Gwen Strauss, scriitoare: „În Franța, femeile erau acuzate că au întreținut războiul. Erau privite precum vrăjitoarele din Evul Mediu“ INTERVIU
0Rolul femeilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial nu doar că a fost minimalizat, dar ele au avut de înfruntat acuze nedrepte. Pornind de la cea mai recentă carte a sa „Cele nouă femei de la Ravensbrück“, apărută la Editura Humanitas Fiction, scriitoarea americană Gwen Strauss povestește, într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, ce a însemnat cel de-Al Doilea Război Mondial pentru femei: rezistență, supraviețuire și solidaritate.
„Weekend Adevărul“: Aceste nouă femei, tinere de altfel, s-au alăturat Rezistenței franceze. De ce nu au fugit din calea naziștilor, de ce nu s-au ascuns?
Gwen Strauss: Chiar i-am pus această întrebare mătușii mele și mi-a zis simplu: „Pentru că a trebuit. Pentru că am crezut în țara mea și am urât fascismul“. Însă când am vorbit cu familia Manei, mi-a spus că s-a alăturat Rezistenței pentru că se îndrăgostise de un băiat care făcea parte din grup. Nicole era evreică, iar fratele și tatăl ei au fost la un pas de deportare. Erau într-o continuă fugă și nu mai voia doar să se ascundă, ci să riposteze. Jackie s-a alăturat pentru că soțul ei, care fusese soldat, murise de tuberculoză, în primul an de război. Fiecare a avut motivele ei. De asemenea, contează foarte mult și contextul. Spre exemplu, Josée s-a alăturat când avea 16 ani. Ea făcea parte atunci dintr-un orfelinat, care ascundea copii evrei. Așa că a fost de partea aceasta a baricadei încă de la început. Tatăl Zinkăi era prieten cu de Gaulle, așadar familia ei a făcut parte din Rezistență automat.
Ce are interesant acest grup de femei? Ceva aparte, care atrage atenția?
Ce mi se pare cel mai interesant la acest grup este diversitatea: gaulliste, comuniste, socialiste, apolitice, evreice, catolice, protestante, din cercurile înalte ale societății, din clasa muncitoare. Erau din spectre diferite. Însă ce aveau în comun erau tinerețea și puterea. Aveau acel simț al invincibilității, specific tinereții.
Ravensbrück este cel mai mare lagăr de concentrare, după Auschwitz, și a fost destinat integral femeilor. Erau focare de febră tifoidă, tuberculoză, păduchi. Iar cele care mergeau la fabrică aveau tot soiul de răni, arsuri, cartilaje sau oase rupte.
Cum au devenit prietene? Cum au reușit să se înțeleagă, să treacă de bariera limbii?
S-au întâlnit la Ravensbrück. Pentru că erau arestate politic, au fost puse în același buncăr. Da, într-adevăr, în grupul lor se vorbeau multe limbi, dar încercau să se înțeleagă în franceză. Mătușa mea, Hélène, era poliglotă, vorbea fluent engleză, rusă, poloneză, germană, franceză. Ba chiar vorbea rusă și germană fără accent, reușind să păcălească soldații. Ele au fost selectate să meargă în Leipzig, la fabrica nazistă de armament. Și pentru că toate erau la fel de puternice, au lucrat împreună, în aceeași parte a fabricii.
Ce le-a făcut să stea împreună după evadare? Dorința de supraviețuire sau însăși prietenia lor?
Cred că prietenia lor a însemnat mai mult decât dorința de supraviețuire. Știau că au legătura specială, profundă, pe care nu o vor mai avea în viața normală. Peste ani, s-au întâlnit și au vorbit despre asta. Unele dintre ele chiar au păstrat legătura.
Le saboteur
Știm că mătușa dumneavoastră a sabotat fabrica nazistă. Ce s-a întâmplat, mai exact?
