INTERVIU Jonathan Fontaine, fotograf: „Îmi doresc să fotografiez demnitatea oamenilor“ | FOTO
0Înarmat cu aparatul de fotografiat și cu dorința de a arăta lumii poveștile oamenilor ignorați, Jonathan Fontaine călătorește în locuri în care umanitatea cu greu trece bariera sărăciei înfiorătoare.
Conform Serviciului european de observare a Pământului „Copernicus“, anul 2023 a fost cel mai cald an de când se fac măsurători. Temperatura medie globală a înregistrat o depășire față de media preindustrială (1850-1900), cu o creștere 1,35 grade Celsius, iar temperatura medie a suprafeței Pământului și oceanelor a înregistrat o depășire de 1,18 grade Celsius față de media înregistrată în timpul secolului al XX-lea, informează și Administrația Națională Oceanică și Atmosferică (NOAA). Schimbările climatice creează foamete, secetă și dezastre meteorologice extreme care distrug ultimele agriculturi rămase. Anul trecut, în Etiopia și în Somalia, din regiunea Cornul Africii, inundațiile au venit în urma celei mai lungi secete înregistrate, fapt care a lăsat milioane de oameni în nesiguranță alimentară. Spre deosebire de celelalte continente, Africa emite cele mai puține gaze cu efect de seră și totuși suferă cel mai mult de pe urma schimbărilor climatice, potrivit Institutului Mondial de Resurse. Africa contribuie cu doar 4% din emisiile globale de carbon, aproximativ 1,45 miliarde de tone, față de China, care emite 11,47 miliarde de tone.
Jonathan Fontaine este un fotograf independent francez care documentează crizele de mediu din nord-estul Africii de aproape zece ani. În 2023, la cea de-a 16-a ediție a World Press Photo, a primit o mențiune din partea juriului pentru fotografia făcută Samirei, o tânără de 16 ani care a ajuns într-o tabără de refugiați după un drum de cinci zile fără apă și mâncare. Samira face parte dintr-o familie africană nomadă, care obișnuia să crească animale și să se ocupe cu agricultura. Aveau 45 de capre și 10 cămile care au murit pe rând din cauza foametei. Din asta își câștigau traiul, iar pentru ei acest stil de viață era ceea ce își doreau. În 2022 au murit în Cornul Africii 3,5 milioane de animale care reprezentau sursa de trai pentru familiile nomade. Cauzele au fost lipsa de verdeață, de apă și a condițiilor minime de trai.
Jonathan Fontaine a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre felul în care schimbările climatice afectează ultimele comunități nomade din Africa, dar și despre țările sărace, precum Bangladesh, ale căror oameni sunt exploatați și care, prin politica lor, contribuie la poluarea Globului.
„Weekend Adevărul“: De unde și când a început pasiunea dumneavoastră pentru fotografie?
Jonathan Fontaine: Mi-a luat mult timp să realizez că vreau să devin fotograf. Îmi plăcea să fac fotografii, dar în mintea mea nu era clar că era, de fapt, o meserie. Am studiat Cultură și Artă la universitate și apoi Comunicare și Publicitate. Mi-am dat seama că toate acestea îmi displăceau. Când am terminat studiile, am mers să trăiesc în Anglia timp de doi ani, unde am lucrat și ca ajutor de bucătar într-un hotel, dar am făcut și fotografie culinară. Am observat că lor le plăcea și m-am gândit că poate ar trebui să folosesc experiența mea în studii de comunicare pentru a deveni fotograf. Cred că trebuie să îți setezi mintea și să decizi tu pentru tine: „de acum eu sunt fotograf“. Pe atunci aveam 27 de ani. Când m-am întors acasă, am lucrat puțin timp într-un studio ca fotograf pentru un ciocolatier. Era foarte interesant, însă nu era suficient. Îmi doream ca fotografia să însemne ceva.
Cum ajungeți și cum vă găsiți subiectele în zonele în care vreți să documentați, să fotografiați?
Călătoresc cu bicicleta mea, am dormit și în păduri, în sălbăticie, și am grijă să am mereu cu mine cantitatea de apă necesară. Plus de asta, mereu poți avea nevoie de oameni și ei sunt dispuși să te ajute, dacă le ceri asta. De exemplu, mă pot opri într-un bar, să iau niște apă, iar unii oameni îmi oferă uneori și cazare. Cel mai bun lucru e că pot călători în anumite locuri dintr-o țară mergând doar cu rucsacul în spate. Este și un mod mai ușor să mă conectez cu oamenii. În plus, sunt foarte bine echipat; de exemplu, am o baterie pentru computer și am un panou solar, astfel încât să-mi pot încărca laptopul dacă nu este prea înnorat.
