SERIAL Boieri mari, Episodul 18: Marile inginerii ale Erbicenilor. Laurenţiu Erbiceanu, gazdă la Constanţa pentru Carol I, Ferdinand I şi ţarul Rusiei Nicolae al II-lea
0Laurenţiu Erbiceanu a fost inginerul care a modernizat portul Constanţa, Constantin Erbiceanu, prieten cu Nicolae Iorga, a fost mare cărturar al Moldovei, iar Constanţa Erbiceanu a fost una dintre întemeietoarele şcolii româneşti de pianistică. Numitorul comun al Erbicenilor este mecenatul, o moştenire pe care o duce mai departe urmaşul lor, Constantin Laurenţiu Erbiceanu.
Lui Constantin Laurenţiu Erbiceanu îi place Franz Liszt. Colecţia de peste 100 de CD-uri cu muzica maghiarului e străjuită de portretul său, cu autograf! E membru în Societatea Donizetti. Asta-nseamnă să fii meloman. Îi plac călătoriile. A fost în peste 125 de ţări din lumea aceasta, iar dovadă sunt stivele cu albume fotografice, aranjate cronologic în biblioteca arcuită de greutatea atâtor amintiri. Asta-nseamnă să fii voiajor. Nu şi-a pierdut niciodată încrederea în tineri şi păstrează credinţa nezdruncinată de inerente dezamăgiri că e, într-un fel, responsabilitatea sa să sprijine tinerele valori. Conduce o fundaţie culturală care poartă numele străbunicului său, mecena Constantin Erbiceanu, şi oferă numeroase premii şi burse de studiu celor aflaţi sau, uneori, rămaşi la început de drum.
Poate forma o modestă bibliotecă din volumele a căror apariţie a sprijinit-o, indiferent că sunt traduceri ori cercetări inedite. Asta-nseamnă să fii filantrop. Nici nu insistăm asupra erudiţiei sale, căci ar fi redundant. Un lucru, însă, trebuie spus: are o memorie fantastică! Proba este acest articol, pe care l-a povestit în totalitate şi pe care sursele istorice l-au confirmat la virgulă. Nu e puţin lucru, veţi vedea.
Constantin Laurenţiu Erbiceanu (foto sus) povesteşte însă arareori despre sine. În urmă cu câţiva ani, a acceptat un dialog propus de profesorul Nicolae Drăguşin. Volumul se numeşte „Trei vieţi într-una“, e clar din ce motiv. Constantin Laurenţiu Erbiceanu s-a născut la 21 mai 1939, a fost şef de promoţie al Liceului „Spiru Haret“ din Bucureşti şi apoi a absolvit Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale din cadrul Institutului de Construcţii din Bucureşti. A proiectat componente pentru C.E.T Bucureşti Sud, turnurile de răcire de la C.E.T. Brazi şi baza de producţie a Hidrocentralei Porţile de Fier. În 1970, a fost detaşat la şantierele de contrucţii româneşti din Germania Federală. S-a remarcat şi acolo, ca şef de şantier la construcţia mai multor clădiri.
CONDAMNAT DE COMUNIŞTI
În 1977, a rămas definitv în lumea liberă. A ales exilul. Comuniştii l-au condamnat în contumacie la 8 ani de închisoare, pe motive politice. Astăzi, este şi cetăţean german. În Germania, şi-a constuit însă o carieră exemplară: a fost şeful filialei din Mainz a Societăţii de Construcţii F-Bau, iar din 1978 s-a angajat la cea mai mare firmă germană de consultanţă, Lahmeyer International din Frankfurt. A coordonat lucrări în Republica Mali, Maroc, Filipine, apoi a fost şeful Marketingului pentru Africa Francofonă şi Anglofonă. În 1993, a devenit şeful Serviciului pentru proiecte desfăşurate în Europa Centrală şi de Est, iar din 1994 – şeful departamentului Europa. În 1999, a revenit în Bucureşti, ca şef al Reprezentanţei tuturor societăţilor Concernului Energetic RWE AG din Germania. Această prezentare ternă e departe de-a putea reda ritmul de viaţă trepidant al lui Constantin Laurenţiu Erbiceanu. Nici nu încercăm.