Da, o parte importantă a dialogului meu cu ea a vorbit despre asta. Era mândră. Acolo se fabricau niște lansatoare de rachete, de obuze care se țineau pe umăr. Și ele se ocupau de obuze în sine. Pentru că era inteligentă, șeful fabricii a plăcut-o, posibil să fi fost chiar îndrăgostit de ea, și a pus-o ca responsabilă în secția forjării și a cuptoarelor. Acolo, ea putea să modifice temperatura, iar în mijlocul procesului, aceasta scădea, iar la final creștea din nou, astfel încât obuzul ieșea perfect la exterior, dar la interior nu mai era realizat cum trebuie, astfel că exploda oricând cineva le-ar fi folosit. Fabrica a fost verificată de mai multe ori, însă nimeni nu a crezut că o femeie îi poate sabota într-un mod atât de sofisticat. Cu puțin timp înainte ca fabrica să fie bombardată de Aliați, acel șef a încercat să o ajute pe mătușa mea să evadeze, dar era deja prea târziu, căci după câteva zile aveau să fie luate în marșul morții.
Așadar, nu este un lucru tocmai inteligent să subestimezi o femeie...
(râde) Exact! Tot subestimarea a fost și un motiv pentru care au existat atât de multe femei în Rezistență. Această subestimare a fost una dintre strategiile folosite de femei pentru a scăpa – jucau această carte a incapacității, a nevoii de ajutor.
Supraviețuire in extremis
Pentru că Ravensbrück era un lagăr de femei, existau condiții speciale?
Ravensbrück este cel mai mare lagăr de concentrare, după Auschwitz, și a fost destinat integral femeilor. În 1944, când cele nouă au ajuns, era supraaglomerat, erau de cel puțin zece ori mai mulți oameni pentru cât fusese construit. Erau focare de febră tifoidă, tuberculoză, păduchi. Iar cele care mergeau la fabrică aveau tot soiul de răni, arsuri, cartilaje sau oase rupte. La fabrica din Leipzig, speranța de supraviețuire a unui bărbat era între trei și șase luni, pe când a unei femei era de nouă luni până la un an. Până au reușit să scape, au suferit enorm la fabrică, au făcut foamea, una dintre ele a avut difterie, alta tuberculoză. Dacă războiul ar mai fi ținut încă două luni, nu ar fi scăpat cu viață.
Dar de ce femeile aveau rata de viață mai mare decât a bărbaților?
Cred că, în mare parte, pentru că femeile se ajutau una pe alta. Exista mai multă solidaritate în rândul lor.
Pentru că vorbim despre un lagăr dedicat femeilor, nu avem cum să nu ne gândim și la subiecte care sunt și astăzi tabu, precum femeile însărcinate, abuzurile sexuale, menstruația... Ele au vorbit despre aceste lucruri?
Într-adevăr, au fost subiecte tabu, despre care prea puțin s-a vorbit. În ceea ce privește menstruația, multe dintre ele nu au mai avut-o din cauza lipsei de hrană. Legat de femeile însărcinate, Ravensbrück a avut de-a lungul timpului mai multe politici: la început au fost lăsate să nască, dar bebelușii erau luați de lângă mame, apoi, erau forțate să avorteze, indiferent de cât de avansată era sarcina. În ultima parte, au fost create săli de maternitate, unde erau ținuți nou-născuții. Mamele aveau dreptul doar de două ori pe zi să îi vadă și să-i hrănească, însă cum la rândul lor nu aveau ce mânca, nici lapte nu aveau pentru cei mici. Erau ținuți în frig. Așadar, era groaznic. Sute de bebeluși au murit la Ravensbrück de foame și de frig. De asemenea, existau și diferite feluri de agresiune sexuală. Nemții din anumite industrii veneau în lagăr și practic își alegeau femei. În curte aveau apoi o mică petrecere, unde bărbații stăteau la masă, iar femeile în picioare, dezbrăcate.
