Interviu Povestea româncei cu studii la Harvard și MIT care studiază galaxiile și materia întunecată. „Cel mai negativ lucru este desconsiderarea carierei în familie“
0De la olimpiadele din liceu la laboratoarele MIT și Harvard, Ioana Zelko a transformat curiozitatea într-o carieră de cercetare. Azi, studiază materia întunecată și folosește inteligența artificială pentru a înțelege mai bine universul.
Uneori, drumul spre știință începe cu o simplă întrebare. În cazul Ioanei Zelko (33 de ani), totul a pornit din curiozitatea, dar și din dorința de a înțelege cum funcționează lumea, pas cu pas, fără promisiuni mari și fără planuri dinainte trasate. A crescut într-o familie de ingineri, într-un mediu care i-a lăsat libertatea să exploreze. Întrebările din copilărie au devenit, în timp, pasiune pentru matematică, apoi pentru fizică, iar olimpiadele au fost primul cadru în care a învățat ce înseamnă perseverența.
Ani mai târziu, același spirit de explorare a dus-o de la București la universități din Ivy League unde și-a format cariera de cercetătoare și a început să studieze materia întunecată și felul în care inteligența artificială poate contribui la înțelegerea universului. Dincolo de rezultate și distincții, Ioana vorbește despre știință ca despre un proces de căutare continuă – un loc în care efortul și răbdarea au aceeași valoare ca descoperirile. „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Ioana Zelko despre parcursul ei, despre ce înseamnă să faci știință în lume și despre felul în care curiozitatea poate deveni o formă de libertate.
De la „Viața cu Louie“ la primul manual de fizică
Când se gândește la copilărie, Ioana Zelko își amintește mai ales sentimentul de libertate. Mama o încuraja să fie curioasă, să încerce lucruri, să meargă la spectacole sau evenimente care i-ar putea aprinde vreo pasiune. „Încerca să-mi facă programul încât să ajung la teatru, orice oportunitate de care auzea prin oraș“. Bunica s-a pensionat când s-a născut ea, ca să-i fie aproape, iar atmosfera de acasă era una calmă și caldă. „Am avut o comunicare foarte bună cu familia. Am fost foarte norocoasă să îi am pe toți acasă“.
Zece ani mai târziu s-a născut sora ei, „un element pozitiv“, dar până atunci partenera de joacă era verișoara Liana. Petreceau ore întregi împreună, se uitau la „Viața cu Louie“ și găseau mereu ceva nou de făcut. Palatul Copiilor a fost locul unde Ioana a început să descopere lumea în felul ei. A făcut tenis câțiva ani, apoi s-a înscris la tot ce i s-a părut interesant. „Într-un an, m-am înscris la vreo opt cursuri în același timp. A trebuit să mai renunț, dar am încercat și un curs de astronomie acolo. Era un club, era și un telescop pe Palatul Copiilor, o resursă foarte bună“.
Părinții, amândoi ingineri, au fost reperele ei naturale. „Mama mi-a spus clar, de când eram mică, că pot face STEM, ca femeie. Vedeam asta în casă, în felul în care ea reușise“. Cu tatăl, lucrurile se transformau mereu în experimente: „El repara multe lucruri prin casă și îmi amintesc de niște conversații în care l-am întrebat «cum funcționează asta, cum sudezi aici?». Și mi-a zis că o să învăț la fizică, mai încolo“.
Când Ioana a pus pentru prima dată mâna pe un manual de fizică, înainte de clasa a VI-a, a simțit că intră într-o lume nouă: „Introducerea era despre Nautilus și cum funcționează motorul nuclear în el. Eram entuziasmată, mă gândeam «wow, o să înțeleg toate chestiile astea». Bineînțeles, fizica din clasa a VI-a este de începători și nu aveam să învăț atunci cum funcționează un motor nuclear. Dar măcar mi-a dat un sentiment de «e posibil la un moment dat»“.