Aceasta este fabuloasa istorie a familiei sale. Despre moştenirea înaintaşilor săi inginerul poate vorbi neîntrerupt zile întregi. De fapt, chiar zile întregi am povestit în compania domnului Erbiceanu despre toate istoriile din această familie fabuloasă. Ne aflăm în locuinţa sa, construită în stil neoromânesc de către bunicul Laurenţiu Erbiceanu şi rămasă aproape intactă chiar şi după jumătate de veac de comunism. Laurenţiu Erbiceanu fusese directorul portului Constanţa în perioada interbelică. Atenţie, începem!
INGINERUL CARE A MODERNIZAT PORTUL CONSTANŢA
Laurenţiu Erbiceanu (foto dreapta) a absolvit Şcoala de Poduri şi Şosele de la Polizu, unde i-a avut drept profesori pe cei mai mari ingineri din România: Anghel Saligny, Elie Radu şi Ion Ionescu-Bizeţ. Ajunsese acolo la recomandarea tatălui său care se cunoştea bine de la Iaşi cu inginerul Gheorghe Duca, directorul şcolii. Diploma sa de absolvire, din 19 iulie 1901, este semnată de însuşi Ion I.C. Brătianu, ministru secretar de stat la Lucrări Publice din 1897, care-l urmărise în şcoală. Erbiceanu era primul inginer român absolvent între promoţiile de ingineri al instituţiei. Liberalul este, aşadar, al doilea om care-i determină cariera, dându-i o sarcină extrem de importantă: modernizarea portului Constanţa, aflat pe atunci într-o criză istorică.
Adrian Hallier, a cărui antrepriză a fost sprijinită de bănci din Germania şi Franţa şi de familia regală belgiană, câştigase o mare licitaţie organizată de Carol I pentru modernizarea portului. Mare proiect! La demararea lucrărilor, în 1885, însuşi Carol I făcuse prima săpătură. După patru ani de guvernare liberală şi după ce statul plătise deja 18 milioane de lei, românii observă însă că planul era departe de-a fi îndeplinit. Antrepriza Hallier nu respectase contractul. Aceasta este „afacerea Hallier“, unul dintre primele mari gheşefturi din istoria noastră, poate cunoaşteţi. În fine, după un proces internaţional de arbitraj, statul român a fost obligat să-i plătească lui Hallier peste 6,2 milioane de lei pentru ruperea contractului. Afaceristul fusese reprezentat de către cunoscutul avocat Raymond Poincaré, autorul celebrei vorbe de duh: „suntem aici, la porţile Orientului, unde totul trebuie luat mai puţin în serios“, dar şi viitor preşedinte al Franţei. În ciuda consecinţelor unui arbitraj atât de costisitor, proiectul trebuia dus mai departe. Portul Constanţa trebuia pus pe picioare.
Ionel Brătianu, care fusese numit Secretar de Stat la Ministerul Lucrărilor Publice, îl convinge însă să-şi asume întregul proiect pe tânărul inginer Laurenţiu Erbiceanu. Nimeni nu ştie cum. Îl trimisese, practic, în pustiu. Crivăţul sufla şase luni pe an, încă mai alergau lupii la drumul mare, nu se găseau lemne de foc pentru sobe şi nici măcar sobe de teracotă nu erau, ci doar godine de tablă. Brătianu nu-i oferise nici măcar cine ştie ce salariu – o mare parte dintre cheltuieli erau suportate de tatăl acestuia, academicianul Constantin Erbiceanu. Câştiga acolo 351 de lei, în condiţiile în care o pâine era jumătate de leu, iar un costum de haine – 2.000.
UN „ŢAMBALAGIU“ ÎN FAMILIA ERBICEANU
Mai mult, Laurenţiu Erbiceanu ar fi putut avea o viaţă boemă, aproape fără griji, dacă ar fi rămas în Capitală: în anul 1901, după ce făcuse cursuri particulare de pian la Bucureşi şi Iaşi, fusese chiar selecţionat în urma unui concert susţinut pe scena Ateneului Român pentru perfecţionare la Conservatorul de Muzică din Paris!
