Interviu Mascaroanele, dovezile unui „București chipeș“. Fotograf: „Poți să găsești frumosul și unde nu-ți place. Se uită de sus la tine“
0Mihai Barbu, fotograf și jurnalist, cutreieră Bucureștiul cu ochii în sus, căutând chipurile sculptate care privesc orașul de pe clădiri. Le fotografiază, le adună pe o hartă și le redă viață online, în proiectul „Faces of Bucharest“ – o arhivă vie a privirilor de piatră.
Azi s-ar putea să fie pe Armenească, mâine prin Centrul Vechi, mereu cu ochii în sus, în căutarea fețelor care ne privesc de pe clădiri. Unele zâmbesc abia sesizabil, altele par încruntate sau obosite de vreme. Le vezi doar dacă ridici privirea și încetinești pasul. Un oraș întreg îl urmărește pe Mihai Barbu, fotograful care a început să inventarieze mascaroanele din București – chipurile sculptate în piatră, metal sau tencuială, ascunse între coloane, deasupra ferestrelor, la colțuri de case. Le fotografiază, le pune pe o hartă și le publică pe Instagram, sub numele „Faces of Bucharest“, ca să le vedem și noi.
Mascaroanele sunt detalii arhitecturale vechi, apărute în secolele XVIII-XIX, folosite cu precădere în Art Nouveau, menite cândva să păzească locuințele de spiritele rele, iar mai târziu folosite pur decorativ. Bucureștiul are sute, poate mii, dar trecem zilnic pe lângă ele fără să le observăm. Mihai le caută cu răbdare și le dă o a doua viață, digitală. Fiecare postare e o mică plimbare printr-un București paralel, care se lasă descoperit doar de cei care au răbdare să-l privească.
A adunat deja sute de fotografii și le-a împărțit pe categorii: oameni, lei, oameni verzi, animale și figuri mitice. Momentan, pe hartă sunt marcate doar câteva zeci de fețe – un fel de atlas urban al privirilor de piatră – care se colorează treptat, zi după zi, cu fiecare nouă postare. „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu el despre începuturile proiectului, despre cum a învățat să citească expresiile orașului și despre ce se pierde atunci când arhitectura veche e modernizată până la ștergere.
Privirea încremenită în timp a orașului
Mihai Barbu e fotograf și jurnalist freelance, cu ani buni de presă în spate. Meseria i-a intrat în sânge, iar reflexul de a observa lumea prin obiectiv nu l-a părăsit, chiar dacă lucrează pe cont propriu de câțiva ani. În proiectul „Faces of Bucharest“ spune că nu aparatul foto îl ghidează, ci instinctul jurnalistic – cel care îl face să caute povești acolo unde alții văd doar clădiri.
Legătura lui cu Bucureștiul a fost mereu ambivalentă. A venit din Petrila, Valea Jiului, în ’98, pentru facultate, convins că se va întoarce acasă după. „Relația mea cu Bucureștiul nu e cea mai fericită din lume“, spune el, amintindu-și de perioada în care orașul l-a întâmpinat cu un soi de brutalitate specifică sfârșitului anilor ’90. A fost tâlhărit, a avut parte de incidente care i-au rămas în minte, dar cu timpul a început să vadă și altceva dincolo de zgomotul cotidian. Mihai recunoaște că nu e cel mai mare fan al Bucureștiului, dar a rămas mereu curios față de versiunea lui cu straie vechi – orașul din pozele alb-negru, cu fațade ornamentate și bulevarde largi. „Uitându-mă peste poze de epocă, chiar cred că a fost foarte arătos la vremea lui – în antebelic, interbelic și postbelic. Prin anii aceia cred că era tare chipeș și mi-ar plăcea la nebunie să fac cumva să mă plimb o oră prin Bucureștiul de atunci“.
Curiozitatea pentru oraș a crescut dintr-un obicei vechi din perioada studenției, când pornea la plimbare prin centru și lăsa indicatoarele rutiere să-i decidă traseul. „Dacă era obligatoriu să merg la dreapta, cu siguranță nu mergeam la stânga. Mă ghidam după acele săgeți de pe semne. Nu mă întreba ce făceam la giratorii, că m-am întâlnit cu vreo două și mă amuzam“, își amintește, râzând. Era felul lui de a se pierde controlat prin București.
