Mircea Cantor ridică o casă maramureşană în Paris

Casă în stil maramureşean, realizată de Mircea Cantor în Paris FOTO: Mircea Cantor

Artistul Mircea Cantor a construit o casă în stil maramureşean în Grădinile Tuileries din capitala Franţei. În paralel, la Centrul Pompidou din Paris, expoziţia sa personală e salutată de Aurelie Filippetti, Ministrul francez al culturii.

Urmare a  Premiului Marcel Duchamp în 2011, Mircea Cantor semnează, între 3 octombrie şi 7 ianuarie 2013, prima sa expoziţie personală în capitala Franţei, în spaţiul prestigiosului Centru Pompidou. Din 1999, când studentul la Cluj a plecat să studieze în Franţa, Mircea Cantor s-a impus printr-un stil profund personal, amestec de poezie vizuală şi luciditate politică. Creaţiile sale, pe cît de simple pe atît de sofisticate, au lejeritatea fulgului de nea şi complexitatea desenului său galactic. 

Exersarea libertăţii

Prezentă la vernisajul expoziţiei de la Centrul Pompidou, Aurelie Filippetti, ministrul francez al culturii, i-a mulţumit artistului că, în urmă cu 15 ani, a ales Franţa ca scenă de formare şi exprimare artistică: „Premiul Duchamp confirmă notorietatea unui artist care activează în Franţa, promovând cu inteligenţă diversitatea culturală,  a explicat Aurelie Filippetti. Fără să fie vorba de un demers naţionalist, am fost foarte impresionată să aflu că Mircea Cantor a căutat să ajungă, din România, acolo unde putea întîlni curatori şi galerii care să permită artei sale să se exprime, precum s-a întîmplat la Paris, cu galeria Yvon Lambert care-l reprezintă.”La 35 de ani, Mircea Cantor a ajuns la performanţa de a fi considerat, rînd pe rînd şi în acelaşi timp, o marcă franceză, una românească, şi de a exersa libertatea de a se revendica doar artist al lumii. 

Toaca de la Mănăstirea Putna ca fundal sonor al filmului Sic transit gloria mundi, sitele de cernut făina din instalaţia Don t judge , filter, shoot  şi casa cu pridvor şi brîu din Grădinile Tuileries rezonează dincolo de originea lor, cu înţelesuri universale: „Temele mele obsesive sunt legate de fragilitatea corpului, a vieţii, a acţiunilor noastre, de putere şi de relativitatea ei, explică Mircea Cantor. Îmi place să cred că obesiile şi neliniştile se dizolvă prin catarsis, că arta are această putere de transcendere.”

Prag resemnat în Tuileries

Zi de octombrie gri la Paris. Pe aleea Terasse des Feuillants din Grădinile Tuileries, cea care merge umăr la umăr cu Rue de Rivoli, a apărut o casă din lemn cu pridvor sculptat, specific românească. Obiectul în mărime naturală surprinde, deconcertează: să fie oare un nou chioşc al parcului...în stil tradiţional românesc? România îşi exportă în sfârşit un savoir-faire arhitectural emblematic? Ce caută aici această cabană de culoarea mierii, rivalizând tandru cu elegantele clădiri haussmanniene de peste drum? Gazda e un orădean cu paşaport francez, creator român cu vână universală. 

Instalaţia lui Mircea Cantor poartă titlul „Prag resemnat” şi reprezintă o casă maramureşană  cu pereţii adunaţi de o funie sculptată în lemn: sfoara simbolică, tăiată direct în carnea lemnului, o transformă într-un cadou ambalat anume. Obiectele nu sunt niciodată ceea ce par, ambiguitatea şi sensul secund, lectura oblică sunt marca Mircea Cantor. Altceva vibrează în pereţii casei, care, ca orice casă, e mai întîi de toate un cub banal, esenţa unui adăpost. „În imaginea casei există un lucru puternic vizual, explică Mircea Cantor. Când te gândeşti la o casă ai în minte un pătrat şi un triunghi. Ce adaugi la această imagine? Există evident o notă etnografică, dar şi ceva care poate rezona la nivel subconştient cu anumite rădăcini pe care toţi le avem, indiferent de cultură.”