Drumul spre știință a început însă cu matematica. „În școala primară, doamna învățătoare Ursache mi s-a părut că mi-a deschis pofta de a învăța. Iar din clasa a VI-a am avut o doamnă profesoară, Achim Cristina, care era extraordinară“. Ioana își amintește că aceasta avea un mod de a-i face pe elevi să se implice cu adevărat în ce învățau, nu doar să rețină mecanic. Apoi, firesc, competițiile au venit ca o continuare a curiozității. Într-o perioadă în care internetul abia se dezvolta în România, concursurile, care au ajutat-o mai târziu pe Ioana, erau o bună sursă de a scăpa de plictiseală. „Mă entuziasmau întrebările pe care nu le mai auzisem niciodată și mi se părea interesant că am o oră și jumătate să rezolv câte o problemă. Cu cât făceam mai multe, cu atât devenea și mai posibil să pot să le rezolv. Îmi amintesc și acum multe dintre problemele pe care le aveam la olimpiade, pentru că erau atât de marcante, adică îmi dădeau atât de mult de gândit după aceea“.
Cum se formează o minte științifică
Într-un fel, liceul a fost primul mare pariu pe care l-a făcut cu ea însăși. În 2006 a ales Colegiul Internațional de Informatică din București (ICHB) pentru că acolo preda profesoara Rodica Ionescu, despre care auzise la olimpiadele de fizică din gimnaziu. „În timp ce eram în clasa a VII-a și a VIII-a auzisem de dumneaei. Știam că predă fizică la un nivel mai puternic și că lucra atunci la ICHB. Am avut șansa să primesc o bursă“. Avea doar 14 ani și, spune acum, decizia i s-a părut uriașă. „Mi s-a părut un drum pe care nu îmi era clar ce va fi; era un sistem nou. Eram doar două persoane în clasă care mergeam la Olimpiada de Fizică. Nu era o cale bătută, cum e acum“. În realitate, a fost începutul unei perioade care i-a definit felul de a fi: muncă, disciplină și curiozitate continuă.
De acolo, lucrurile au început să se așeze în jurul competițiilor. Pregătirea, entuziasmul etapelor, orele lungi de lucru au devenit o rutină care i se potrivea. În clasa a IX-a, Ioana a intrat pentru prima dată în lotul României la Olimpiada Internațională de Științe pentru Juniori. „A fost prima oară când am zburat cu avionul, în Brazilia. Familia mea a fost pozitiv marcată de experiență. Chiar recent vorbeam cu bunica mea și mi-a spus cât de mult s-a bucurat pentru mine“.
Mai mult decât clasamentele sau medaliile, o țineau în priză problemele în sine – logica din spatele lor, senzația că poate ajunge la un răspuns printr-un raționament. „Cel mai greu pas mi s-a părut mereu calificarea în lotul României. Erau mulți elevi pasionați și foarte buni. Învățam așa de mult, încât ajungeam să am întrebări deschise, care nu fuseseră rezolvate“. Poate partea ei preferată era tocmai asta – faptul că problemele veneau din cercetare, din știința actuală, și îi dădeau sentimentul că atinge ceva real, nu doar teorie din manual.
Omul, baza universului
Odată intrată în ritmul internațional, Ioana a început să adune experiențe și medalii. A obținut Medalia de Aur la Olimpiada Internațională de Astronomie și Astrofizică (Iran, 2009), Medalia de Bronz la Olimpiada Internațională de Fizică (Croația, 2010), Medalia de Bronz la Olimpiada Internațională de Astronomie (China, 2009). A primit Premiul Leprince Ringuet (École Polytechnique de Paris și CNRS/IN2P3, 2009), Premiul IFA (Institutul de Fizică Atomică București, 2009), Premiul de Excelență al Ministerului Educației (2007-2009), Premiul de Onoare al Primăriei București (2008) și Premiul Național la Olimpiada Națională de Fizică (2007-2009). În 2010 a obținut un scor perfect la Olimpiada Națională de Astrofizică.
Își amintește exact de momentul în care a simțit că a evoluat, diferența de la un an la altul la Olimpiada de Astrofizică. „În clasa a X-a am fost în Indonezia, am luat mențiune, ceea ce era ok, dar echipa României încerca de obicei să ia medalie. În anul următor am luat aur“. Râde când povestește asta, ca și cum ar vorbi despre un drum care pur și simplu s-a construit pas cu pas. „Încercam să nu mă gândesc niciodată la competiție. Mă interesa mai mult că am un nou hop de trecut, o șansă să învăț ceva. Olimpiadele mi-au dat structură și comunitate. Cunoșteam oameni din alte țări, profesori care își dedicau timpul voluntar ca să ne pregătească“.