Da, era şi un excelent pianist. La Ateneu interpretase Concertul nr. 2 de pian al lui Chopin. Era concertul său de licenţă – nu degeaba împrumutase fracul lui Nicolae Iorga, vecinul său şi prieten cu tatăl lui Laurenţiu Erbiceanu, academicianul Constantin Erbiceanu. Când Papa a aflat că fiul său ar fi trebui să plece în toamnă la Paris, s-a făcut foc şi pară: „Îmi ajunge un ţambalagiu în familie!“. Acesta a fost momentul când tânărul de 25 de ani şi-a schimbat radical cariera, luând drumul Constanţei. Şi de atunci nu a apărut niciodată în public drept pianist.
La Constanţa, pe teren, Laurenţiu Erbiceanu era extrem de scrupulos, pe măsura responsabilităţii pe care o avea. De pildă, ca să-i verifice pe scafandrii profesionişti ai portului, care aşezau blocuri de beton de 40 de tone sub apă pentru construcţia digului de larg în porţiunea sa terminală, spre Farul Carol I, a îmbrăcat el însuşi costumul de scafandru, cu cască, furtun de aer, telefon şi călăuză. Unii spun că, din această cauză, ar fi căpătat ceea ce se cheamă „boala de cheson“, lucru care i-a grăbit sfârşitul. Cei care l-au cunoscut însă spun că, într-una dintre scufundări, tubul de oxigen i-a fost tăiat, inginerul fiind cât pe ce să se sufoce. Ar fi fost salvat in extremis, iar tăietura brutală i-ar fi lăsat sechele la inimă.
ÎN SLUJBA REGINEI ELISABETA
În 1906, Anghel Saligny îi încredinţează misiunea de a construi şi amenaja Pavilionul Regal, unde regina Elisabeta urma să vină pentru tratament balnear la Constanţa. Avea 60 de ani atunci regina şi o supăra deja reumatismul. În 1909, la sugestia lui Laurenţiu Erbiceanu, pavilionul a fost reamenajat. Pe terasa deschisă de la est a pavilionului, în 1914, a fost surprins un moment istoric: vizita imperială la Constanţa a Ţarului Nicolae al II-lea Romanov al Rusiei, însoţit de regele Carol I şi de principele moştenitor Ferdinand I (foto dreapta). Laurenţiu Erbiceanu a fost şi el acolo, a primit în calitate de gazdă capetele încoronate.
După ce-a ajuns directorul portului, s-a ocupat de recuperarea pagubelor aduse de rechiziţiile, furturile şi jafurile armatelor de ocupaţie din Primul Război: turceşti, bulgare şi germane. L-a ajutat mult prietenul său, Anghel Saligny. Un exemplu îl oferă Petre Covacef, în volumul „Istoria portului Constanţa“, dedicat marelui inginer Laurenţiu Erbiceanu: la doar un singur an după război, în 1919, magaziile cu silozuri, staţia de petrol şi bazinul de petrol au atins capacitatea antebelică. Nu e puţin lucru, mai ales că toate fuseseră distruse şi dezmembrate de război. Efectul s-a văzut cel mai bine în visteria ţării. Erbiceanu avea vechime de doar
un an în funcţia de director al portului, deşi atribuţiile sale erau aceleaşi cam din 1913.
Din anul 1900 şi până în 1913, datorită înaintării lucrărilor coordonate de nobilul inginer, importurile şi exporturile din port au crescut cu 850%! Pe când Erbiceanu era directorul portului, Ion Flueraş conducea sindicatul lucrătorilor porturari. Socialistul chiar a organizat o grevă legală faţă de conducerea portului, fără măcar să bănuiască faptul că, peste ani, se vor găsi în aceeaşi familie, după căsătoria copiilor lor. În 1912, Laurenţiu se căsătoreşte cu domnişoara Eufrosina Popovici-Bâznoşanu, din familie veche de boieri mari. Luna de miere şi-o petrec la Paris şi, într-un an, se naşte şi primul copil: Constantin (Dinu) Erbiceanu. În 1915 apare pe lume şi Florica Erbiceanu.
