Nici un nod in papura

E rau cu scandal, dar parca mai rau este fara. De unde sa-l scoti insa? Nimeni nu astepta ca oroarea numita "Irreversible" sa-si gaseasca un loc printre laureati. De putine ori am vazut critica

E rau cu scandal, dar parca mai rau este fara. De unde sa-l scoti insa? Nimeni nu astepta ca oroarea numita "Irreversible" sa-si gaseasca un loc printre laureati. De putine ori am vazut critica franceza - cel putin cea prezenta la Cannes - atat de solidara in respingerea unui gunoi parfumat cu pretentii. Cine si-ar fi putut asuma darea cu tifla unei intregi comunitati cinefile? David Lynch, pe seama caruia s-au facut la inceput atatea speculatii, cunoscut fiind un anumit gust al sau pentru bizarerie, s-a dovedit un presedinte asezat, patruns de "corectitudinea" daca nu politica in orice caz geografica, cuminte, prea cuminte, dupa cum lasa sa se inteleaga comentariile postfestivaliere. Un pic de sare, putin piper ar fi dat savoare unui palmares socotit "prea moderat", i-ar fi intaratat pe ziaristi, i-ar fi starnit fie sa injure, fie sa apere cu pasiune pe unul sau pe altul. Echilibrul deciziilor echipei lui Lynch care, chiar daca nu a multumit pe toata lumea - performanta imposibila, de altfel - nici nu a suparat foarte tare pe nimeni, a ingreunat una dintre cele mai indragite ocupatii ale celor care urmaresc Cannes-ul: cautarea de noduri in papura. Nu se poate trage in "Pianistul" lui Roman Polanski, chiar daca multi critici l-ar fi dorit in fruntea laureatilor pe Aki Kaurismäki, cu umorul sau glacial si pudoarea atat de particulara a tandretei din "Omul fara trecut". Polanski ar fi prea celebru pentru a mai lua parte, la 68 de ani, la intrecerea pentru "Palme d'Or". Are un Oscar, are atatea alte premii, ce-i mai trebuie, s-au facut auzite unele voci, uitandu-se ca cineastul s-a lasat greu convins sa-si trimita filmul selectionerilor. Altii, ce-i drept mai putini - au considerat ca, dimpotriva, "la 68 de ani, era timpul sa adauge carierei sale si prestigioasa "Palme d'Or"". Obiectul contradictiei este insa prea mic pentru a fi cu adevarat un prilej de polemica. Ceea ce nu a scapat insa nici unuia dintre marile ziare nationale a fost urmatorul amanunt: castigatorul supremului premiu s-a dovedit unul dintre putinii laureati care "nu au multumit francezilor in general, ci unor persoane anume, producatorilor", avand grija sa sublinieze ca "Pianistul" a reprezentat Polonia" la aceasta a 55-a editie. Finlandezul Kaurismäki a uitat chiar cu totul de politete, primul caruia a gasit de cuviinta sa-i aduca recunostinta fiind... propria sa persoana si apoi juriului. Detaliu amuzant ce nu a deranjat pe nimeni. Ce-a mai ramas de macinat in moara intrigantilor? Poate doar limitele "bunatatii" lui David Lynch, care nu a mers pana acolo incat sa-l impuna pe Cronenberg in palmares desi, cinstit vorbind, "Spider" nu era de ignorat. Sa fie vorba de o mica razbunare pentru momentul 1999 cand presedintele de acum, atunci concurent cu "A Straight Story" a fost, la randul lui, "uitat"? Daca a fost asa, atunci mai mult ca sigur ca Lynch a avut si un aliat, pe Sharon Stone, data in judecata de acelasi Cronenberg pentru ca nu a respectat contractul de a juca in "Basic Instinct" numarul 2. Pana la urma, familia cinematografica este mica, dupa cum se poate constata, mult mai mica decat neiertatoarea "gura a lumii" care nu prea a avut ce sa rontaie, dupa stingerea luminilor unui festival care a ales sobrietatea.