Mari români de ieri, despre ţară şi conaţionali, păreri şi azi valabile. Emil Cioran: Tinerii lipsesc din conducerea ţării! Şefii au rămas aceiaşi

În secolul XX, un val de intelectuali români părăsea ţara şi se stabilea în Paris, acolo unde se formase nucleul cultural european. Pictori, scriitori, sculptori, muzicieni şi foşti oameni politici s-au aşezat sau au trăit o perioadă acolo, creându-şi operele şi stabilind relaţii de prietenie cu alţi intelectuali. Pe români, traiul în Franţa i-a făcut să îşi perceapă altfel ţara- prin comparaţie. Iar unele percepţii au rămas actuale.

În prezent, societatea românească se regăseşte într-o situaţie delicată apărută pe fondul tensiunilor politice care au generat protestele din ultimul an şi jumatate. Dezamăgiţii, cei care îşi doresc shimbări la nivelul guvernului, invocă apartenenţa României la Uniunea Europeană şi la un set de valori comune, necesare bunului mers al societăţii.

Dezamăgite de felul în care mergea societatea românească au fost şi unele dintre marile personalităţi ale secolului XX ţării, care făceau cunoscut numele ţării peste hotare. 

Printre ei, sculptorul Constantin Brâncuşi, scriitorii Eugen Ionescu şi Emil Cioran, diplomatul şi matematicianul Matila Ghyka, şi compozitorul George Enescu. Am selectat o parte dintre opiniile pe care aceştia şi le-au exprimat în interviuri sau în faţa prietenilor care avea să scrie, ulterior, despre întâlnirile cu ei. Dacă unii considerau că ceea ce le lipseşte conaţionalilor sunt pasiunea sau o anumită forţă, alţii vedeau în ei o puternică rezistenţă. 

Brâncuşi

În anul 1904, Constantin Brâncuşi pornea pe jos spre Paris, după ce nu a mai primit banii pe o comandă, necesari drumului până acolo, unde voia să îşi continue studiile. Bustul generalului medic Carol Davila urma să fie instalat la Spitalul Militar din Bucureşti. Era prima sa comandă, însă cei care îl comandaseră nu au fost mulţumiţi de lucrarea realizată de Brâncuşi, cerându-i să micşoreze nasul şi să modifice epoleţii.

Brâncuşi revenea în România în iunie 1937, pentru a realiza ansamblul monumental de la Târgu Jiu, comandă ce fusese făcută de Liga Naţională a Femeilor Gorjene, prin intermediul preşedintei acesteia, Arethia Tătărăscu. 

„Nu vă pot spune cât de fericit aş fi să pot face ceva la noi în ţară”, îi scria Brâncuşi Miliţei Petraşcu despre acest lucru. 

Iniţial, sculptorul dorise să construiască un singur monument, Coloana infinitului, la care s-au adăugat ulterior celelalte piese. 

„Am plecat cândva dintre voi lăsându-vă săraci şi proşti, iar acum vă regăsesc mai săraci şi mai proşti”, a declarat Brâncuşi atunci.

De asemenea, cu privire la ansamblul pe care îl ridica în cinstea memoriei „eroilor gorjeni care s-au jertfit în războiul de întregire”, după cum scria în documentele de donaţie, sculptorul, citat de Ion Papuc în volumul „Ce meritam”, ar fi spus „nici nu ştiţi ce vă las!”.

Ionescu

Perioada petrecută de Eugen Ionescu  în România a fost un adevărat exil. Nevoit să trăiască într-o ţară în care nu se regăsea, tânărul Eugen Ionescu şi-a dorit în permanenţă să părăsească ţara. A ajuns în România în 1922, la vârsta de 13 ani. Venise la tatăl său. Ruperea de Franţa reprezenta izgonirea din raiul copilăriei petrecute alături de familia mamei sale în localitatea La Chapelle-Anthenaise, un sat mic din nord-vestul Franţei.

Zeci de ani mai târziu, într-o conversaţie cu fiica lui, scriitorul absurdului descria cum a resimţit traiul în România. A revenit în Franţa pe când avea 29 de ani, ca bursier al statului român. Ulterior, a revenit petnru o scurtă perioadă în ţară, în care a lucrat ca profesor de limba franceză la Liceul „Sfântul Sava”, pentru ca în 1942 să se aşeze în Franţa.

„Acolo m-am simţit în exil. Mi-am promis să nu trăiesc în acel oraş sau în acea ţară. Din păcate, mi-a luat 14 ani pentru a reuşi să scap din România“, îi spunea scriitorul fiicei sale. 

Cioran

Emil Cioran pleca în Franţa în 1937, cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti. După o scurtă întoarcere în ţară, de două luni, la sfârşitul lui 1940, avea să părăsească pentru totdeauna România şi să stabilească la Paris. 

Într-un interviu din 1991, acordat scriitorului Vasile Andru şi publicat în „Convorbiri literare”, Cioran explica faptul că Parisul l-a schimbat complet, temperamentul său incisiv din tinereţe topindu-se. Filosoful iubea Sibiul, oraş care reprezenta întreaga sa tinereţe. „România mea era Si­biul, Răşinarii şi Carpaţii din jurul Sibiului. Timp de 53 de ani asta a fost România mea”, spunea în interviul acordat lui Andru.

Ani la rândul, francezii îl întrebau de ce românii nu reacţionează faţă de regimul comunist- „Ceauşescu chiar face ce vrea?”, îl întrebau. Explicaţia, considera filosoful, era că românii sunt un popor resemnat, eloc pasional. 