De la ochi de turist la ochi de profesionist
Cum au fost primele luni când ați început efectiv să călătoriți pe teren cu bicicleta?
Am început să călătoresc așa din decembrie prin Franța; chiar a fost mai dificil decât am crezut pentru că era greu să găsesc un loc în care să campez. De exemplu, dacă mergi cu bicicleta prin Franța sau Germania, sunt o grămadă de păduri prin care nu găsești nici urmă de om. Așa că poți sta acolo cu cortul și nimeni nu te va deranja. Atunci era decembrie și chiar și apa mi-a înghețat pe timpul nopții, însă în cort era în regulă și puteam dormi. Normal că e mai ușor primăvara și vara, mai ales în Europa. Însă este în regulă, îmi place să am parte de provocări. Așa că, într-o zi, în 2012, am propus prima mea poveste despre minoritatea Rohingya din vestul Myanmarului. La acea vreme, nimeni nu știa despre ei.
Totuși, vă simțiți în siguranță când vă aflați în situații de genul acesta?
Când dormi în natură, încerci să fii nevăzut. Încerci să găsești niște locuri ascunse, pentru că în unele țări nu este legal. Eu îmi găsesc locul doar noaptea, de la șase seara, apoi plec dimineața ca să nu deranjez pe nimeni. Nu călătoresc niciodată cu bicicleta în afara Europei, bănuiesc că lucrurile ar sta diferit. Pentru mine e cel mai bine să fiu pe teren, pentru că uneori pot avea o idee și când ajung pe teren, descopăr că realitatea este diferită. Nu îmi place când am o zi sau trei zile de acoperit un subiect, ar putea fi numit jurnalism lent. Așa că renunț să mă mut tot timpul înapoi la Paris. Nu mai am o casă de zece ani și mă tot mut acolo unde lucrez. Când ajungi pentru prima dată într-o țară, ai ochi de turist, așa cum se zice. A doua oară este mai bine, a treia oară este cel mai bun timp să revii pentru documentare.
Datoria de a spune poveștile necunoscute
Cum ați tratat prima poveste pe teren?
Nu am călătorit niciodată atât de departe, așa că tot spuneam că trebuie să merg să văd dacă pot să fac față realității, să fiu în tabăra de refugiați cu oameni pe care voi încerca să-i înțeleg. Oamenii din tabără se luptă cu persecuția, așa că era posibil să cedez și să mă întorc acasă. Dar m-am simțit foarte inspirat; iar în timp ce documentam, oamenii îmi spuneau că trebuie să duc imaginile astea în lumina reflectoarelor, trebuie să povestesc această istorie. Am simțit că este o datorie, am simțit că se bazau pe mine, pentru că nimeni nu vorbea despre ei.
Cum poate un fotograf să spună poveștile dezastrelor umane și naturale fără a cădea în extrema poverty porn (trad. – obscenitatea sărăciei)?
Consider că trebuie să petreci timp cu oamenii ca fotografiile tale să evolueze, pentru că dacă ai gândurile corecte în minte, vei găsi imaginile pe care le cauți. După câteva săptămâni, oamenii nu te mai privesc ca pe un străin, ci doar ca pe omul care umblă cu aparatul foto, așa că încep să se comporte mai natural. Așa obții fotografii diferite fără să cazi în exploatarea sărăciei, fără să aluneci în această capcană. Este dificil, pentru că, uneori, realitatea este brutală, mai ales în cazul în care ești cu populații nomade în Etiopia sau Somalia. Adică nu vrei să arăți numai mizerie pentru că situația este foare rea, dar nu vrei nici să te îndepărtezi de adevăr. Eu îmi doresc să fotografiez demnitatea oamenilor. Se spune că „dacă fotografia ta nu este suficient de bună, este pentru că nu ești destul de aproape“ – așa că am luat acest sfat în considerare în munca mea. Cred că dacă există ceva care nu merge bine în lume este faptul că ne dorim să obținem cât mai multe povești într-un ritm rapid. Știrile sunt rapide și grăbite. Pentru a obține încredere, acceptare, ai nevoie de timp.
Sufocați de sărăcie
Am văzut că ați făcut o fotografie în Bangladesh care m-a făcut să mă gândesc la industria fast fashion (trad. – industria modei rapide), la etichetele hainelor pe care scrie că sunt făcute în Bangladesh. Cum muncesc acei oameni în fabrica pe care ați vizitat-o?