În 1922, când Laurenţiu Erbiceanu şi-a încheiat misiunea în port, bilanţul anual era uluitor: cheltuieli de 5,5 milioane de lei aur şi venituri de 6,1 milioane de lei aur. El avea salariul de 1.655 de lei, cu un spor de 500 de lei. Nu în lei aur, ci în leii devalorizaţi de după război. În 1923, a părăsit portul Constanţa pentru un post la Societatea Creditul Industrial. Fusese ofertat de economistul Victor Slăvescu, pe care-l cunoscuse la Iaşi, în timpul războiului. În sfertul de veac petrecut la Marea Neagră, atinsese acelaşi grad ingineresc precum Anghel Saligny, fostul său profesor. La plecare, Pio Benzi, cel care avea să-i succeadă în funcţie, îi dăruieşte un album omagial şi un pendul lucrat în dalta unui sculptor renumit. Dar cel mai frumos cadou îl reprezintă buchetul de discursuri împănate cu complimente şi omagii al subalternilor săi.
În 1927, pentru că statutul funcţionăresc îl cam obliga să renunţe la locuinţa de pe strada Polonă, din Bucureşti, Laurenţiu Erbiceanu, acum director tehnic la Societatea Creditul Industrial, construieşte o superbă casă în stil neoromânesc, la doar o stradă distanţă, pe strada Pia Brătianu.
Destinul dramatic al lui Ion Flueraş
Ion Flueraş ţinându-l în braţe pe Constantin Laurenţiu Erbiceanu, alături de mama sa, Ileana Flueraş, şi de verişoara ei, Viorica Flueraş
Fiul lui Laurenţiu Erbiceanu, Dinu Erbiceanu, şef de promoţie la Liceul „Spiru Haret“ din Bucureşti în 1928, absolvent de Construcţii la Politehnica din Bucureşti, a activat şi el în Societatea Creditul Industrial, dar a fost şi conferenţiar la Politehnica din Timişoara. În cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost mobilizat pe frontul de est, unde a proiectat şi construit poduri de traversare a râului Prut şi a Nistrului. A fost decorat cu ordinul Coroana României. Ajunsese foarte aproape de Stalingrad! La 4 noiembrie 1942, primeşte însă învoire pentru trei săptămâni, să se întoarcă în România. Cu puţin timp după întoarcere, frontul se prăbuşise, astfel că, dacă nu i s-ar fi aprobat învoirea, riscurile să fi fost luat prizonier erau destul de mari.
După război, s-a întors la catedră şi, până în 1948, a fost acţionar al Societăţii particulare Ardeleana, care avea în exploatarea forestieră de la Comandău cel mai lung plan înclinat din Europa. După naţionalizare, a lucrat o vreme la SOVROM Construcţia şi apoi a administrat, ca director de şantier la Sfatul Popular al Capitalei, lucrările Circului de Stat. Deşi, din pricina dosarului, era un personaj incomod în logica absurdă a regimului, sovieticii l-au apreciat pentru pregătirea sa. Totuşi, a fost închis în 1959, pretextul fiind un incendiu la eşafodajele de lemn ale structurii din beton armat care se pregăteau. A fost însă eliberat în 1961, în urma unor intervenţii decisive ale Constanţei Erbiceanu, mătuşa sa, devenită Maestra Emerită a Artei. Dânsa a ajuns până la faimosul Leonte Răutu cu această cerere!
Şi-a continuat activitatea ca proiectant în construcţii. Bolşevicii care au pus stăpânire pe această ţară după 6 martie 1945 nu i-au permis cărturarului să-şi construiască o carieră similară ascendenţilor săi, însă Dinu Erbiceanu a rămas mereu un iubitor al cărţii. Asta s-a văzut după ’89, când a donat o serie de cărţi bibliotecii Asociaţiei Inginerilor Proiectanţi de Structuri, alte volume – bibliotecii Universităţii de Muzică „George Enescu“ şi altele – Bibliotecii Naţionale. Restul formează biblioteca Fundaţiei „Constantin Erbiceanu“, înfiinţată de către fiul său, Constantin Laurenţiu Erbiceanu.
