Eseistul Andrei Cornea

Luni, 26 mai, de la ora 18.00, Librăria Humanitas de la Cişmigiu va fi gazda unei întâlniri cu Andrei Cornea şi Gabriel Liiceanu, prilejuită de apariţia volumului „Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii“ de Andrei Cornea.

„Libertatea lui Andrei Cornea: greu de dobândit, uşor de pierdut; dorită de puţini, resimţită ca povară de către cei mulţi. Izgonită de autor dintre datele primare ale naturii umane, libertatea, aşa cum intră pe scena lumii – rar şi pentru puţină vreme –, reprezintă «ceva» greu de explicat şi, ca atare, un miracol. Ea nu poate fi nicicum dedusă din magma de conformism, slugărnicie, conformism şi ticăloşie care constituie normalitatea naturii umane. O privire lucidă asupra libertăţii se cuvine s-o aşeze sub semnul excepţionalismului.“, spune Gabriel Liiceanu. Filozoful şi directorul Editurii Humanitas consideră volumul lui Andrei Cornea „O carte scrisă în tradiţia gânditorilor lucizi ai modernităţii, dispuşi oricând să sacrifice sentimentalismul ieftin de dragul adevărului. Nu misterul răului se cere chestionat şi dezlegat pe lume, ci misterul binelui.“

Libertatea morală

- fragment în avanpremieră -

Libertatea politică, la fel ca şi libertatea personală, indiferent cum le înţelegem şi oricum ar fi apărut şi dispărut în istorie, cu siguranţă însă că n-ar avea nici un sens şi ar fi imposibile dacă nu s-ar sprijini pe ceva mai profund şi încă mai excepţional decât ele însele: pe libertatea morală – ceea ce se numeşte uneori „liberul-arbitru“ – adică libertatea omului de a alege şi face ceea ce concepe ca bine, asumându-şi responsabilitatea pentru alegerea făcută.1 Or, ce observăm? Că, dacă libertatea politică şi libertatea personală au fost şi sunt o excepţie în istoria omenirii, libertatea morală e o uriaşă excepţie în istoria naturală. Primele au înflorit ca un fel de miracol pe solul istoriei omeneşti; cealaltă s-a ivit în mod inexplicabil din viaţa însăşi a planetei noastre, care, la rândul ei, pare a fi excepţională în Univers. Şi aşa cum libertatea politică şi cea personală vin de atâtea ori în răspărul naturii omului, libertatea morală pare a fi mers în răspărul mersului naturii în general şi chiar al Universului ca atare.

Pentru a înţelege caracterul excepţional, ba chiar aparent „miraculos“ al libertăţii morale nu e nevoie nici măcar să postulăm unicitatea vieţii raţionale în Univers. Faptul că, deocamdată, nu au fost descoperite fiinţe raţionale extraterestre, ba nici măcar viaţă pe alte planete nu demonstrează, desigur, că acestea nu ar putea exista totuşi undeva, la depărtări inimaginabile, ci doar, probabil, caracterul cu totul excepţional al condiţiilor care se cer îndeplinite pentru apariţia şi apoi evoluţia vieţii până la stadiul conştiinţei morale. Există, în Univers, trilioane de stele, miliarde de găuri negre, de nebuloase, poate sute de milioane de planete, de comete, de asteroizi etc. Dar deocamdată nu ştim să existe decât un singur Pământ care să poarte fiinţe dotate în potenţă cu libertate şi responsabilitate, chiar dacă, în fapt, ele le folosesc de atâtea ori pentru a-şi aduce semenii şi pe ele însele în sclavie, sau nu le folosesc deloc!

Astrofizicienii au arătat că existenţa vieţii pe Pământ a depins de numeroase „ajustări fine“ a mai multor date fizice: dacă, de exemplu, Pământul ar fi fost doar cu puţin mai aproape sau mai departe de Soare, dacă acesta ar fi fost cu puţin mai fierbinte sau mai rece, dacă Pământul ar fi fost doar cu puţin mai masiv sau mai puţin masiv decât este, dacă orbita sa ar fi fost mai excentrică, dacă atmosfera sa ar fi avut o compoziţie cu puţin diferită, dacă n-ar fi existat planeta Jupiter care să abată cometele, pentru ca ele să nu se ciocnească de Pământ, dacă Luna s-ar fi izbit de Pământ în trecut, sau n-ar fi existat pentru a produce maree, dacă Oceanul primordial ar fi avut o compoziţie cu puţin diferită etc., probabil că viaţa n-ar fi apărut, sau ar fi dispărut repede, sau ar fi rămas redusă la forme simple.