Vorbind despre acei ani, Ioana nu uită să menționeze și oamenii care au avut un rol direct în felul în care s-a format. „Doamna Ionescu a fost, pentru mine, timp de patru ani, un mentor extraordinar. Îmi amintesc că ne lua şaorme din banii ei, ca să lucrăm peste multe ore. Stăteam între cinci și opt ore. Profesorii aveau un mod de a ne face să ne simțim că putem. Indiferent ce se întâmpla și ce loc luai, erai felicitat. Dacă nu-ți ieșea ceva, ți se explica de ce, dar ți se spunea și că e normal, pentru că ai o limitare, copil fiind“.
Chiar dacă pregătirea putea să devină intensă, totul se întâmpla într-o energie bună, cu colegi care se susțineau și reușeau să se și distreze din când în când: „Colegii mai mari mi-au dat informații importante; îmi amintesc de Maria, care era cu doi ani mai mare decât mine. Mi-a spus că pot să aplic la facultăți în străinătate. La acea vreme, nici nu aveam idee despre ce voi face după clasa a XII-a“.
„Cât de norocoasă sunt că pot să mă gândesc la Univers“
După patru ani de liceu trăiți între formule, ore lungi de pregătire și euforia olimpiadelor, Ioana Zelko termina ICHB în 2010 ca șefă de promoție. Următorul pas era, la propriu, la capătul lumii: Massachusetts Institute of Technology (MIT). Procesul de admitere l-a făcut integral online, fără să fi ajuns măcar o dată în campus. „Când am fost admisă, mi s-a părut că am găsit locul care mi se potrivește cel mai mult din lume. Deși nu ajunsesem încă acolo, deja eram îndrăgostită de facultate“. MIT părea un loc unde pasiunea era o limbă comună. „Nivelul de nerdiness (n.r. – pasiune) era foarte mare“, spune râzând. „Erau oameni pasionați, aveau cluburi pentru orice: hacking, roboți, software, chestii făcute pur și simplu din plăcere. Intrai în camerele colegilor și vedeai experimente peste tot“.
Pentru Ioana, una dintre cele mai importante descoperiri a fost, pe lângă nivelul academic, sistemul în sine. MIT oferea burse complete în funcție de veniturile familiei, astfel că pentru studenții internaționali, competiția era uriașă. Practic, spune Ioana, un candidat din afara Statelor Unite ale Americii are șanse de admitere de patru ori mai mici – doar în jur de o sută de locuri sunt deschise anual pentru studenții internaționali. „Salariile combinate ale părinților mei erau sub nivelul de sărăcie din SUA. Am intrat direct la full ride – deci aveam totul acoperit. E foarte greu să găsești facultăți care fac asta pentru studenți internaționali, pentru că au nevoie de donatori special pentru acele locuri“.
Finanțarea includea și o componentă practică: studenții trebuiau să muncească pentru o parte din cheltuieli. Pentru Ioana, a fost o oportunitate: „MIT oferea cercetare plătită, la salariul minim pe oră. Așa că am putut să fac cercetare din primul an și asta m-a ajutat enorm“. Până la finalul facultății, acumulase deja experiență suficientă, care a ajutat-o mai târziu, în dosarul de aplicare la doctorat.
Prețul performanței
Primele luni la MIT au fost un amestec de entuziasm și descoperire, într-un loc unde curiozitatea și implicarea păreau reguli de bază. „Oamenii făceau totul din pasiune; spre exemplu, cluburi și evenimente organizate voluntar. Asta mi s-a părut foarte tare la societatea americană: ideea de a contribui fără să ți-o ceară nimeni“.
Însă toate veneau cu un preț, ritmul putând fi adesea copleșitor. „Era o zicală: you can choose only two out of three – sleep, social life and academics (n.r. – poți alege doar două dintre trei: somnul, viața socială și studiile)“. Ioana detaliază că acum, sănătatea mintală este prioritizată, într-o perioadă în care presiunea este reală și din ce în ce mai des resimțită, mai ales în zona academică. „Nu venea neapărat de la facultate, ci mai degrabă de la noi, studenții. Mulți se lăudau că n-au dormit toată noaptea și au reușit să-și termine treaba. Era un fel de mândrie, dar nu e deloc sănătos. E important să ai un ritm echilibrat, cu pauze și odihnă. Pe mine m-a ajutat că făceam totul din plăcere, nu din obligație“.