SOCIALIST LA BUDAPESTA, BURGHEZ LA MOSCOVA
Dinu Erbiceanu a fost căsătorit cu Ileana, fiica lui Ion Flueraş, întemeietorul social-democraţiei în România şi membru în Consiliul Dirigent care hotărâse Marea Unire din 1918. O cunoscuse la patinoarul Oteteleşanu. Ileana s-a născut în 1917 la Budapesta, unde tatăl său edita publicaţii socialiste. La doi ani după naşterea sa, după ce Bela Kuhn, cunoscut agent al lui Lenin, instaurase republica bolşevică de 133 de zile, Ion Flueraş fuge din oraş. Deşi şi-a încărcat toată averea în ultimul vagon al unei garnituri cu destinaţia România, în Cluj, constată că vagonul fusese deconectat. Rămăsese doar cu bagajul de mână. Ion Flueraş nu a renunţat însă niciodată la idealurile sale, astfel că nefericitul eveniment nu i-a oprit ascensiunea. Biografia sa completă a fost publicată de Sorin Radu, în volumul „Ion Flueraş (1882-1953). Social-democraţie şi sindicalism“.
Sunt multe aventuri şi poveţe în carte. Redăm doar una, pentru exemplu: în 1920, Ion Flueraş călătoreşte împreună cu o delegaţie social-democrată în Rusia lui Lenin, pentru a vedea noua orânduire. Din delegaţie făcea parte şi comunistul Cristian Racovski. Flueraş era însă oaia neagră a grupului. Dacă în Budapesta era considerat socialist, la Moscova trecea drept burghez. Chiar asta i-au spus Buharin şi Zinoviev: „N-avem nevoie de miniştri burghezi“.
I se ştia biografia, doar participase la organizarea Marii Adunări de la Alba Iulia şi fusese membru în Consiliul Dirigent. Şi, în fond, la o chestie, nici el nu vedea în URSS paradisul promis, părere care i-a adus, practic, condamnarea la moarte. Aflând de urzeala bolşevică, Flueraş fuge, deghizat ca femeie, din tren, via Finlanda. Ajunge din nou în România unde, la primul congres avut cu comuniştii locali, o dă afară pe Ana Pauker.
În 1921, după sciziunea mişcării socialiste, Flueraş va juca un rol important în organizarea muncitorilor în sindicate şi în reorganizarea sindicatelor. Din 1926 până în 1939, va conduce Confederaţia Generală a Muncii, iar din 1927, odată cu reînfiinţarea Partidului Social-Democrat, va fi ales membru în Comitetul Executiv, păstrând această calitate în urma congreselor din ’30, ’33 şi ’36.
UN ANTICOMUNIST ARTICULAT
Moderat ca ideologie, Ion Flueraş nu era agreat de nucleul dur al comuniştilor din România. Se remarcase ca reformist, în spiritul social-democraţiei, un anticomunist articulat! După instaurarea regimului bolşevic în România, începe să suporte repercusiunile: în 1945 e arestat pentru câteva luni. În 1949, locuinţa îi este naţionalizată. Apoi, în 1951, e arestat din nou. Nu reuşeşte să mai scape. La proces i s-a reproşat, printre altele, că, în urma percheziţiei ordonate de însuşi Alexandru Nicolschi, fusese găsită cartea de vizită a lui Ernest Bevin, ministrul Afacerilor Străine al Angliei. A murit în 1953, în puşcărie, la Gherla, schingiuit de torţionarii comunişti.
„Mustăciosul“ armean şi avocatul lui Eminescu
Sub domnia lui Mihail Sturdza, la începutul secolului al XIX-lea, fraţii armeni Măgărdici şi Iacob Buiucliu fuseseră vitregiţi de tot avutul lor din Moldova în folosul logofătului Iorgu Ghica, de la care arendaseră două moşii, la Deleni şi Macut. Susţinuţi de guvernul austriac şi de Rusia, Buiuclii au luptat însă pentru dreptul lor timp de 20 de ani cu autorităţile din Moldova, iar pentru ei a intervenit chiar sultanul Abdul Medjid, mai întâi prin cărţi viziriale, apoi printr-un firman, în 1855. Până la urmă, clauza nu s-a mai rezolvat din cauza izbucnirii Războiului Crimeii.
