„Magul de la Kremlin“, o carte profetică, despre culisele puterii ruse, premiată de Academia Franceză | FRAGMENT
0„Magul de la Kremlin“ a fost distins, în 2022, cu Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac. Scris în pandemie și predat la Gallimard în ianuarie 2021, “Magul de la Kremlin“ este un roman în același timp documentar și vizionar, cu accente profetice, dorința de a sonda misterele Kremlinului și ale Rusiei, actuale și dintotdeauna, determinându-l pe autor să depășească granițele eseului pentru a apela la ficțiune și la forța imaginației, rodul acestei alchimii fiind nu numai un mare roman despre Rusia contemporană (de la declinul lui Elțîn, ascensiunea lui Putin, figurile oligarhilor, războiul din Cecenia, Jocurile Olimpice de la Soci până la criza ucraineană), ci și o extraordinară meditație despre putere, în universalitatea mecanismelor și a resorturilor ei.

Romanul, disponibil în librăriile din toată țara, va fi lansat miercuri, 15 martie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38). Participă: Bogdan Ghiu, traducătorul cărții, alături de politologii și scriitorii Cristian Pătrășconiu și Ioan Stanomir. Moderatorul întâlnirii este Denisa Comănescu, directorul Editurii Humanitas Fiction.Accesul este liber, în limita locurilor disponibile, pe baza unei rezervări prin Eventbook.
Pornind de la figura fostei „eminențe cenușii“ a lui Putin, Vladislav Surkov, „noul Machiavelli“ sau „Rasputin al lui Putin“, fost regizor de teatru și realizator de reality-show-uri TV, autor (sub pseudonim) de romane și de texte de hip-hop, figură misterioasă retrasă, între timp, cu totul din viața publică (aflându-se sub interdicție atât din partea Occidentului, cât și din aceea a actualului „Țar“), dar vreme de peste două decenii strategul din umbră al ascensiunii lui Vladimir Putin (creator al conceptelor putiniste de „verticalitate a puterii“ și „democrație suverană“), povestea trăită și spusă de Vadim Baranov ne cufundă în inima puterii rusești, unde curtenii și oligarhii poartă un război permanent, transformând o țară întreagă într-un teatru politic, singura realitate fiind îndeplinirea dorințelor țarului. Printr-o proiecție fantastică, demnă de marea proză rusă, Magul de la Kremlin analizează distopica alianță letală globală dintre regresiile populiste și noile tehnologii bazate pe așa-numita inteligență artificială, altfel spus, noua tiranie „științifică“.

„Cu Magul de la Kremlin, Giuliano da Empoli ne oferă o radiografie strălucită a sistemului mental și a logicii de război a lui Vladimir Putin. Într-un fel, el povestește tot ceea ce a dus la invadarea Ucrainei la 24 februarie 2022. Este o relatare de o mare forță literară și istorică, care trebuie citită dacă dorim să înțelegem ceea ce, de aici, pare de neînțeles.“, a scris "Libération".
FRAGMENT
Acest roman este inspirat din fapte și personaje reale, cărora autorul le-a împrumutat viață particular și replici imaginare. Cu toate acestea, este vorba de o adevărată poveste rusească.
— Bunicul meu a fost un mare vânător. Când era acasă, nu-și îmbrăca halatul fără ajutorul unui servitor, dar ca să doboare un lup era în stare să petreacă nopți întregi în pădure, sub cerul liber. Până la revoluție, acesta fusese doar un hobby. Făcea studii de drept și ar fi putut să aibă orice carieră în birocrația ţarului. Când bolșevicii au luat puterea, nu i-a rămas decât vânătoarea. Practic, aceștia l-au eliberat, chiar dacă el, evident, n-ar fi recunoscut asta niciodată. Îi ura pe comuniști. Își botezase câinii după conducătorii lor. „Aici, Molotov! Culcat, Beria!“ Din fericire, a trăit izolat și nimeni nu l-a denunțat vreodată. Dar tatăl meu, încă din copilărie, și-a dat seama cât de extravagant era bunicul. Și îi era rușine de asta. Dar mai ales îi era frică, bănuiesc. Și nu greșea, având în vedere ce se întâmpla în acea epocă. Bunicului, în schimb, nu-i păsa. În plus, totul mergea din plin pentru el. La un moment dat s-a apucat să scrie cărți despre vânătoare: cum să dresezi câinii, cum să recunoști urmele prăzii, lucruri de genul ăsta. Adăuga anecdote, descria personaje ciudate care îi împărtășeau pasiunea, plasa câteva citate din Turgheniev, și gata. Cititorii înnebuneau de plăcere. Regăseau în cărțile lui ceva din lejeritatea de odinioară, dar circumscrisă la un domeniu restrâns, ceea ce o făcea tolerabilă de către putere. Cu timpul, bunicul a devenit un fel de autoritate. În 1954, când lupii se înmulțiseră în Caucaz, a fost pus în fruntea unei expediții guvernamentale pentru stârpirea lor. Devenise, practic, un funcţionar, dar nu și-a schimbat niciodată atitudinea. Avea insolența tipică a aristocratul rus. S-ar fi lăsat mai curând spânzurat decât să renunțe la o vorbă de duh.
