Nascuti gangsteri

"Gangsterii nu se opresc niciodata din drum, iau doar cate o pauza, uneori". Nu este o vorba inteleapta, a vreunuia trecut prin multe, ci a unei adolescente, neincrezatoare in pornirea dragastoasa a

"Gangsterii nu se opresc niciodata din drum, iau doar cate o pauza, uneori". Nu este o vorba inteleapta, a vreunuia trecut prin multe, ci a unei adolescente, neincrezatoare in pornirea dragastoasa a unui baiat de seama ei. "Gangsterii nu iubesc, ei au numai dorinte" - mai spune ea. In "Orasul zeilor" (varianta romaneasca, inadecvata, pentru "Cidade de Deus", "Orasul Domnului"), cum este numit cel mai periculos cartier marginas al metropolei Rio de Janeiro, copiii stiu, de cand vin pe lume, ce inseamna meseria crimei. Cand alti pusti, de aiurea, se joaca de-a politistii, de-a "hotii si vardistii", ei au lectia in sange: primul lucru pe care il fac, dupa ce omoara pe cineva, inainte de a-i inchide, eventual, ochii, este sa-i ia pistolul. Nu te intorci, prea usor, la ale tale, dupa ce ai vazut filmul lui Fernando Meirelles "Cidade de Deus", cu care reintra, pe ecranele noastre, cinematograful brazilian, spre mirarea, poate, a celor convinsi ca pe continentul latino-american nu infloresc decat telenovelele. Daca anul trecut, la Cannes, coproducatorul Walter Salles, autorul multpremiatului "Central do Brasil" (Gara Centrala), nu ar fi fost membru in juriu, mai mult ca sigur ca "Orasul..." si-ar fi gasit locul in competitie. Includerea sa in selectia oficiala, in afara concursului, a fost, si ea, o buna carte de vizita. Dintr-un amplu roman, de 600 de pagini, al lui Paulo Lins, scriitor cunoscut si pentru cercetarile sale de antropologie, Meirelles a extras cateva biografii, urmarite pe parcursul a trei decenii, incepand din anii '60. Copii uitati de familie isi croiesc drumul lor, preluand lectia cartierului, cu o seriozitate dureroasa. Te intrebi daca nu cumva si-au pierdut candoarea o data cu dintii de lapte, cand ii vezi cum aplica regulile "gang"-ului, cum o iau "de jos", pentru a accede, treptat, la un rol important. Cei mai mici sunt informatorii de la coltul strazii, ei dau de veste cand se apropie vreun politist; cu vremea, crescand, li se pot incredinta si munci riscante, precum aceea de carausi ai pachetelor cu droguri. Au porecle, adevarate coduri de comunicare intr-o lume in care colcaie promiscuitatea, iar violenta este un prilej de mandrie, atunci cand cade capul ochit. Visurile lor nu se pot inalta mai sus de rangul unui sef de banda sau de renumele unui criminal, in fata caruia sa tremure toti. Nu cinematograful i-a indemnat, ci favela, cu cosmeliile si strazile ei imputite, cu nepasarea in fata a ceea ce inseamna o viata de om. Un singur baiat s-a incapatanat sa creada ca se poate evada din acest iad. Este naratorul, cel care ne spune povestea acestui "Oras", atat de ironic botezat "al Domnului". Intai, prin cuvintele sale, in care s-a mai pastrat, miraculos, un sambure de puritate. Apoi, prin fotografiile in care avea sa imortalizeze, ca reporter al unui ziar, una dintre multele drame ale mizeriei. Ritmul si culorile capitolelor filmului, corespunzatoare celor trei epoci, se schimba, impulsionate de muzica vremii, de dementa, accentuata, a aparatului, martor al unei adevarate frenezii criminale. Decadrarea imaginilor tine, la Fernando Meirelles, nu atat de o estetica a socului vizual, cat de ratacirea unei lumi fara orizont. Daca distribuitorii nostri ar indrazni mai mult, daca ar fi incurajati sa achizitioneze mai multe filme de pe continente altele decat cel american si, din cand in cand, european, spectatorii nostri, mai ales cei tineri, ar avea alte repere culturale. Ar vedea, cu ochii lor, ca cinematograful se naste peste tot pe pamant. Adeseori in chinuri, dar tot vine pe lume.