Cine era familia aceasta atât de influentă în Moldova de-acum două secole? Buiuclii ajunseseră pe pământul românesc din oraşul Ani, fosta capitală a Armeniei la sfârşitul secolului al XVI-lea, după un popas de două secole în oraşul Rusciuk (Ruse de asăzi). Primul armean cu numele de Buiucliu care a ajuns la nord de Dunăre se pare că a fost Hagi Manciuc Bogdan (Asfadus) Buiucliu (1760-1828), negustor din Rusciuk, proprietar de fabrici de mătase. Turcii îl porecliseră „Băiăclă“, adică „Mustăciosul“, de unde numele de „Buiucliu“.
MOŞIERII POPOVICI-BÂZNOŞANU
Unul dintre descendenţii remarcabili ai neamului Buiuclilor este Iacob Buiucliu (1809-1881), fiul „Mustăciosului“. Bărbatul făcuse şcoala la Iaşi, unde-i avusese drept colegi pe Costache Negri şi Alexandru Hrisoverghi. Timp de câteva decenii, Iacob Buiucliu a fost liderul comunităţii armene din Principate. Vorbea română, armeană, turcă, greacă, franceză şi germană. Din 1841, a fost directorul Şcoalelor publice armene din Moldova. Urmăriţi aceste legături fascinante: din căsătoria sa cu Maria Tossun au rezultat Grigore M. Buiucliu, care va ajunge unul dintre junimiştii de seamă (donaţia testamentară de un milion de lei, acordată Academiei Române şi implicarea sa în construirea catedralei armeneşti din Capitală sunt, poate, suficiente pentru a-l descrie) şi Maria Buiucliu. Maria Buiucliu s-a căsătorit cu Andrei Popovici-Bâznoşanu, armean şi el, profesor universitar şi cunoscut botanist. Sora lui Andrei Popovici-Bâznoşanu, Eufrosina, va deveni soţia lui Laurenţiu Erbiceanu, directorul portului Constanţa.
Neamul Popovici-Bâznoşanu are istoria lui pe pământ românesc. Primul ascendent cunoscut cu acest nume este Mihalache Popovici-Bâznoşanu, un bogat moşier din Bucovina. Numele îi provine de la o moşie pe care familia o avea la Bâznoasa, în Botoşani, moşie pe documentele căreia se puteau citi semnăturile lui Grigore Ureche şi Miron Costin. Documentele au fost, ulterior, vândute Academiei Române. Mihalache şi soţa lui, Zanfira Aprihan, au avut împreună 11 copii, unul dintre ei fiind Andrei Popovici-Bâznoşanu, doctor în botanică şi zoologie, fondator al Staţiunii zoologice de la Sinaia, al cărei director a fost între anii 1922-1941 şi unde încă există o încăpere ce-i este dedicată.
PROCURATORUL TESTAMENTULUI LUI ALECSANDRI
Revenim o clipă: Grigore M. Buiucliu, junimistul, prieten bun şi confident al lui Titu Maiorescu, strălucit avocat, a fost procuror-general la Curtea de Apel din Iaşi, deputat şi senator. În calitate de avocat, l-a apărat pe căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului Mihai Eminescu, pentru zestrea fiicei sale, Aglaia. Poetul l-a solicitat expres pe Buiucliu, căci se ştia că e avocat bun după ce-l apărase şi pe fostul domnitor Mihail Sturdza. De altfel, Grigore a fost şi procuratorul testamentului lui Vasile Alecsandri din anul 1890, dar şi avocatul lui Titu Maiorescu în procesul cu soţa sa, Klara.
Era şi om de petrecere Buiucliu. La o chermeză dată de Alecu Şendrea la vila sa din Copou, unde invitat special era Barbu Lăutarul cu taraful lui, Grigore Buiucliu şi Theodor Burada împrumută viorile instrumentiştilor şi încep ei să-l acompanieze pe celebrul muzicant. „De vreme ce boierii au învăţat să cânte mai bine ca noi, ce pâne mai pot eu mânca cu dânsa“, face Barbu Lăutarul mâhnit, arătând către vioară. Momentul e consemnat de Nicu Gane, în „Păcate mărturisite“ şi repovestit de Constantin Laurenţiu Erbiceanu, în dialocul cu Nicolae Drăguşin, „Trei vieţi într-una“.
