintele întemeietor al clasicismului rus şi maestru al satirei literare“. În opera sa se numără, pe lângă numeroase traduceri, şi satire, epigrame şi fabule.

Un ambasador de nepreţuit

Antioh Cantemir nu s-a căsătorit şi nu a avut urmaşi. A murit vremelnic, la 35 de ani, la Paris. A fost răpus de tuberculoză, însă starea sa de sănătate era deja fragilă, suferind de multă vreme de o boală de stomac, despre care se crede că ar fi putut fi cancer. A fost înmormântat, conform dorinţei sale testamentare, în cripta familiei Cantemir din Moscova. La aflarea veştii morţii sale, Montesquieu îi scria unui amic comun: „Abatele Venutti mi-a comunicat durerea cauzată de moartea prietenului nostru, prinţul Cantemir, şi de proiectul domniei voastre de a călători în provinciile noastre meridionale pentru a vă reface sănătatea. Veţi găsi peste tot prieteni care vor înlocui pe cel pe care l-aţi pierdut; dar Rusia nu va înlocui atât de uşor un ambasador de calitatea lui Cantemir“.

O familie pierdută prin Europa

Cantemireştii s-au născut pe pământ moldovenesc, într-o vreme în care Moldova încă era un stat despre care se ştiau prea puţine lucruri în Vest. Era un pământ relevant numai în Est. Pentru Rusia, Polonia, Austria şi Imperiul Otoman. Ceilalţi europeni, nu prea ştiau unde să pună degetul pe hartă. Iată, de pildă, că târziu, pe la 1687, apărea la Paris, sub semnătura lui Renauld Lecoq, volumul „Geograful desăvârşit sau Arta de a învăţa cu uşurinţă geografia şi istoria prin întrebări şi răspunsuri“, carte devenită un adevărat manual în epocă. Aşadar, la sfârşit de secol XVII, la întrebarea „Ce este Moldova?“, se dădea următorul răspuns, citat în volumul „Cantemireştii: Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea“, scris de Ştefan Lemny: „Valahia de jos, situată între Dunăre şi Bulgaria“, cu capitala la Bucureşti – nicio menţiune despre Iaşi. Înainte de aceasta, lucrurile erau la fel de înceţoşate. Sau poate mult mai tare.

Foto: Constantin şi Antioh Cantemir, pictură murală din biserica mănăstirii Mera

Orişicât, acolo se găsesc originile neamului Cantemir, ca în majoritatea cazurilor – într-o istorie rămasă oarecum obscură, într-o stare materială oarecum incertă, într-un colţ al Moldovei oarecum uitat de lume. Genealogii au ajuns la concluzia că Toader Cantemir ar fi fost primul din neamul său şi că el a trăit în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Specialiştii au spus despre el şi că „era de origine pur românească“.

Coborâtori pe sângele lui Timur Lenk

Numai că istoria originilor Cantemireştilor a fost adăugită şi îmbunătăţită prin contribuţiile scriitoriceşti ale cronicarului Dimitrie. El a găsit altă explicaţie a propriei genealogii: a susţinut că era urmaşul lui Timur Lenk, cuceritorul mongol înrudit cu clanul lui Ginghis Han, argumentând că, de fapt, Cantemir vine de la Can-Temur, ceea ce se traduce prin „sângele lui Temur“ sau prin „cei ce descind din sângele lui Temur“. Ipoteza sa a stârnit multe polemici istorice postume domnitorului moldovean. Cert este că, cel mai probabil, o astfel de descendenţă nobilă era mai pe placul domnitorului, avea o aură de legendă mai uşor de reţinut, de răspândit, de respectat. Era mai exotică decât descendenţa grecească, de pildă.

Oricum, istoricii nu au neglijat aprecierile sale. S-a considerat că un amestec cu principii hanului tătar nu era de neconceput, având în vedere că se mai cunoscuseră cazuri în Moldova acelor vremuri. Iar numele Cantemir nu era prea des întâlnit în epocă. Istoricul A.D. Xenopol spunea chiar aşa: „Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată numele lor: Han Temir“.

Mercenarul devenit domnitor

Informaţiile despre Toader Cantemir sunt puţine şi contradictorii. Se consideră, totuşi, că era apropiat de voievodul Ştefan cel Mare, care-l fericise cu câteva moşii în sudul ţării. Apoi, istoria face un salt de vreo patru generaţii, pentru a ajunge la Teodor Seleşteanu din comuna Silişteni, Moldova. Teodor a avut gospodărie frumoasă şi copii, însă a murit devreme, răpus într-o bătălie cu tătarii. Aici începe povestea măririi fiului său, Constantin – primul care avea să iscălească numele complet, Constantin Cantemir, şi care a rămas în istoria familiei drept „cel Bătrân“.

Constantin a avut un destin excepţional, în sensul că şi-a depăşit condiţia socială până a ajuns în cea mai înaltă treaptă – i-a lăsat în urmă pe toţi acei strămoşi pierduţi în destinele ţărăneşti sau de mici moşieri. A fost primul mare Cantemir. S-a născut în Silişteni, în 1612, iar după moartea tatălui, în 1627, a plecat în lume. Mai precis, şi-a petrecut tinereţea ca mercenar la polonezi, sub voievozii Vladislav şi Ioan Cazimir din neamul Vasa. S-a întors în Moldova când deja împlinise 32 de ani şi avea întreg corpul brăzdat de cicatrici groase, de sabie neşlefuită bine. În ţară, cariera militară strălucită l-a ajutat să ajungă în rândurile boierilor mari, cu dregătorii din ce în ce mai importante, precum cea de vornic de Bârlad, armaş, serdar şi Mare Clucer.