Despre femeile în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial nu s-a vorbit atunci, nu prea se vorbește nici acum. De ce credeți că se întâmpla asta, mai ales că încă trăim într-o societate unde drepturile femeilor sunt încălcate?
În Franța a început să se discute despre rolul femeilor în Rezistență. Însă încă există acest mit – chiar și în cazul războiului din Ucraina – că soldații sunt bărbați, pleacă pe front și se întorc acasă la familie, dar la o familie care a avut de suferit. În Franța, femeile au fost acuzate că au întreținut războiul, că au fost colaboratori, iar pentru asta le era ras părul. Tinerele au avut de suferit – fie că au avut sau nu o relație cu un neamț, erau privite precum vrăjitoarele din Evul Mediu, se dorea să fie pedepsite, poate chiar și ca o formă de a externaliza vina.
Țigara libertății
O imagine impresionantă din cartea dumneavoastră este legătura dintre femei și mâncare. Putem spune că amintirea mâncării, mirosul, gustul, chiar și rețetele sunt propriul lor mecanism de supraviețuire?
Aveau acest obicei ca în timpul meselor să recite rețete. Era modul lor de a-și împărtăși cultura, tradițiile. Și, până la urmă, cred că asta fac oamenii când flămânzesc: vorbesc despre mâncare. Au făcut adevărate cărți de bucate – pe mici bucăți de hârtie, scriau mărunt rețete. Iar acesta era un alt lucru pe care femeile l-au ținut sub tăcere – aveau impresia că vor fi considerate frivole, că nu este un lucru eroic și le era rușine. Îmi amintesc de o altă astfel de carte, scrisă de o femeie care nu a supraviețuit. Ea a rugat pe cineva din lagăr să aibă grijă ca mica ei comoară să ajungă la fiica sa, ce se afla în Palestina. A fost o întreagă epopee a acestei cărți, dar în final, după 50 de ani, manuscrisul ajunge la destinație.
A existat pentru mătușa dumneavoastră vreo amintire senzorială cu care a rămas?
Și-a adus aminte de prima țigară pe care a fumat-o, când au întâlnit soldații americani. De asemenea, a povestit că atunci când se afla în închisoarea franceză, înainte de a fi deportată, un gardian îi aducea pe furiș tot soiul de lucruri, la un moment dat a primit unt și nu știa ce să facă cu el, că nu îl putea mânca tot deodată. Iar apoi a primit zahăr, pentru care s-a bucurat mai mult. Își aducea aminte durerea pe care a simțit-o când un gardian sadic i-a scos un dinte – primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns în Franța a fost să meargă la stomatolog.
„Trauma intergenerațională am învățat-o pe propria piele. Nu știu cum omenirea o poate depăși“
Cititorii noștri trebuie să știe că „Cele nouă femei de la Ravensbrück“ are la bază povestea stră-mătușii dumneavoastră. Când ați aflat pentru prima dată că ea este o supraviețuitoare a Holocaustului?
Știam ceva vag, prin prisma faptului că avea medaliile Croix de Guerre și Légion d'Honneur, pentru că a făcut parte din Rezistența franceză. Dar nu am știut că a fost arestată de Gestapo, că a fost deportată, și cu atât mai mult nu am știut că a fost în lagărele de concentrare din Germania. Această parte a poveștii am aflat-o la un prânz cu bunica mea, în 2002. Așadar, eram un adult.
Pentru că ați menționat medaliile, nu avem cum să nu vă întrebăm dacă l-a cunoscut pe Charles de Gaulle?
Nu m-am gândit niciodată la asta, dar nu cred. Medaliile le-a primit mai târziu. După război, ea a lucrat pentru guvern, ca inginer, și abia după 20 de ani a fost decorată. Imediat după război, aproape niciunei femei nu i-a fost recunoscut meritul.
Știm că imediat după război, președintele francez le-a acordat femeilor dreptul la vot...