Tot la MIT, Ioana a descoperit fizica experimentală, partea ei preferată din tot domeniul. „Mi se părea cea mai aproape de ideea de descoperire a universului. Constant, gândul meu era: cât de norocoasă sunt că pot să mă gândesc la univers și să am o slujbă care chiar mă lasă să lucrez la asta“.
În cadrul programului de cercetare pentru studenți, i s-a dat un proiect neobișnuit pentru vârsta și statutul ei: crearea a jumătate dintr-un telescop. „Cealaltă jumătate era sarcina unui doctorand. Noi doi am construit sistemul împreună și am lucrat doi ani și jumătate la el. Mi s-a părut o responsabilitate uriașă. De asta am și primit premiul pentru cel mai bun proiect experimental când am terminat facultatea“. Telescopul era special pentru că folosea 64 de antene care funcționau prin interferometrie – adică toate captau același semnal din spațiu din unghiuri ușor diferite, iar apoi datele erau combinate, ca un puzzle, pentru a obține o imagine mult mai clară și detaliată decât ar fi putut produce o singură antenă. „Până atunci se combinaseră maximum 16 antene. Noi am dus numărul la 64. Scopul era să putem observa o etapă din evoluția universului atât de veche, încât galaxiile nici măcar nu se formaseră încă“. Ioana explică simplu ideea din spatele proiectului: „Când vezi o fotografie cu Soarele, vezi cum era el acum opt minute. La Andromeda, vezi ceva de acum 2,5 milioane de ani. Cu cât te uiți mai departe, cu atât te întorci mai mult în timp“.
Munca propriu-zisă era o combinație între fizică și inginerie electronică: undele radio colectate de antene erau digitizate și procesate în timp real. „Nu puteam stoca tot ce venea de la 64 de antene, așa că trebuia să calibrăm și să procesăm semnalele pe loc. Asta era partea mea“. După doi ani de lucru, proiectul s-a mutat în afara laboratorului. „Am pus totul într-o mașină uriașă și am mers în Maine, o zonă unde nu erau interferențe radio. Am stat acolo vreo două săptămâni. Știam din laborator că totul merge, dar alta e când îl pui în practică și vezi datele reale. A fost momentul ăla când am zis: da, funcționează. Și a meritat fiecare oră petrecută în laborator“.
Prima hartă 3D a prafului din Calea Lactee
După anii plini de experimente de la MIT, în 2014, Ioana simțea că vrea să privească fizica dintr-un unghi diferit. Nu doar să construiască instrumente care descoperă universul, ci să înțeleagă mai bine teoriile din spatele lor. A rămas în același stat, Massachusetts, dar a mers mai departe, la Harvard, unde a făcut și masteratul, și doctoratul, și unde a trecut treptat de la fizica experimentală la cea teoretică. „Practic, asta e tema carierei mele: mă tot mut, încerc să acopăr cât mai multe și să înțeleg cum funcționează subdomeniile împreună. Odată ce cunoști un domeniu nou, începi să ai perspective noi“.
La doctorat a lucrat la trei proiecte mari, dar cel mai notabil a fost cel în care a realizat prima hartă 3D a temperaturii prafului din Calea Lactee. A fost genul de proiect care i-a pus la încercare răbdarea și curiozitatea în același timp, un amestec între analiză științifică și imaginație, cum spune ea.
În paralel cu cercetarea, Ioana a început un alt capitol: a condus lotul SUA la Olimpiada Internațională de Astronomie și Astrofizică. „A fost un lucru care mi-a dat foarte multă fericire. Era o schimbare de ritm și mă ajuta să nu rămân blocată doar în cercetare. Era altfel de muncă – eram voluntară, la fel ca toată lumea implicată“. A pornit de la zero: a pus pe picioare procesul de selecție, a conceput subiecte, a organizat pregătirile și, în final, deplasarea echipei. „La început era a two man job, făceam totul. Apoi, am reușit să creștem organizația, să avem în jur de 40 de voluntari activi și să atragem primele fonduri pentru costurile de deplasare“.