A început să fie bine privit şi de Sublima Poartă, şi mai ales de Marele Vizir, pentru că era un bun strateg militar şi cunoştea multe limbi străine, şi în special tătara. Alta era problema lui – punctată de cronicarul moldovean Ion Neculce: „şi om prost, mai de gios, că nici carte nu ştie“. Asta n-a avut prea mare importanţă în anul 1685, când s-a urcat pe tron, în ciuda faptului că avea o vârstă înaintată, avea 73 de ani. Ba chiar a primit caftanul de domnitor de la însuşi Soliman Paşa, comandantul turcilor, înainte ca Poarta să-i confirme domnia şi să-i trimită însemnele de putere. În plus, pentru că s-a pronunţat împotriva domniilor fanariote, în ciuda afinităţii pentru otomani, Constantin a fost susţinut la domnie şi de domnul valah, Şerban Cantacuzino.

Miron Costin cel hiclean

Acelea nu erau vremuri liniştite în politica principatelor. Iar domnia sa a fost predictibilă: a jucat ca un saltimbanc pe sârmă, într-un un exerciţiu de echilibristică între otomani şi ruşi. Nimic notabil nu s-a petrecut. Numai că numărul său a fost îngreunat de marii boieri din ţară, care încercau să-i destabilizeze echilibrul acesta – unii doreau o alianţă politică cu Austria, alţii, cu Polonia. Au avut sorţi de izbândă primii, aşa că gruparea adversă, înfrântă, a fost pedepsită aspru. Cu moartea, mai precis. Această grupare îi avea în frunte pe cronicarul Miron Costin şi pe fratele acestuia, Velicico – vasăzică aceştia erau prieteni buni cu Ioan Sobieski. Marele cronicar al vremurilor a fost acuzat de hiclenie, adică de trădare – termenul venea pe filieră otomană – şi a fost decapitat fără judecată, la Roman, în drumul spre Iaşi, în anul 1691. Aceasta avea să rămână marea pată neagră din istoria domniei lui Constantin Cantemir.

Spre sfârşitul domniei, Constantin Cantemir a mai avut o singură dorinţă: să facă succesiunea la tron ereditară. Marile puteri vecine nu i-au îndeplinit acest vis în scris, prin tratatele semnate, însă domnitorul, când s-a aflat pe patul de moarte, le-a spus boierilor din jurul său să-l urce pe tron pe unul dintre fiii săi, care-o fi mai vrednic.

Bir pe foc

Voinţa i-a fost îndeplinită. După doi ani de la moartea sa, a urcat pe tron Antioh Cantemir, cel mai mare dintre fiii săi. Preluarea puterii nu s-a făcut uşor. A fost nevoie de o mică acţiune conspirativă. Împreună cu Dimitrie, fratele său, a uneltit abil împotriva domnitorului Constantin Duca, cel care preluase tronul în defavoarea lui Dimitrie. Fraţii Cantemir au avut câştig de cauză, Duca a fost mazilit. Antioh era domn bine privit, cronicarul Ion Neculce spunea despre el că „era om mare la trup, cinstit, chipeş, la minte aşezat, judecător drept“. Prima sa domnie a fost marcată de semnarea Tratatului de la Karlowitz (1699), care a consemnat începutul destabilizării Imperiului Otoman. În al doilea mandat de voievod (1705-1707), Antioh a fost antipatizat de popor, pentru că a impus un regim drastic de biruri – printre care s-a numărat şi fumăritul, adică un bir pentru fiecare casă cu sobă şi coş de fum, în care se făcea focul.

În secolele ce au urmat, neamul Cantemireştilor s-a răspândit prin toată Europa. Mai ales în secolul al XVIII-lea, mulţi au ales să trăiască în Imperiul Rus, în Franţa şi în Marea Britanie. Cei care au rămas pe pământ românesc s-au înrudit cu familiile de mari boieri de aici – relaţia cu Cantacuzinii fiind cea mai notabilă, dar şi cu Sturdza, Rosetti, Ghica, Balş, Callimachi.

Singura ctitorie bisericească a Cantemirilor

Biserica Mera (foto) se află în judeţul Vrancea, pe malul stâng al văii Milcovului, în apropiere de oraşul Odobeşti. Este, probabil, conform opiniilor unor specialişti, cel mai valoros monument istoric din judeţ. Mănăstirea a fost ridicată în secolul al XVII-lea, pe moşia boierilor Moţoc, însă în primii ani ai veacului următor, Antioh Cantemir, fiul domnitorului Constantin, a ctitorit un nou lăcaş bisericesc pe locul celui vechi. Şi aceasta a fost singura întreprindere de acest fel a familiei Cantemir.

De fapt, după construire, în 1686, mănăstirea a fost închinată domnitorului Constantin Cantemir de către familia Moţoc, care rămăsese fără posibilităţi de a o mai întreţine şi s-a mutat din zonă. Când a murit Constantin, a fost înmormântat la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, însă Antioh a considerat mai potrivit să transforme mănăsitrea de la Mera într-o necropolă a familiei Cantemir, aşa cum obişnuiau să aibă toate marile familii boiereşti. Aşa că edificiul a fost modernizat, biserica, cloptniţa şi zidul împrejmuitor fiind construite din piatră, iar osemintele domnitorului au fost mutate aici.