Da, așa este. A fost un mare eveniment, însă destul de târziu realizat acest lucru, dacă ne gândim. De Gaulle a făcut o listă cu 1.038 de eroi ai Rezistenței, Compagnons de la Libération, dintre care doar șapte au fost femei și doar două dintre ele încă în viață. Cred că și-a spus „Lăsați bărbații să se bucure de toată gloria pentru că au fost atât de rău umiliți“.
Descoperirea trecutului, descoperirea sinelui
Care a fost acel lucru care v-a determinat să scrieți această carte? A fost una dintre poveștile ei?
Povestea mi-a spus-o în 2002. Am fost surprinsă, emoționată, așa că am rugat-o să îmi povestească din nou pentru a înregistra. Dar nu aveam de gând să fac nimic cu ea – eram o mamă tânără, aveam trei copii, eram ocupată, eram poetă, așadar nu îmi imaginam că aș putea scrie o carte. Am pus-o deoparte. Evenimentul care a declanșat totul a fost în 2017 – Trump fusese ales președinte și în Charlottesville a fost un marș neonazist. A fost tulburător, îmi era teamă de tot ce se întâmpla. În plus, îmi doream să merg în Germania – căci familia mea, bunicul meu sunt de acolo –, să merg pe urmele poveștii. Coincidența face că fiica mea cea mare, Sophie, avea atunci chiar 23 de ani, aceeași vârstă ca a lui Hélène când a fost arestată. Am plecat amândouă în această călătorie. La început am crezut că voi scrie doar un reportaj de călătorie, dar odată ajunse la Buchenwald, primul lagăr de concentrare pe care l-am vizitat vreodată, mi-am spus că am atât de multe lucruri de aflat și că probabil un simplu articol nu va fi îndeajuns. Mi-am început cercetarea atunci. Nu știam cine sunt celelalte nouă femei, așa că am făcut puțină muncă de detectiv – probabil că și acum aș fi cercetat, dacă editorul meu nu mi-ar fi spus că trebuie să predau manuscrisul (râde).
Credeți că veți continua acest drum? Veți mai scrie despre perioada Holocaustului?
Chiar am început o altă carte, a cărei acțiune se desfășoară la Ravensbrück. Este o poveste adevărată, peste care am dat în timpul cercetării mele inițiale. Dar trebuie să mărturisesc că după aceasta, nu vreau să mai scriu despre Holocaust. Este un subiect împovărător.
De ce ați ales să scrieți un roman și nu doar memoriile strămătușii dumneavoastră?
Povestea grupului de prietene și legătura puternică dintre ele m-au fascinat. Acea solidaritate care le-a unit este minunată. Așadar, am considerat că este mai mult, că este o poveste colectivă. Mi se pare foarte impresionant cum oamenii aflați în situații disperate sunt dispuși să se ajute între ei și să fie generoși. Este aproape de necrezut că cineva care moare de foame este capabil să-și împartă ultima bucățică de pâine. Felul în care au avut grijă una de cealaltă mi se pare înălțător, ca un antidot pentru toată cruzimea Holocaustului.
Sub tăcere
În final, ați reușit să aveți puzzle-ul poveștii complet? Mă gândesc că strămătușa dumneavoastră era deja în vârstă când a povestit și poate multe detalii le-a uitat sau trecerea timpului le-a alterat.
Da, era bătrână, avea 83 de ani. Nu își amintea foarte clar câte femei au fost în grup – credea că au fost cinci, când de fapt au fost nouă. Nevorbind atâția ani despre această parte a vieții, a uitat multe lucruri. În final, am avut cinci povești mai mult sau puțin diferite, dar am completat și corectat totul cu informații din arhivele militare. Am găsit toate familiile descendente, mai puțin una, cea a lui Josée Bordenava, cea mai tânără din grup. De fapt, am găsit pe cineva din familia ei, o nepoată. Dar cred că Josée a fost una dintre acele femei care nu au vrut să vorbească despre experiența din lagăr – imediat după război era considerată o rușine pentru o fată tânără să fi fost într-un lagăr de concentrare. Bărbații nu voiau să se căsătorească cu o astfel de fată, așa că multe au ales să păstreze tăcerea. Și cred că Josée a fost una dintre ele. Cred că i-a spus nepoatei sale doar că a fost în Rezistență și că a fost arestată. Cu toate că i-am arătat toate documentele care dovedeau că Josée a fost deportată în Germania, fata refuza să creadă acest lucru.