Spre deosebire de sistemul din România, în SUA olimpiadele nu au sprijin guvernamental – totul funcționează prin inițiativă și voluntariat. „Nu aveam cui să raportăm. E și un minus, dar și un mare plus, pentru că ne dă libertate totală. Puteam să luăm decizii, în mod independent“. La un moment dat, munca a ajuns la 20 de ore pe săptămână, dar Ioana spune că o făcea cu plăcere. „Să vezi studenți pe care i-ai pregătit luni de zile este ceva care îți oferă satisfacție. În cercetare, rezultatele vin greu. La Olimpiade, vezi imediat impactul“.
Astrofizica, explică ea, nu e o materie pe care o întâlnești în mod normal la școală, iar competițiile devin uneori singura cale prin care elevii ajung să afle că există. „Pentru mulți, e prima dată când aud de domeniul acesta. Așa a fost și pentru mine. Am auzit că se organizează o olimpiadă, m-am întrebat ce e asta și m-am înscris“. Astfel, dintre elevii pregătiți de ea, unii au ajuns ulterior să studieze astrofizica. „Asta e partea cea mai importantă pentru mine: că reușim să-i atragem, să le arătăm că se poate construi o carieră reală în domeniul acesta“.
„Cel mai negativ lucru este desconsiderarea carierei în familie“
După doctorat, Ioana Zelko a urmat o altă tranziție – din SUA în Canada. În lumea academică, explică Ioana, e aproape o regulă nescrisă să te muți între universități, ca să te expui la perspective noi. „Am primit două oferte: una la University of California, Los Angeles (UCLA), și una în Canada. Cea din California era un postdoctorat clasic, într-un proiect de cercetare sub coordonarea unui profesor. Cea din Canada era un fellowship – adică ești complet independent, îți alegi singur direcțiile și proiectele“.
A lucrat mai întâi la UCLA, unde a început să studieze materia întunecată folosind lentile gravitaționale – un domeniu complet nou pentru ea, la granița dintre fizică și observație astronomică. Postul din Canada, fellowshipul de la Institutul de Astrofizică, l-a putut amâna doar un an. După perioada petrecută la UCLA, s-a mutat acolo, atrasă de reputația centrului în studiile de cosmologie. „Mi s-a părut o oportunitate excelentă. Acolo am continuat lucrul pe materie întunecată și pe praful interstelar, două direcții care m-au ținut mereu curioasă“.
O zi de lucru printre galaxii
Ioana e genul de cercetătoare care nu se oprește la o singură frontieră a științei. Azi, lucrează acolo unde fizica se întâlnește cu inteligența artificială – ca bursier Eric and Wendy Schmidt AI Science, un program internațional care sprijină cercetarea la intersecția dintre date și univers. „În știință, AI-ul e folosit de cel puțin două decenii, doar că nu-i spuneam așa. Algoritmii de optimizare, de procesare a datelor, toate erau acolo, doar că acum s-au adunat sub umbrela asta“, subliniază ea.
Programul e gândit pentru oameni care vor să aplice tehnicile de învățare automată în cercetare. Printre diversele sarcini, Ioana lucrează la un proiect ambițios: un agent AI care studiază materia întunecată, combinând mai multe sisteme de machine learning, pentru a analiza datele. Munca e full-time și, practic, reprezintă etapa dinaintea unei cariere universitare. „Am predat și înainte de doctorat, sub coordonarea unui profesor, dar mi-am dat seama că mă atrage mai mult cercetarea. Dacă aș preda, aș vrea să o fac în paralel cu munca de cercetare. Doar predarea nu mi s-ar potrivi – îmi place prea mult partea de descoperire“.
Zilele ei sunt organizate aproape ca niște mici experimente de productivitate. „Încerc să am două-trei proiecte în paralel și îmi fac o listă la începutul săptămânii. Mă asigur că am câteva ore neîntrerupte de lucru, în care pot să mă concentrez total, fără distrageri“. Pauzele sunt obligatorii, spune ea, chiar dacă disciplina din anii de olimpiade o făcea cândva să rezolve probleme ore în șir: „Atunci puteam sta cinci ore concentrată. Acum, maximum două, fără pauză“.