Ani mai târziu, Mihai a redescoperit mersul pe jos prin tururi ghidate și explorări solitare. Așa a început să bage de seamă fețele care privesc orașul de la etajele clădirilor. „Mi s-a părut interesant să documentez proiectul acesta pentru că știu că lumea nu le vede“. Mascaroanele, cum a aflat mai târziu că se numesc, i s-au părut ca niște expresii pierdute ale orașului. Fiecare balcon sau poartă din fier forjat avea ceva de spus, dar le lipsea un element anume: expresia. Descoperirea acestor chipuri a fost o revelație. A început să le caute peste tot, convins că Bucureștiul ascunde mult mai multe decât pare la prima vedere. „Mi se pare foarte interesant faptul că nu vede nimeni aceste fețe, care ba sunt încruntate, unele chiar zâmbesc... sunt acolo și se uită de sus la noi“. Le-a observat apoi și în alte orașe, dar niciunul nu se compară. „La o mică plimbare prin Cluj, mă uitam după așa ceva și n-aș zice că rivalizează la capitolul acesta cu Bucureștiul“. Și așa a început „Faces of Bucharest“ – dintr-un moment în care a început să vadă fețele astea peste tot și să le adune, una câte una, ca într-un jurnal al orașului.
Oameni, lei și zei
Privirea lui Mihai s-a transformat, treptat, în una de explorator urban. El povestește că n-a pornit de la ideea de a face arhitectură sau istorie – totul a început dintr-o simplă curiozitate. Nu are o pregătire specifică în domeniu, iar asta i se pare chiar partea interesantă: a ajuns să descopere singur sensul acestor fețe care se ascund în zidurile orașului. Pe internet a găsit doar câteva informații: că pot reprezenta personaje umane sau mitologice și că, în trecut, aveau rolul de a proteja casa de spiritele rele. „Tocmai lipsa informațiilor mă intrigă cel mai mult. Îți faci o casă în Bucureștiul de început de secol și, la un moment dat, decizi să-i pui pe fațadă niște fețe – uneori nici măcar cele mai drăguțe. Cum te hotărăști să faci asta?“.
Își imaginează că meșterii și proprietarii aveau la dispoziție un fel de catalog, din care își alegeau modelele. Îl amuză gândul, dar îl și face să caute mai atent. Unele fețe par să fie inspirate din portrete reale, spune el. A întâlnit mascaroane care par să semene cu oameni adevărați – poate copiii sau soția proprietarului. Altele, însă, nu se repetă deloc. „Până acum am fotografiat câteva sute și pot să spun că există un tip care e destul de des întâlnit, o față de doamnă, apoi încă vreo trei care se mai repetă din când în când. Dar marea majoritate, 99% dintre fețele astea, sunt pur și simplu unice“.
De aici și farmecul proiectului: Bucureștiul pare plin de chipuri irepetabile, de priviri sculptate cândva de mâini anonime. Pe Instagram, pagina „Faces of Bucharest“ trimite către o hartă unde Mihai a adunat, până acum, 84 de locații. Fiecare punct corespunde unei fețe reale, fotografiate și postate. Le-a împărțit în cinci categorii și spune că fiecare are propria personalitate. „Îmi place categoria cu oameni. Sunt ai noștri, cum ar veni. Toate expresiile astea și faptul că sunt atât de diferiți – asta aș pune-o pe primul loc în topul preferințelor“.
Îi plac și personajele mitologice, de la Medusa și Zeul Pan până la Hercule, dar îl fascinează în mod special green men – oamenii verzi: „E întâlnit ca mascaron din foarte multe perioade și se regăsește aproape peste tot pe glob. Are ca temă frunza și arborele – simbolizează legătura omului cu natura și e foarte mitic, omul verde“.
Când revine la hartă, se miră încă o dată de cât de mulți lei are orașul. „Mi se pare interesant că orașul e plin de figuri cu chipurile lor, chiar nu mă așteptam să fie atâția“. Până acum, Mihai a fotografiat peste 650 de mascaroane și postează zilnic câte unul sau două. Odată ce poza ajunge pe rețelele de socializare, apare un punct și pe hartă, cu locația figurinei: „Totuși, simt că nici măcar n-am ajuns la jumătate din tot ce cred că e prin oraș“.
„Poți să găsești frumosul și în Bucureștiul care nu-ți place. Se uită de sus la tine“
Harta, creată de Mihai ca instrument pentru cei din jur, s-a născut din dorința de a transforma proiectul într-un joc urban. „Cred că atunci când ieși la plimbare, harta e cel mai bun ghid. Te ajută să-i găsești, ca într-un fel de treasure hunt. Asta e ideea ei: să facă mai ușoară munca celor care vor să se întâlnească cu mascaroane“. De când a lansat-o, a fost accesată de aproape 25.000 de ori.