Acoperişul schimbă totul

În Grădinile Tuileries plouă hotărât, nestingherit, iar echipa de meşteri veniţi special din România nu se sinchisesc câtuşi de puţin. Urcaţi pe planşeul cabanei deja montate, bărbaţii ridică două bîrne şi le prind în formă de unghi. Gestul lor tehnic desenează acoperişul, din două linii. „Acoperişul schimbă totul: pînă nu o vezi cu acoperiş e un fel de baracă.” comentează Mircea Cantor, cu ochii la gesturile meşterilor. 

Casa tradiţională românească e un motiv de care Mircea Cantor s-a contaminat adînc începînd cu 2007, cînd a cutreierat Maramureşul ca să se documenteze pentru o viitoare lucrare monumentală : poarta din lemn, acoperită cu foiţă de aur şi încrustată cu spirala ADN-ului,  a fost expusă  în 2008 la prestigiosul centru de artă contemporană de la Bristol, în Marea Britanie. „În Maramureş m-a impresionat acest savoir faire românesc, lucrul cu lemnul. În realitate sunt case pe ducă, pe care le cumpără străinii, le dezmembrează, iar în locul lor apar tot felul de palate. De unde şi titlul instalaţiei mele, Prag resemnat. Dezmembrarea e mai puternică decît forţa de a-i rezista.” explică artistul. 

„Motivul funiei, pe care l-am mai folosit pe poarta aurită, e reprodus pe bisericile din lemn din Maramureş, dar nu numai acolo, ci şi în zona mea, în Bihor, erau funii. Simbolul e o trimitere la un fel de unitate, de solidaritate şi de consolidare a unei comunităţi. Funia o întâlneşti, evident şi la alte civilizaţii, culturi, începând cu babilonienii, egiptenii, apoi culturile europene, şi vorbeşte de ceva care se leagă, se ţine împreună. Am luat motivul şi am vrut să-l duc mai departe. Am ambalat cu ea toată casa.” detaliază artistul. 

Casă încinsă cu o funie

Nuanţa etnografică e sublimată de deschiderea universală a reflecţiei lui Cantor: artistul a  încins casa cu o funie, aşa cum te încingi la brîu cu o funie ca să te struneşti, ca să te echilibrezi. „Casa e pe cale să se destrame, ca tot mai multe modele care aveau o legitimitate socială. De exemplu, azi nu mai contează să ai un acoperiş şi o familie, contează să reuşeşti mai mult decît e reuşita de a avea o familie. Nu mai contează să ai familie, ci contează dacă eşti sau nu cunoscut.” meditează artistul.

La înălţime, imperturbabili sub ploaie, meşterii lui Cantor au strunit structura fragilă şi simbolică a acoperişului. Coafată de unghiul bîrnelor, baraca devine o piramidă lejeră, aeriană.

O casă e un centru al lumii. Artistul şi-a aşeazat-o pe a sa în centrul Parisului: la un capăt al axei e obeliscul Concorde, la celălalt tronează Luvrul. La 35 de ani, Mircea Cantor invită la el acasă pe toţi parizienii şi-i primeşte princiar pe un prag maramureşan, mustind de semnificaţii. 

Născut în 1977 în Oradea, Mircea Cantor trăieşte şi lucrează de peste zece ani la Paris. Distins deja în 2004 cu Premiul Fundaţiei Ricard, în 2011 este laureatul premiului Marcel Duchamp care se acordă anual, de 12 ediţii, celui mai novator artist contemporan din Franţa, în cadrul Fiac, prestigios tîrg internaţional de artă contenmporană. 

Cu ocazia decernării premiului, cotidianul Le Figaro l-a desemnat pe Mircea Cantor drept una din cele o sută de personalităţi ale momentului care contează în cultura Franţei.