Norocul adormit

Corespondenta de la Magda Mihailescu

"Nu aceasta este lumea pe care am vrea sa o iubim, nu aceasta este lumea aspiratiilor noastre firesti", scrie Fernando Lara, referindu-se la agresivitatea unor formule ale politicii si existentei contemporane. Cand nu se invesmanteaza in ipocrizia "corectitudinii politice", cinematograful, departe de a mai aparea ca un pamant al fagaduintei, poate fi, insa, un refugiu al sentimentelor, al gandurilor libere de constrangeri. Asta nu inseamna ca lumea de pe ecran este intotdeauna "cea pe care am vrea sa o iubim, ci doar ca, in "norocul adormit" (titlul unui film, "La suerte dormida") al multora dintre contemporanii nostri, ne recunoastem ca traitori ai acestei rascruci a istoriei, cu dramele, confuziile, zbaterile ei. Am vazut, aici, documentarul despre care ne-a vorbit, la Cannes, Oliver Stone, "Persona non grata", film realizat in Israel. Trec prin fata aparatului toate personalitatile cunoscute, autorul a incercat sa stea de vorba si cu Yasser Arafat, s-a deplasat in tabara de refugiati de la Ramallah, a intervievat oameni de pe strada. Nicaieri nu am dat de un fir de speranta a pacii. "Mai usor lupti cu desertul decat cu o tara", marturisea Shimon Perez, care crede, totusi, ca generatiile viitoare, mai putin marcate de memoria trecutului, mai imaginative, vor gasi, poate, o cale a intelegerii. Cu jocul memoriei si al imaginatiei, ne-a tulburat filmul - de fictiune, de data aceasta -, "Good Bye, Lenin", al germanului Wolfgang Becker, descoperit acum sapte ani la Valladolid, premiat ca autor debutant in lungmetraj (dupa cateva documentare, printre care si unul dedicat lui Celibidache), drept care, asemenea lui Jane Campion, lansata tot aici, in 1990, a tinut sa fie prezent in actuala competitie. Chiar in prima zi a iesirilor in strada din toamna lui 1989, o femeie are un atac de cord cand isi vede fiul printre manifestantii amenintati de politie. Pentru a o ocroti de orice alt soc, medicii recomanda familiei sa o tina departe de o posibila emotie prea puternica. Copiii hotarasc sa-i ascunda mamei amnezice schimbarea cursului istoriei, caderea Zidului Berlinului si tot ce a mai urmat. Camera ei este transformata intr-o mica insula in care isi gasesc locul toate insemnele vietii de pe vremea tovarasului Honecker, de la telejurnalele confectionate, inregistrate pe casete video si prezentate drept "actualitatile zilei", la marfurile de mult disparute din magazine - anumiti castraveti murati, o anume cafea etc. Nu atasamentul pentru comunism, al mamei, il apara fiul si fiica ei, in toata alergatura lor, comica, de atatea ori, pentru "reconstituirea" unui fragment de existenta defuncta, asa cum lasau sa se inteleaga unele cronici citite inainte de a cunoaste filmul; pur si simplu, copiii vor sa o salveze, sa-i prelungeasca viata, cu orice pret si, la conferinta de presa, autorul a insistat asupra acestei idei, exprimandu-si usoara nedumerire ca s-a putut pricepe altceva. Cu atat mai mult cu cat, pe parcursul celor aproape doua ore, nu-si face loc, nici o clipa, tentatia caricaturizarii. Tinerii "manipuleaza" istoria in chip candid si nu poti sa nu te gandesti, urmarindu-le jocul, la cei care trag sforile nu intr-o biata camera a unei femei bolnave, ci pe marea scena a istoriei. Dupa cum nu se poate sa ramai rece, prizonier al mediocrelor priviri despre "prapastia dintre generatii", atunci cand, dupa moartea mamei, fiul continua sa-i respecte ereziile, iluziile cu care plecase pe lumea cealalta: "Germania de Est a fost tara mamei mele". Ma cuprinde spaima la gandul pumnului de noroi cu care dogmaticii de moda noua ar putea sa arunce intr-o astfel de marturie. Zaresc un "spic" de aur, de argint, la orizont. Deocamdata, primul "Espiga de Oro" l-a luat Costa Gavras, pentru intreaga cariera.