Plimbările prin oraș sunt calculate cu grijă. Înainte să iasă la fotografiat, pornește o aplicație GPS care îi înregistrează traseul, ca să nu treacă de două ori pe aceleași străzi. „E foarte greu să ții minte tot Bucureștiul, pe unde ai fost, pe unde n-ai fost“. Așa a descoperit zonele cu cea mai mare densitate de mascaroane: centrul, Cartierul Armenesc și Centrul Vechi. „Am o sensibilitate aparte pentru Cartierul Armenesc. E plin de mascaroane. În Centrul Vechi am reușit să acopăr doar jumătate din zonă, până s-a lăsat întunericul“.
Clădirea care l-a surprins cel mai mult e una pe care toată lumea o știe, dar puțini o privesc atent: Muzeul de Istorie. „Este pur și simplu încărcată. Dacă te uiți în sus, sunt vreo 15 mascaroane distincte – modele diferite – care se repetă“. Între sutele de chipuri din oraș, are și o favorită: o femeie cu o privire calmă, aproape zâmbitoare, aflată pe strada Praporgescu, undeva între Rosetti și Batiștei. „E chiar poza de profil de pe Instagram. Mi se pare că are un aer învăluit în mister. Parcă zâmbește, dar parcă nu chiar. Îmi place foarte mult de această doamnă“, spune el despre misterioasa „Gioconda“ din centrul Capitalei.
Istoria care dispare sub straturi de izolație
În viziunea lui Mihai, mascaroanele sunt o parte vie din istoria orașului, ascunse, dar la vedere. Spune că tocmai faptul că sunt acolo, dar trecem pe lângă ele fără să le observăm, le face fascinante: „Sunt lucruri care există aici, în fața noastră, sunt frumoase, dar pur și simplu nu le vedem“.
De multe ori, chiar și el le descoperă abia după zeci de treceri pe aceeași stradă. Povestește că i s-a întâmplat să meargă pe un traseu familiar și, dintr-odată, să zărească o față pe care nu o observase niciodată. „E o stradă pe care am fost de sute de ori și, de fiecare dată, m-am uitat după mascaroane. După zeci de treceri, am descoperit unul care era pur și simplu acolo, la vedere, dar pe care nu-l observasem niciodată“. Îl amuză cât de ușor îți poate scăpa ceva chiar și când îl cauți, iar în propria clădire a descoperit, după câteva luni, trei mascaroane pe care nu le observase până atunci. Perioada rece e momentul ideal pentru documentare: fără frunzele care acoperă fațadele, fețele se văd mai clar, așa că profită de iarnă pentru a fotografia cât mai multe înainte să revină vegetația.
Pe cât de mult îl bucură aceste descoperiri, pe atât de des se lovește de clădiri renovate prost, care îngroapă detaliile sub straturi de izolație. „Am trecut pe lângă o casă renovată, lângă Parcul Carol. Mascaronul era acolo, dar izolația îl înghițise pe jumătate. Parcă era afundat în zid“. Spune însă că există și exemple de bune practici, cum e casa de pe strada Praporgescu, restaurată cu atenție la detalii și respect pentru forma originală.
Se bucură că are fotografiile, pentru că uneori ele rămân singura dovadă că acele fețe au existat. „Am trecut pe lângă case și m-am bucurat că le-am văzut – știam că, într-un an sau doi, mascaronul respectiv n-o să mai fie“. În multe cazuri, imaginile de pe Google Street View îi confirmă intuiția: din 2009 până acum, o grămadă dintre ele au dispărut. „Mă gândesc că proiectul acesta poate a început prea târziu. Sau poate și în 2009 era deja prea târziu“.
Plimbările prin oraș i-au schimbat felul de a-l privi. „Am învățat că poți să găsești frumosul și în Bucureștiul care nu-ți place. E acolo și se uită de sus la tine“.
Cât despre ce urmează, Mihai nu are un plan fix, dar vrea ca munca lui să capete o formă clară. Poate o carte, o arhivă online sau un proiect multimedia. Important e să rămână ceva în urma acestei cartografieri vizuale: „Mi-ar plăcea să consider, la un moment dat, că am terminat de inventariat. Eu îți spun sincer, proiectul chiar nu e făcut pentru mine. Îl fac pentru ca oamenii să înceapă să vadă detaliile acestea, pe care altfel e aproape imposibil să le observi“.
Se încarcă comentariile...