Apoi nu avem nici un motiv să credem că selecţia naturală ar fi trebuit să conducă la apariţia pe o oarecare planetă pe care noi am numit-o Pământ, în vreo două miliarde de ani, a unei fiinţe dotate nu numai cu raţiune, dar şi cu libertate şi, deci, cu conştiinţă morală. (Nu e deloc sigur nici măcar faptul că raţiunea şi libertatea sunt indisociabile.) Nu este de fapt deloc rezonabil, ba chiar este complet neştiinţific a se susţine că „evoluţia este urcuşul înspre conştiinţă“, atribuindu-i-se evoluţiei biologice o direcţie predeterminată, conducând spre un aşa-zis „punct Omega“, după trecerea prin stadiile „geosferei“, ale „biosferei“ şi în fine ale „noosferei“, după cum a procedat, exprimându-se într-un limbaj îmbâcsit de vitalism mistic, părintele Teillhard de Chardin. (E un finalism reductibil şi el la un Hegel încrucişat cu un tip de vitalism desprins din Henri Bergson.) A vedea milioanele de specii apărute şi dispărute de pe Pământ ca pe tot atâtea trepte pentru ca viaţa să ajungă, prin om, la Mozart şi Bin Laden e chiar ridicol, oricât ne-am sili să camuflăm în pseudoştiinţă un finalism antropocentric arhaic. Freud spunea pe drept (reluând parcă un vechi argument epicurean îndreptat pe atunci împotriva stoicilor finalişti, dominaţi de „principiul antropic“):

Nu se vorbeşte de un scop al vieţii animalelor, decât dacă menirea lor nu constă cumva în a servi oamenilor. Doar că aceasta nu este credibil, căci omul nu ştie ce să facă cu multe animale – în afară de a le descrie, de a le clasifica, de a le studia – şi nenumărate specii s-au sustras de la această utilizare, căci ele au trăit şi au murit înainte de a le vedea omul. (Disconfort în cultură, op. cit., p. 157)

Paleontologii ne spun că toţi oamenii de azi provin dintr-un mic grup de humanoizi care locuia acum vreo două milioane de ani într-o mică regiune din Africa Orientală. Aceştia ar fi putut să piară, ca urmare a unor schimbări climatice brutale, înainte de a produce suficienţi urmaşi, sau ar fi putut să evolueze în chip diferit, ducând la o specie sau mai multe de bipezi non-raţionali, ba chiar, de ce nu, la o specie de fiinţe raţionale, dar fără libertate morală, asemănătoare unor androizi din filmele SF. Apariţia lui Homo sapiens, fiinţa capabilă de conştiinţă şi de libertate (la fel ca şi apariţia vieţii mai înainte), nu a fost înscrisă în nici o lege de fier a naturii şi a devenirii sale (tot aşa cum apariţia efectivă a libertăţii politice nu a fost înscrisă în nici o lege a istoriei) – chiar dacă n-a fost nici interzisă de o astfel de lege –, iar faptul că tocmai noi am tras la marea loterie a naturii lozul cu mult cel mai improbabil mi se pare la fel de uimitor, precum, la altă scară, mi-a apărut emergenţa libertăţii politice o singură dată, în Grecia antică prin secolele VI–V î.d.Cr. A fost, în toate aceste cazuri, un concurs rar de împrejurări ţinând de hazard? (Nu mai vorbim despre acele teorii ale unor astrofizicieni care susţin că însăşi apariţia universului nostru, cu legile şi constantele fizice cunoscute, fără de care viaţa şi noi am fi fost imposibili, s-ar fi datorat întâmplării.) A fost rezultatul „principiului antropic“, cum cred unii savanţi?1 A fost un miracol în sens teologic, cum cred creaţioniştii? A fost o selecţie naturală şi apoi socială „dirijată“ spre „punctul Omega“, pentru a invoca iarăşi teza lui Teillhard de Chardin, care s-a străduit să împace toate variantele – ceea ce, metodologic cel puţin, e lucrul cel mai rău cu putinţă, dar poate cel mai atrăgător pentru marele public?

Nu ştiu. Nimeni nu ştie de fapt. Nu fac decât să constat asemenea coincidenţe şi întâmplări rarisime, sfidătoare în singularitatea lor, complet implauzibile, pentru care, poate, nu ne lipsesc unele explicaţii, care însă nu satisfac cerinţa noastră de ordine raţională intrinsecă şi de sens. De aceea am folosit tot timpul cuvântul „miracol“ – în care cititorul nu trebuie să vadă decât frisonul neţărmuritei mele uimiri şi veneraţii dinaintea acestei mici fisuri în ordinea naturii, mai întâi, în aceea a vieţii, mai apoi, şi a istoriei omeneşti, la urmă – pe care o numim „libertate“…

(Fragment din volumul „Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii“ de Andrei Cornea, Editura Humanitas, 2014)