Fabrica de prelucrare a pielii este destinată prelucrării pielii de animale. Ei introduc pielea în substanțe chimice, ceea ce generează o cantitate mare de apă toxică, periculoasă atât pentru muncitori, cât și pentru locuitorii din jur, deoarece aceasta ajunge în râu. Întreaga comunitate din jur suferă impactul industriei tăbăcăriei. Situația este cu adevărat una dificilă deoarece această parte a oraşului Dhaka este aproape ca o mahala de gunoaie, unde totul este aruncat și oamenii trăiesc printre deșeuri. Majoritatea locurilor de muncă sunt legate de colectarea deșeurilor și vânzarea lor pentru reciclare. Și, ca în multe țări, reciclarea este o afacere imensă. Acest lucru este făcut de multe familii. Dar și accidentările, bolile pe care le au, sunt pe măsură.
Aceste industrii folosesc oameni din zone sărace ale lumii. Din ce ați observat, totuși cei de acolo percep asta ca un ajutor, ca o oportunitate de job sau reprezintă un coșmar pentru că altceva nu pot alege?
Ei nu au de ales, pentru că în această țară nu există ajutor social. Există o ierarhie imensă. Astfel, sunt complet supuși superiorilor, managerilor, șefilor fabricii. Relațiile dintre clase sunt foarte brutale. Deci nu este ca și cum ar avea o altă opțiune și trăiesc acolo. Poate că nu au aceeași percepție globalizată despre unde ajung hainele lor și cine se folosește de ei, dar cu siguranță nu sunt fericiți. Știu că suferă, știu că se îmbolnăvesc din multe motive. Și ei continuă doar cu rezistența lor. Nu există nimic ce poți face. Însă, la un moment dat, țara trebuie să-și protejeze muncitorii. Dacă nu protejezi muncitorii în orice industrie, vei fi la mila celor care fac bani. De aceea este important să trăiești într-o țară unde ai drepturi și protecție ca muncitor, chiar și dacă lucrezi într-o fabrică mare.
După toate astea, credeți că oamenii trebuie să-și schimbe comportamentul de cumpărare din cauza felului în care sunt făcute produsele?
Problema nu sunt oamenii care cumpără, pentru că, dacă oferi oportunitatea oamenilor să cumpere, vor face acest lucru. Sunt victime ale unei nedreptăți și suferă fizic atunci când este ieftin. Responsabilitatea este mai mare pentru cei care produc decât pentru cei care cumpără. Dar putem reorganiza sistemul pentru a-l face mai accesibil, mai prietenos, și pentru a opri acest lucru, pentru că sunt doar câțiva oameni care câștigă mulți bani din toate acestea. Problema este sistemul, este compania care face acest lucru posibil. Pentru că, evident, atunci când oferi aceste haine ieftine, oamenii din Europa care nu au bani vor cumpăra, pentru că sunt ieftine. Dar trebuie să înțelegem că atunci când cumperi ieftin, cineva plătește prețul.
„Bărbații își părăsesc familiile, dacă le mor animalele, și dezvoltă probleme mintale“
„Weekend Adevărul“: Există un motiv anume care v-a făcut să vă concentrați pe documentarea efectelor schimbărilor climatice?
Jonathan Fontaine: Sunt de părere că reprezintă povestea secolului nostru. Secolul XXI va suferi din cauza acestui lucru. De exemplu, atunci când mâncăm o friptură bună într-un restaurant din Europa, trebuie să înțelegem că această carne este plină de boabe de soia. Acele boabe de soia provin de la unele plantații din Paraguay, din Bolivia, din Argentina. Acele locuri obișnuiau să fie pline de păduri, dar locuitorii au fost alungați și discriminați să plece, chiar dacă oamenii indigeni au fost dintotdeauna acolo. Încerc să explic o legătură dintre modul de a trăi și sistemul globalizat care, la final, este la capătul lanțului. Oamenii suferă din cauza asta, schimbările climatice din Etiopia nu apar doar o dată sau de două ori în zece ani. Acum se întâmplă anual. Așa că nomadismul este pe cale să dispară complet în această perioadă din cauza activității umane.
Cine credeți că poartă responsabilitatea în rezolvarea problemei dispariției nomadismului?
Nu vreau să individualizez problema pentru că oamenii se simt vinovați, iar asta nu este corect. Este o problemă de politică globală. Oamenii care sunt victime ale acestei schimbări sunt cei pe care nu-i vezi și pe care nimeni nu-i cunoaște. Modul lor de viață este afectat profund. Nomadismul tradițional a existat de mii de ani și acești oameni erau cu adevărat fericiți. Când vorbești cu ei, singurul lucru pe care și-l doresc este să se întoarcă. Să aibă câteva vaci sau oi și să se întoarcă în pustiu. Ei își doresc această libertate, acest tip de viață. Acum trăiesc doar ca refugiați climatici pentru că toate animalele sunt moarte. Este ca și cum s-ar fi dat startul la un cartel de 9 milioane de oameni. Așa că, fără animale, nu poți fi nomad pentru că este doar un stil pastoral. Fără animale, ei sunt nevoiți să trăiască în tabere sau să încerce să se integreze în orașe și sate, ceea ce unii încearcă să facă, dar, în principiu, este sfârșitul nomadismului și asta vreau să arăt.
