"Mătase", o carte-cult a scriitorului italian Alessandro Barico

Alessandro Barico, unul dintre cei mai buni scriitori italieni contemporani

Adevarul.ro vă prezintă fragmente din romanul "Mătase", de Alessandro Barico, publicat de Editura Humanitas. Alessandro Baricco s-a născut în 1958 la Torino, şi-a luat licenţa în filosofie cu Gianni Vattimo şi a studiat pianul la conservator.

La 1861, o epidemie care ucide viermii de mătase ameninţă să aducă ruina în înfloritorul orăşel francez Lavilledieu, unde şapte filaturi produc preţioasele fire din care se ţese senzualul şi inefabilul material. Singura soluţie este o călătorie până în îndepărtata Japonie, unde crescătoriile nu au fost afectate. Străinilor nu le este însă îngăduit să intre în Ţara Soarelui-Răsare, iar periculoasa misiune îi este încredinţată tânărului Hervé Joncour, care şi-a abandonat cariera militară în favoarea mătăsii.

Traversând toată Europa şi Asia, el ajunge „la capătul lumii“, iar acolo, pe domeniul seniorului Hara Kei, are loc întâlnirea care îi va schimba viaţa. Pendulând între cele două lumi şi între două femei – soţia din Franţa şi iubita intangibilă din Japonia, amândouă în aşteptare –, Hervé Joncour străbate continente şi cartografiază teritoriile pline de neprevăzut ale iubirii.

O minunată alchimie ţese, din fire impalpabile, acest roman devenit o carte-cult în peste 40 de ţări.
Excepţionalul şi improbabilul destin al lui Hervé Joncour este să fie iubit până la sacrificiu. Această iubire traversează continente, sfidând legi şi convenţii, depăşind bariera limbajului şi dăinuind dincolo de moarte. Povestea lui se alcătuieşte din şi în jurul omniprezentelor fire de mătase – mătasea care asigură traiul prosper al unui sat din sudul Franţei, mătasea pentru care un străin îşi riscă viaţa punând piciorul pe pământul Japoniei, mătasea care ascunde şi dezvăluie mângâietor trupul inaccesibil al femeii iubite.

Alessandro Baricco s-a născut în 1958 la Torino. Şi-a luat licenţa în filosofie cu Gianni Vattimo şi a studiat pianul la conservator. A publicat cronici muzicale şi două eseuri despre muzică bine primite de public: Il genio in fuga. Sul teatro musicale di Rossini (1988) şi L’anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (1992). A debutat în literatură în 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007) şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai citiţi şi iubiţi scriitori din Italia. Au urmat Oceano mare (1993), Mătase (Seta, 1996), City (1999), Senza sangue (2002), Questa storia (2005), Emaus (Emmaus, 2009; Humanitas Fiction, 2012), Mr Gwyn (2011; Humanitas Fiction, 2014) şi Tre volte all’alba (2012). A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Repubblica), adunate în volumele Barnum 1 (1995), Barnum 2 (1998), Next (2002) şi Barbarii. Eseu despre mutaţii (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer şi Moby Dick al lui Herman Melville. A scris două texte pentru teatru: Novecento  (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002; Humanitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmul Legenda pianistului numit 1900, şi Davila Roa (1996).

Fragment:
Hervé Joncour rămase oaspetele lui Hara Kei patru zile. Era ca şi cum ar fi trăit la curtea unui rege. Tot satul exista pentru omul acela, nu era vreun gest, pe colinele din jur, care să nu fi fost împlinit ca să-l apere şi să-i facă plăcere lui. Viaţa se desfăşura lin, se depăna cu o lentoare ingenioasă, ca un animal pândit în vizuina lui. Lumea părea la câteva veacuri depărtare.
Hervé Joncour avea o casă numai a sa, cinci servitori, care-l urmau peste tot. Mânca de unul singur, la umbra unui copac colorat de flori pe care nu le mai văzuse niciodată până atunci. De două ori pe zi îi serveau, cu o solemnitate specială, ceaiul. Seara, îl însoţeau în încăperea cea mai largă a casei, unde pardoseala era de piatră şi unde se consuma ritul îmbăierii. Trei femei, bătrâne, cu feţele acoperite de un fel de mască albă, cosmetică, îi turnau apă pe corp şi-l ştergeau cu bucăţi de mătase călduţe. Aveau mâinile noduroase, dar foarte uşoare.
În dimineaţa celei de a doua zile, Hervé Joncour observă sosind în sat un alb: însoţit de două care, încărcate cu nişte lădoaie de lemn. Era un englez.
Nu era venit aici să cumpere. Era aici pentru a vinde.
— Arme, monsieur. Dumneavoastră?
— Eu cumpăr. Viermi de mătase.
Cinară împreună. Englezul avea multe întâmplări de relatat: se împlineau opt ani de când călătorea,
dus-întors, din Europa în Japonia. Hervé Joncour avu răbdarea să-l asculte şi numai la sfârşit întrebă
— Cunoaşteţi o femeie, tânără, europeană, cred, albă, care să trăiască aici?
Englezul continuă să mănânce, impasibil.
— Nu există femei albe în Japonia. Nu există nici o singură femeie albă în Japonia.
Plecă în ziua următoare, încărcat de aur.
[...]
Seara, Hervé Joncour îşi pregăti bagajele. Apoi se lăsă condus în spaţioasa încăpere pardosită cu lespezi de piatră, pentru ritul îmbăierii. Se întinse, închise ochii şi medită la marea volieră, amanetul nebunesc al iubirii. Îi acoperiră ochii cu o pânză udă. Nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Instinctiv, vru să o smulgă, dar o mână îi prinse mâna şi i-o reţinu. Nu era mâna îmbătrânită a unei bătrâne.
Hervé Joncour simţi apa scurgându-i-se pe corp, pe gambe mai întâi, apoi de-a lungul braţelor şi pe piept. Apă ca uleiul. Şi o linişte ciudată, în jur. Simţi uşor un văl de mătase coborând asupra lui. Şi mâinile unei femei – ale unei femei – care-l ştergeau, mângâindu-i pielea, peste tot: mâinile acelea şi ţesătura urzită din neant. Nu se mişcă nici măcar o dată, nici când simţi mâinile urcând de pe spate spre gât şi degetele – mătasea şi degetele – suind până la buzele lui şi atingându-le, o singură dată, lent, şi dispărând.
Hervé Joncour mai simţi vălul de mătase cum se ridică şi se îndepărtează de sine. Ultimul lucru a fost o mână care o desfăcea pe a lui şi-i strecura ceva în palmă.
Aşteptă, îndelung, în tăcere, fără să se mişte. După aceea îşi desfăcu încet pânza udă de pe ochi. Aproape nu mai era lumină în încăpere. Nu era nimeni în jur. Se ridică, îşi luă tunica, lăsată împăturită pe jos, şi-o puse pe umeri, ieşi din camera de baie, traversă toată casa, ajunse în faţa rogojinii sale şi se în tinse. Se puse pe privit flacăra tre murătoare, mică, a felinarului. Şi, cu mare grijă, opri Timpul, atâta timp cât dori.
A fost un nimic, apoi, să deschidă palma, şi să vadă foaia. Mică. Puţine ideograme desenate una sub alta. Cerneală neagră. (Copyright Editura Humanitas)