Îmi amintesc cum își bătea joc de tatăl meu când eram mic: „Bravo, Kolea, dacă o ții tot așa, Brejnev te va lua pe genunchi în timpul paradei de 9 Mai!“ Sau: „Știi că funcționarii Partidului se împart în două categorii, nu? – Da, tată, mi-ai spus deja. – Cei care nu sunt buni de nimic și cei care sunt gata de orice. Mă întreb din ce categorie faci parte tu, Kolea!“
Pe tata îl treceau fiorii. El era exact opusul. De când era copil, cred că principala lui preocupare fusese să evite orice necazuri. Imediat ce a avut posibilitatea, a intrat la pionieri, apoi în Komsomol. Bănuiesc că voia să i se ierte tatăl excentric, originile aristocratice. Voia să fie ca toată lumea. Pot să înțeleg. Era și o răzvrătire, în felul lui. Când crești în preajma unui personaj atât de ieșit din comun, singura revoltă posibilă este conformismul.
Oricum, în fiecare vară eram trimis la țară, la bunicul. Locuia într-un fel de izbă făcută din trunchiuri de plop, imediat după marginea satului. Pe dinafară totul era foarte rustic: casa era înconjurată de o grădină de legume cu castraveți, cartofi, o tufă de coacăze și câțiva meri. Mai era și o mică masă cu niște scaune din fier forjat atât de ruginite, încât dădeau impresia că stătuseră câteva secole pe fundul Nevei. Dar când intrai, îți dădeai seama că bunicul reușise să recreeze, nu știu cum, un pic din atmosfera vremurilor apuse. Și nu pentru că micul salon sau sufrageria ar fi fost mobilate luxos, ci pentru că o senzație de prosperitate tihnită, complet străină la acea vreme, plutea în aer, cu un parfum de ceai venind din samovarul mereu aprins. Trofeele de vânătoare și blănurile nu lipseau, însă prezența lor era atenuată de o tușă mai delicată, care îl împinsese pe stăpânul casei să le asorteze cu obiecte mai neașteptate: statuete chinezești, un bezoar, câteva cărți cu legături sofisticate lăsate neglijent pe masa de mesteacăn. Urmele unei grații pe care aș îndrăzni s-o numesc feminină, dacă aș uita cât de mult detesta bunicul meu însăși ideea unei convieţuiri cu sexul opus. Soția lui, mama tatălui meu, murise de peritonită la vârsta de douăzeci și trei de ani, și acest eveniment părea să fi încheiat, odată pentru totdeauna, capitolul vieții sale sentimentale. Existau, e adevărat, câteva prietene, mai mult sau mai puțin prezentabile, care veneau să-l viziteze din când în când. Nici una însă nu rămânea mai mult de câteva ceasuri în acest templu închinat zeilor vânătorii, literaturii și prieteniilor virile, hrănite cu replici sarcastice și chefuri enorme.
Totuși, în casă oficiau Zahar și Nina, un cuplu de ţărani care oficial munceau la colhoz, dar care în realitate erau pe post de servitori. Bunicul era un călăreț formidabil, dar nu știa să conducă o mașină. Când avea de mers undeva, Zahar își scotea bătrâna Volgă și îi servea drept șofer. Singura concesie pe care bunicul o făcea unei minime prudențe era să se așeze, democratic, lângă, nu în spate. Să-l însoțești pe bunicul era întotdeauna o experiență aparte, chiar dacă nu era vorba decât de a face cumpărături în sat. Acolo se întâmplau întotdeauna niște lucruri care nu i se întâmplau decât lui. Ca și cum ar fi fost învăluit într-un fel de aură nostalgică şi dezinvoltă care îl ferea de asprimea vremurilor, producând, în orice moment, condițiile unei bucurii improvizate. Putea să descindă în cea mai sinistră cafenea de stat, şi imediat în jurul lui se recrea un pic din magia de altădată. Chiar și pe un scaun de plastic așezat pe o podea de linoleum gri, ceva din el readucea în memorie imaginea balurilor și a sticlelor de șampanie deschise cu sabia. Oamenii, adesea cu totul străini, îi simțeau căldura și se apropiau de el fără a ști prea bine de ce, atrași de farmecul acestui bătrân elegant, întotdeauna foarte politicos, care depăna povești din alte vremuri, de parcă s-ar fi aflat într-un salon din Sankt Petersburg. Zăream uneori, așezat la o altă masă, un aparatcik prostdispus care se uita la el chiorâș. Dar nimeni nu ar fi îndrăznit să se atingă de el. Cine știe cum, bunicul supraviețuise epurărilor staliniste, apoi, cu vremea, regimul își pierduse atitudinile carnivore. Erau nevoiți să-l suporte, cu atât mai mult cu cât politica părea să nu-l intereseze absolut deloc.
Prietenii lui erau mai ales vânători. Și aceștia erau de tot felul. Aristocrați, decăzuți ca și el, dar și ţărani şi bandiţi siberieni. Și chiar câțiva comuniști „domesticiți“, așa cum le spunea el membrilor de partid pe care reușise să-i ademenească prin vorbărie nostalgică și băutură din belșug. La începutul iernii, împrăștiau sticlele de vodcă prin grădina casei, ca să le găsească la primăvară, când se topea zăpada. Între timp, se refugiau înăuntru, și de cel puțin două ori pe săptămână jucau cărți. Își spuneau povești vânătorești, comentau actualitatea în felul lor, în principal sub formă de glume.
„Știi ce este un duet sovietic? Un cvartet care a fost în turneu în străinătate.“