Restul zilei se umple cu seminare, discuții și multă programare sau coding. „Munca în sine e foarte multă teorie, scris de articole, dar și programare. În momentul actual, chiar și în fizica teoretică trebuie să știi să codezi“. Una dintre părțile preferate rămâne prezentarea rezultatelor, la conferințe sau întâlniri între cercetători. „Să vorbești despre munca ta e una dintre cele mai satisfăcătoare părți. Muncești luni întregi la birou și, când în sfârșit o explici altora, ți se clarifică de ce o faci. Atunci simți că are sens“.
Discriminarea stă în nuanțe
Ioana face parte din generația de femei care și-au construit cariera în știință într-o perioadă de tranziție, când lucrurile au început să se miște în direcția potrivită, dar nu complet. Spune că a avut norocul să întâlnească oameni care au încurajat-o, deși au existat momente în care diferențele s-au simțit. „Aș spune că există niște factori care trebuie luați în considerare pentru fete, în cariera în știință. Am întâlnit niște biasuri în timpul carierei mele, dar sunt mult mai puține decât oamenii care nu le au sau care aleg conștient să acționeze împotriva lor“.
Își amintește cum, încă din școala generală, a simțit că în unele momente era privită altfel pentru simplul fapt că era fată. Cu toate astea, școala a încurajat-o să meargă mai departe, la fel și liceul. „La un moment dat, cineva mi-a spus că femeile nu pot face fizică, că nu o să pot merge la olimpiadă pentru că sunt fată. Și mă uitam la persoana aia și mă gândeam că au mai fost atâtea înaintea mea“. Alte dăți, remarcile din jur aveau mai degrabă o doză de prejudecată inconștientă decât de rea-voință. Era acel tip de compliment care vine la pachet cu o limitare ascunsă, ca și cum performanța ei era remarcabilă doar raportat la alte fete. Oamenii din jur o lăudau, spunându-i că ar putea fi „cea mai bună fată de la olimpiadă“. „Nu le trecea prin minte că poate aș putea fi cea mai bună persoană de la olimpiadă“, explică ea nuanțele.
Vorbește și despre micile adaptări pe care femeile ajung uneori să le facă involuntar: vocea coborâtă, gesturile controlate, efortul de a părea mai autoritare. „Voiam neapărat să nu mă gândesc că trebuie să intru într-o cameră și să-mi fie teamă că nu sunt ascultată“.
Puterea exemplului
Unul dintre lucrurile care au contat cel mai mult, spune ea, a fost vizibilitatea, faptul că a avut mereu în jur femei care îi arătau, prin propriul exemplu, că se poate. „E esențial să ai modele. Eu am avut profesoare de matematică și de fizică care erau extraordinare. Când auzeam afirmații de genul «femeile nu pot», mă gândeam imediat la ele. Puteau rezolva orice problemă“.
La facultate, lucrurile s-au schimbat. În ciuda faptului că jumătate dintre studenți erau femei, nu a avut nicio profesoară de fizică. „Exista o traiectorie clară: la doctorat se mai echilibrau lucrurile, dar la nivel de facultate erau aproape doar bărbați“. În ultimii ani însă, spune că lucrurile s-au mișcat într-o direcție bună, iar mediul universitar e tot mai deschis pentru femeile care aleg o carieră în știință. „Acum sunt mult mai multe cadre didactice femei. Și când vezi pe cineva care a reușit, îți dai seama că părerile din societate nu mai sunt atât de relevante“.
De-a lungul parcursului ei academic, Ioana a auzit tot felul de ciudățenii – deși astfel de situații sunt rare, spune că cea mai stranie situație întâlnită vine, surprinzător, nu din mediul profesional, nici din societate. „Cred că cel mai negativ lucru e desconsiderarea carierei în familie. Nu mi s-a întâmplat mie personal, dar am văzut diferența de sprijin între fete și băieți, iar asta vine de acasă. Familiile nu o fac cu intenție rea, ci dintr-un fel de protecție, se gândesc că fiicelor le va fi mai greu într-un mediu dominat de bărbați“.
Ioana este de părere că soluția e una simplă, în mod teoretic, dar greu de aplicat în practică: neutralitatea. „Cred că ar trebui să fim mai neutri când dăm sfaturi copiilor. Academia s-a schimbat enorm față de 2010-2014, iar lumea în general se mișcă foarte repede. Ce știm noi azi s-ar putea să nu mai fie valabil peste 20 de ani. Lasă copilul să vadă singur ce i se potrivește“.
Se încarcă comentariile...