„Un popor care are un fel de istorie negativă. Şi o viziune a vieţii inactivă. Toţi zic: <<Ce-i cu poporul ăsta?>>… Popor inteligent, însă lipseşte ceva… pasiunea.”

Istoria românilor avea o constantă în viziunea sa: eşecul. Românii mergeau din eşec în eşec. Iar dovada era că după căderea comunismului, „şefii” rămăseseră aceeaşi. 

„Greşeală mare! Tinerii lipsesc din conducerea ţării!”

O altă greşeală a poporului a fost că mergea mereu „nesigur şi şovăitor”, lucru ce îi va aduce în cele din urmă neantul, mai considera Cioran. 

„Românii au un complex de eşec. O izbucnire din lăuntrul lor este necesară. Când am văzut că şefii au rămas aceiaşi… e de neconceput. E semn de eroare, de eşec. Cei de acolo, din opo­ziţie, nu fac nici o impresie. Sunt oameni de treabă, dar în poli­tică asta nu ajunge. Piaţa Universităţii era impresionantă, dar n-a adus nimic. E trist. Din decepţie în decepţie, ăsta-i procesul. E inexplicabil”.

Imperios necesar pentru români era să aibă oameni politici importanţi, iar filosoful se aştepta „la o explozie de tineri”. Şi revenea: deşi inteligenţi, românilor le lipseşte pasiunea. De asemenea, o altă problemă a românilor, continua acesta, era faptul că erau dominaţi de ideea de soartă, „nu care îi apără, ci îi conduce”. Astfel, eşecul devine mereu scuzabil, pentru că „e soarta”. O originalitate, românii sunt originali în eşecul lor. 

„<< Eşecurile sunt suportabile, în măsura în care nu-s respon­sabil eu, ci soarta.>> E singura, marea idee a românilor. Nu-i joc. Este real. Şi o găseşti şi la oamenii inculţi, şi la cei culţi”. 

Enescu

Violonistul şi compozitorul George Enescu părăsea Romania în toamna anului 1946, din cauza instaurării regimului comunist. Era legat de locurile sale, dar anticipa gravitatea situaţiei. S-a adaptat rapid la viaţa pariziană, însă, conform unui interviu, apărut în Formula As, cu muzicologul Viorel Cosma, cel mai probabil, „pe undeva, l-a ros sentimentul izolării şi al dorului de patrie. Prietenii spun că avea des crize de melancolie”. 

Se pare că Enescu nu discuta politică şi spunea des bancuri şi anecdote. De asemenea, „vorbea foarte mult despre Moldova lui natală, despre satul românesc, despre <<Amintirile din copilărie>> ale lui Creangă. A fost un patriot adevărat. Dacă nu ar fi fost atât de bolnav, s-ar fi întors, cu siguranţă, în ţară.”

Într-un interviu cu Tiberiu Crudu, în 1914, Enescu vorbea despre originalitatea muzicii româneşti, după ce o criticase pentru lipsa acesteia. Compozitorul invoca frumuseţile ţării şi dorul prezent în cântece. Şi pentru că vorbim de muzică, este posibil ca ceea ce descria Enescu să îi descrie şi pe români.   

„E foarte greu de desluşit această originalitate. Este tristeţea chiar în veselie. Sentimentul acesta este inspirat de văile şi dealurile noastre, de culoarea deosebită a cerului nostru, de gândurile care apasă şi fac în acelaşi timp să se nască în noi un dor ce nu se poate lămuri bine. Un străin care-mi este prieten, auzindu-mă odată executând o bucată a mea, mi-a spus: în această compoziţie este parcă ceva ce nu se poate îndeplini. Dorul, îmi pare singura caracteristică orginală a cântecelor româneşti”.

Ghyka

Preocupările lui Matila Ghyka au vizat diplomaţia, ingineria, estetica, scriitura, matematica şi, la un moment dat, chiar marina românească, ţelul său fiind acela de a deveni un om al renaşterii, un creator care să cunoască cât mai mult din cât mai multe domenii. Nume mari ale intelectualităţii mondiale, precum poetul Paul Valery sau pictorul Salvador Dali, au fost impresionate de românul care a reconciliat matematica cu arta. A făcut înconjurul lumii şi a servit ca diplomat pentru ţară. Finalul vieţii şi l-a petrecut în Irlanda, departe de ţara în care trona comunismul. 

Ghyka a iubit România, lucru evident- printre altele- şi din faptul că în 1916, aflând de necesitatea intrării ţării în război, solicita să îndeplinească serviciul militar activ, deşi, în calitatea sa de diplomat, nu era obligat.

Bucureştiul anilor 1935-1939 îl descria drept „una dintre cele mai plăcute capitale din lume, unde merita să locuieşti, fie câteva săptămâni, fie câţiva ani”. După instaurarea comunismului, conform memoriilor sale („Curcubeie”, editura Polirom) Ghyka încă era optimist, fiind convins că acel „cataclism social” care tulburase şi prăbuşise România şi vecinii săi, poporul român avea să îşi păstreze calităţile. Şi asta indiferent de cât timp avea comunismul să-i umbrească ţara. 

„...oricare ar fi durata experienţei, poporul român nu-şi va pierde calităţile care, la graniţa Occidentului, aflat între Europa Centrală şi Balcani, îl fac să fie unic, de o rezistenţă de neclintit şi ca rafinament intelectual.”- Matila Ghyka. 

În nota optimistă dată de prinţul Matila Ghyka, încheiem un articol cu viziunea despre ţară a diasporei de ieri, a celor care au mers să creeze în afară, să îşi împlinească destinul, când patria lor nu le-ar fi permis. Aceia cu care azi ne mândrim că au fost români.