După toate aceste discuții cu familiile lor, credeți că un supraviețuitor al Holocaustului scapă de frică, lasă vreodată în urmă trauma?
Nu cred. Nici copiii și nici nepoții lor nu o fac. Într-un fel anume, povestea strămătușii mele m-a făcut să înțeleg anumite lucruri despre familia mea pe care nu le înțelesesem până atunci. Nu înțelesesem că trauma încă este o parte a familiei. Pe măsură ce le-am cunoscut copiii și nepoții, mi-am dat seama că unele femei au reușit să ducă o viață mai bună decât celelalte, că unele au făcut pace cu ceea ce li s-a întâmplat. Iar acest lucru îl puteai observa inclusiv din felul în care copiii lor s-au dezvoltat și au trăit apoi. De exemplu, mătușa mea Hélène nu a inclus niciodată în viața ei ce i s-a întâmplat decât foarte târziu, iar fiica ei a suferit teribil, încă o mai face. În schimb, Guigui a fost mai dispusă să vorbească despre război – poate temperamentul ei, poate faptul că a găsit un sprijin în familie. Nu știu dacă ar fi trebuit să vorbească despre drama pe care au trăit-o, dar le înțeleg de ce au păstrat tăcerea, de ce și-au dorit să-și protejeze copiii de povara istoriei. Dar, cu toate acestea, într-un fel anume, copiii lor au știut, chiar dacă nu au vorbit niciodată despre subiect. Toată această temă a traumei intergeneraționale este fascinantă și am învățat-o pe propria piele. Nu știu cum omenirea poate depăși trauma. Poate ajută în vreun fel să dăm poveștile mai departe.
Ca o mărturie imbatabilă: au avut aceste femei numărul de deținut tatuat pe braț, așa cum se făcea la Auschwitz?
Nu, căci într-adevăr tatuajele se făceau doar la Auschwitz și doar evreilor. Ele nu au fost deportate la Ravensbrück pe motiv de etnie, ci din cauză că făceau parte din Rezistență – cu toate că două dintre ele erau evreice, dar au putut ține secret acest lucru. Au fost grupuri de oameni tratați infernal nu doar de naziști, ci și de restul prizonierilor: romii, cei de orientări sexuale diferite, prostituatele, oamenii fără adăpost.
Micile gesturi care fac Istoria Mare
Dincolo de istorie, dincolo de informație, ce pot învăța femeile din întreaga lume din cartea dumneavoastră?
Că putem să fim mândre de noi, mândre de toate femeile. Cea mai importantă lecție este cea a solidarității, că în momentele grele, femeile au rămas împreună. Că în suferința lor, femeile au fost unite, și nu s-au izolat. A existat întotdeauna acel concept al familiei – dorința de a numi familie chiar și un grup de prietene. Și, de asemenea, femeile trebuie să nu uite că sunt mai puternice decât cred.
Nu este doar povestea celor nouă femei, ci este și o carte despre umanitate, despre oamenii care le-au ajutat, chiar și cu prețul vieții.
Oamenii știu doar despre suferința enormă, despre atrocitățile din timpul Holocaustului, dar eu simt că în memoria colectivă trebuie să rămână și bunătatea incredibilă a oamenilor, generozitatea, empatia de care au dat dovadă atunci. Micile gesturi ar trebui să fie la fel de importante.
Se încarcă comentariile...