Coșmarul sufletelor pierdute
Ne-ați putea spune povestea imaginii de la World Press Photo? Cine este Samira?
Imaginea de la World Press Photo arată efectele acestei secete care a început prin 2020. Este cea mai gravă înregistrată vreodată în Cornul Africii. La fiecare 7-10 ani, obișnuiau să aibă o scădere a animalelor, era dificil, dar puteau să facă față. Acum este secetă în fiecare an și este tot mai lungă și mai lungă, ultimii zece ani au fost din ce în ce mai răi. Samira a sosit în tabără după ce a lucrat aproximativ o săptămână alături de mama ei. Ultima lor capră murise, și, practic, când a murit ea, a fost sfârșitul pentru ele și s-au întors în sat, în tabără. Aceasta este cea mai mare tabără din regiunea Etiopiei. A lucrat timp de aproximativ cinci zile cu apă limitată. În lipsa apei, oamenii apelează la săparea unor gropi în vechea albie a râului sau la săparea unor gropi adânci de trei metri pentru a obține apă, deși aceasta nu este tratată. Ca rezultat, bolile se răspândesc în tabără, iar ciclul de probleme continuă fără încetare. Samira este o adolescentă, are 16 ani, și și-a petrecut ore întregi pe drum. La un moment dat, am început să discut cu ea și se gândea doar că voia să se întoarcă cu familia la traiul de dinainte, pentru că se simțea pur și simplu liberă. Ea a rămas doar cu mama ei, întrucât multe familii sunt abandonate de către tată și nu mai are sens nomadismul dacă nu există animale. Ca să înțelegem mai bine trebuie să știm că animalele domestice sunt sufletul structurii familiale.
Și bărbații unde se duc după ce animalele mor?
Majoritatea bărbaților își abandonează familia pentru că este o rușine să-ți pierzi animalele, așa că fug sau dezvoltă probleme mintale. Pur și simplu nu pot accepta realitatea după ce au pierdut sute de animale domestice, lucru care duce la comportamente agresive, iar unele familii ajung să-i lege de un copac, iar ei trăiesc în tabere în astfel de condiții. Este o situație dificil de înțeles pentru ceilalți. Din nefericire, nu sunt mulți medici disponibili pentru a aborda aceste probleme de sănătate mintală. Am vizitat un spital cu numeroase persoane care și-au pierdut complet legătura cu realitatea, atât bărbați, cât și femei. În plus, femeile se confruntă cu probleme precum agresiunea sexuală. Situația continuă să se deterioreze, devenind un coșmar. Este dificil să surprinzi această realitate într-o lumină pozitivă pentru că este cu adevărat o situație de coșmar. Femeile trebuie să-și construiască adăpostul, să găsească apă, pe care o scot în găleți legate cu sfori și să meargă 10-15 kilometri. Somaliland nu este recunoscută de ONU și nu primesc prea mult ajutor, decât de la ONG-uri locale care au mai puțină putere, mai puțini bani pentru a investi și a aduce ajutor. Mulți copii se confruntă cu cazuri mari de malnutriție. Mănâncă doar un fel de lapte praf cu porumb din care fac niște clătite care nu sunt hrănitoare.
Ajutorul care nu (prea) mai vine
Sunt persoane care iau în calcul varianta integrării în alte locuri, care încearcă să-și facă viața în alt fel?
Sunt și oameni care au fost refugiați climatici nomazi și acum merg în orașe mici și încearcă să vândă ceva. Unii dintre ei și-au vândut ultimele capre pentru a obține bani. Deci, unii chiar încearcă să facă asta. Unii bărbați, care încă mai sunt acolo, lucrează uneori în construcții în sat sau în oraș. Însă ei sunt exploatați complet, pentru că sunt plătiți de zece ori mai puțin decât un muncitor din sat. Obiectivul lor este întotdeauna să încerce să se întoarcă la nomadism, dar întoarcerea lor implică întotdeauna cumpărarea de animale. Nu am menționat că, din cauza conflictelor internaționale, cu multe alimente nici ONG-urile locale nu mai pot ajuta destul.
Din perspectiva dumneavoastră, cine este responsabil pentru situația din Somalia?
Suntem responsabili fiecare într-un fel. Lumea politică este responsabilă. Continentul african produce foarte puțin CO2. Deci, da, să zicem că alte țări cu politici globalizate sunt responsabile pentru acestea, indirect pentru schimbările climatice și acum pentru situația nomadă. Așa că sunt multe persoane de învinuit. Este mai mult o viziune politică asupra lumii. Extractivismul și globalismul sunt responsabile.
Se încarcă comentariile...