Nicolae Iorga: „Cum îţi îmbogăţeşti biblioteca? Împrumuţi cărţi de la bunul Costache Erbiceanu“
Primul Erbiceanu din România n-a fost Laurenţiu, directorul portului Constanţa. De fapt, el avea o moştenire copleşitoare de protejat chiar de la tatăl său, academicianul şi mecena Constantin Erbiceanu, mare cărturar din Moldova. Constantin Erbiceanu s-a născut pe malul Bahluiului, la Erbiceni, la 5 august 1838, fiind al doilea copil al preotului Ion Ionescu şi al soţiei sale, Zoiţa. A studiat la Seminarul de la Socola şi a ajus locţiitor al arhiereului Calinic Miclescu, viitorul mitropolit. A făcut şi Facultatea de Teologie din Iaşi, şi Facultatea de Teologie şi Litere din Atena, unde a obţinut doctoratul. Întors în ţară, a fost numit profesor de istorie universală şi bisericeasă la cursul superior al Seminarului de la Socola, apoi a ţinut catedra de Dogmatică, Morală, Pastrorală şi Drept canonic.
Era deja un teolog de seamă al vieţii spirituale din Moldova în 1894 când s-a mutat cu familia de la Iaşi la Bucureşti, pentru a preda Dreptul canonic la Facultatea de Teologie din Capitală. Îl chemase în Capitală prietenul său, matematicianul Spiru Haret, căruia îi câştigase admiraţia pe când preda istoria bisericii universale, dreptul canonic şi teologia dogmatică la Seminarul „Veniamin Costache“ din Iaşi.
A SUSŢINUT RIDICAREA ATENEULUI ROMÂN
În doar un an, bărbatul a fost ales decan al Facultăţii – deţinând această funcţie până în 1900 – şi, în ciuda reponsabilităţilor unei astfel de funcţii cronofage, a început să predea şi cursuri de limbi clasice la Universitatea din Bucureşti. Nu e de mirare că, în 1899, a fost primit în Academia Română, al cărei membru corespondent era din 1892. Şi nici că, la 17 mai 1900, regele Carol I i-a onorat opera numindu-l membru al Ordinului Coroana României în grad de Comandor şi decorându-l cu „Steaua României“ în grad de cavaler (1890), de ofiţer (1895) şi de comandor (1912). Până la urmă, însuşi regele asistase la discursul de recepţie de la Academie, despre viaţa şi activitatea literară a protosinghelului Naum Râmniceanu.
În 1903, când a renunţat la catedră, pregătise deja 36 de generaţii de viitori slujitori ai altarelor. În timpul acesta, a publicat o mulţime de lucrări şi studii. Îşi desăvârşea renumele de istoric literar, elenist, teolog hirotonisit, cercetător şi editor de izvoare greceşti şi documente cu privire la istoria naţională şi bisericească a românilor. Adusese câteva teme inedite în istoriografia ecleziastică, precum creştinismul daco-roman sau relaţiile bisericii cu grecitatea post-bizantină. Din 1904, vreme de trei ani, a fost vicepreşedintele Academiei, împreună cu Spiru Haret, preşedinte fiind Ioan Kalinderu, iar secretar general – Dimitrie Sturdza. A fost unul dintre intelectualii care au susţinut ridicarea Ateneului Român!
Nicolae Iorga, prieten bun şi vecin cu Erbiceanu pe strada Sculpturii (astăzi, Mircea Vulcănescu), spunea că academicianul a fost un precursor al cercetărilor de specialitate în elenism şi bizantologie. „Un deschizător de cale“, spunea Iorga la înmormântarea prietenului său, survenită la 7/21 martie 1913. Cei doi erau buni amici – Iorga spunea adesea: „Cum să-ţi îmbogăţeşti biblioteca? Împrumuţi cărţi de la bunul Costache Erbiceanu şi nu i le mai restitui“.
