Sa mori in "Padurea de mesteceni"

In anii '70, Andrzej Wajda adopta o strategie a alternarii filmelor de mare desfasurare a istoriei, sau de o nemascata duritate polemica la adresa actualitatii, cu unele elegiace. Isi ingaduia o

In anii '70, Andrzej Wajda adopta o strategie a alternarii filmelor de mare desfasurare a istoriei, sau de o nemascata duritate polemica la adresa actualitatii, cu unele elegiace. Isi ingaduia o respiratie mai potolita, fara sa se indeparteze, insa, de cateva dintre temele sale obsedante: moartea, singuratatea, nostalgia timpului dus. Si-a gasit aliat in literatura unuia dintre scriitorii de seama ai secolului XX, Jaroslaw Iwaszkiewicz, continuator al traditiei romantice a scolii "Tanara Polonie", cu ale carui pagini se intalnise si Kawalerowicz, in "Maica Ioana a ingerilor". Astfel, "Peisaj dupa batalie" va fi urmat de "Padurea de mesteceni" (ambele din 1970) iar, spre sfarsitul deceniului, "Fara anestezie", de "Domnisoarele din Wilko". Abonatii Cinematecii noastre cer, adeseori, ca in programul alcatuit potrivit dorintelor lor, sa fie inclus "Padurea de mesteceni". Exista o fascinatie a acestui film, ca a unei muzici indepartate. De altfel, scriitorul era un bun cunoscator al lui Chopin si, nu intamplator, in aceasta ecranizare care umileste toate sterilele discutii despre "literatura cinematografica si necinematografica", pianul este un personaj care pare a-si alege el stapanul, daca in preajma acestuia palpita viata. A apartinut unei femei petrecute de pe aceasta lume, va fi imprumutat unui tanar de care se va desparti doar in clipa in care se simte ingerul mortii prin preajma. Plecarea pianului din casa, obiect inutil acum, destinat unei alte, nestiute calatorii, este semnalul iminentei sfarsitului. A fost nevoie de el atata vreme cat cineva a putut sa se bucure, cu o frenezie ravasitoare, de toate minunile vietii, pe langa care prea adeseori trecem fara sa le luam in seama. Dintre cei doi frati ai povestirii lui Iwaszkiewicz, cel bolnav traieste, cu adevarat. Desi a venit sa moara in "Padurea de mesteceni", langa fratele sau sanatos, dar afundat intr-un trecut de a carui haituire nu se poate elibera, Stanislaw (Olgierd Lukaszewicz) este cel care, paradoxal, transfera putina viata ce i-a mai ramas vlaguitului Boleslaw (Daniel Olbrychski). Se bucura de tot ce vede, ce miroase, de seva copacilor tineri, de musteala pamantului, de o vesta alba, pentru tenis, omoara clapele pianului, se lasa iubit de sanatoasa taranca Malina. Un nevazut sistem de vase comunicante transporta toata aceasta disperata, ultima energie, fratelui rupt de lume, retras departe pentru a-si rumega nu numai durerea pierderii nevestei, dar si devastatoarea banuiala ca aceasta l-ar fi inselat. Printr-una din acele scene de o densitate a gandurilor ce respinge orice ilustrare directa, strategie in care Wajda este maestru, barbatul incearca sa obtina de la micuta Olia adevarul despre mama ei. Lacrimile copilului care nu scoate o vorba, mutenia ei, sunt mai mult decat un raspuns dat neputintei omului matur de a se aduna, de a pricepe lucrurile vietii; ele il insotesc, cu intreaga lor nevinovatie, pe cel care moare , filmat de marele operator care este Zygmunt Samosiuk in cadre din a caror picturalitate s-a nascut o "Pieta" cum cinematograful nu cunoaste multe.