Nu doar în rândul academicienilor şi al intelectualilor era cunoscut şi apreciat Constantin Erbiceaun. O legendă a familiei spune că, într-o deplasare cu diligenţa, acesta a fost atacat de un grup de haiduci. La vederea pasagerului, reacţia hoţilor a fost următoarea: „Acesta este bunul Costache Erbiceanu, care a făcut atât bine celor nevoiaşi!“.
Gheorghe Erbiceanu, fratele lui Constantin, eminent intelectual şi el, nu l-a concurat, ci l-a completat pe academician. Fiul lui Gheorghe, Vespasian Erbiceanu, a absolvit dreptul la Iaşi şi Teologia la Kiev. A cunoscut limba rusă şi a fost trimis în Basarabia imediat după Unirea din 1918, la propunerea ministrului Ionel Brătianu. Acolo a ajuns prim-preşedinte al Curţii de Apel din Chişinău. În 1923, a revenit la Bucureşti, fiind numit consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, demnitate din care s-a pensionat. Era membru corespondent al Academiei Române din 1936 şi un mecena. A murit în 1943.
De ce l-a refuzat Florica Eliade pe Sergiu Celibidache
Familia Eliade are o legătură strânsă cu Erbicenii. S-a întâmplat aşa: tatăl istoricului religiilor Mircea Eliade, Gheorghe Eliade, a avut un frate, Constantin Eliade, maior în 1907 şi general de corp de Armată în 1930. Acesta s-a căsătorit cu Haricleea Eliade, descendenta unei familii de nobili francezi, Gilly, care a fugit de Revoluţia Franceză pentru a se stabili mai întâi în Grecia, apoi la Galaţi, unde tatăl Haricleei era consul al Franţei.
Constantin şi Haricleea Eliade au avut doi fii: Gheorghe şi Dinu Eliade. Veri buni cu scriitorul. Ultimul a fost coleg de facultate cu Dinu Erbiceanu (foto). Aşa a cunoscut-o pe sora sa, Florica (foto), de care s-a îndrăgostit.
Florica fusese curtată şi de către Sergiu Celibidache, un apropiat al familiei Erbiceanu, însă familiei nu i-a plăcut: nu era considerat serios, dând lecţii de step. Pe atunci, viitorul dirijor mai cânta prin baruri ca să facă rost de bani, lucru care le-a displăcut părinţilor unei domniţe atât de elegante şi pretenţioase precum Florica.
Era frumoasă Florica Erbiceanu, la fel cum frumoasă era şi Ileana, soţia lui Dinu Erbiceanu. De pildă, cele două au stârnit invidia capricioasei Maruca Cantacuzino, soţia lui George Enescu, cu ocazia unuia dintre concertele maestrului de la vila Florica, unde fuseseră invitate. „Gâştele Capitoliului“, le-a aruncat Maruca, stăpânită de invidie, pentru că i se părea că cele două pun un bemol serios apariţiei pe care ea avea pretenţia să o aibă.
DETECTIV ÎN CĂUTAREA IUBIRII
Dinu Eliade a convins-o însă definitiv la sanatoriul din Davos, Elveţia. Florica era bănuită că ar avea tuberculoză şi se retrăsese acolo pentru cură şi odihnă. Sigur că a devenit sănătoasă tun! A trăit 100 de ani, stingându-se în 2015. Dinu Eliade, care dorea s-o ia de soţie, dar nu îndrăznea s-o ceară, a auzit de plecarea tinerei, însă, din timiditate, nu a cerut detalii. S-a dus singur, în Elveţia, în căutarea ei şi, după o muncă de detectiv, a găsit-o.
După absolvirea Politehnicii, Dinu Eliade a plecat însă la Constanţa, unde, înainte de război, a proiectat şi a construit cazematele din beton armat care se găsesc şi astăzi pe faleza Cazinoului din Constanţa şi în port. A lucrat mai întâi ca inginer la întreprinderea Panteli şi a fost şef al mai multor şantiere din Bucureşti şi din ţară: a proiectat şi executat, printre altele, calea ferată Caracal-Craiova, poduri pe canalul Argeş, hala de sport şi piscina Floreasca din Bucureşti, fabricile Progresul Bucureşti şi Roman.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.