Jack Nicholson: "Daca ar putea, producatorii ne-ar inlocui bucurosi cu roboti"

"Ploile de acum trei zile nu ne mai pot uda" scria candva, cu tristete, Brecht, mahnit de fragilitatea memoriei noastre. Ploile de acum trei zile? Se indeparteaza ele de noi si filmele de alaltaieri,

"Ploile de acum trei zile nu ne mai pot uda" scria candva, cu tristete, Brecht, mahnit de fragilitatea memoriei noastre. Ploile de acum trei zile? Se indeparteaza ele de noi si filmele de alaltaieri, date la o parte de cele de ieri. Cand am plans, cand am ras? Cand am ascultat-o cu respiratia taiata pe actrita Comediei Franceze Catherine Samie in lungul monolog care este "Ultima scrisoare", filmul batranului documentarist Frederick Weiseman - dupa cartea lui Vasili Grossman - cu tulburatoarele lui cuvinte, cele de pe urma, ale unei mame catre fiul sau, inainte de a pieri intr-un lagar? Si cand ne-am sufocat de ras in fata unui Adam Sandler, cel "Palit de dragoste" ("Punch Drunk Love"), declarandu-i diafanei Emily Watson "Imi vine sa iau un ciocan si sa te pocnesc, atat de mult te iubesc"? Festivalul de la Cannes, mai ales el, este si un fel de Moloch ce inghite fara sa se sature zeci de filme pe zi si, odata cu ele, si sentimentele noastre de o clipa, de o ora. Nu ne lasa sa ne asezam cat de cat omeneste pe teritoriul propriilor bucurii, emotii, dezamagiri. Ne impinge, cu o frenetica amoralitate, sa alergam catre alte si alte povesti, ca si cum ar vrea sa-i aducem lui, in primul rand, hrana, nu sa avem grija de a noastra. Stranie senzatie! Cam asa se traieste la un festival a carui abundenta devine ucigasa, titlurile ajung sa se omoare unele pe altele. Ziaristul care izbuteste sa functioneze cu precizia productiva a unui ordinator le poate, desigur, "fisa". In ceea ce ma priveste, eu una nu vreau sa fiu un ordinator. Incerc sa-mi ocrotesc filmele, sa le las sa se mai tina un timp dupa mine, intr-o devalmasie careia ii voi da de capat mai tarziu, in liniste. Deocamdata, nu vreau sa uit colinele din "Ararat" al lui Atom Egoyan, "film in film" despre dificultatea de a pastra, peste vreme, suportul amintirii unor vechi traume, de a intelege, la o distanta de generatii, ce resorturi pot hrani ura dintre oameni. Charles Aznavour - care si-a sarbatorit ieri cei 78 de ani - a acceptat rolul unui regizor hotarat sa evoce o tragica pagina de istorie, genocidul armenilor din 1915, in memoria familiei sale. "Mama mea mi-a vorbit adeseori despre drama parintilor sai - a marturisit artistul, pe numele sau intreg Aznavourian. Niciodata insa nu a cautat sa-mi transmita ura fata de poporul turc. Dimpotriva, imi amintea mereu ca si noi, armenii, suntem si turci, ca acestia nu sunt fiinte sangeroase, ca femeile lor sunt tot atat de frumoase ca ale noastre. De altfel, cea mai mare bucurie a ei a fost cand am luat-o odata cu mine, in Turcia". Imi mai da tarcoale si Ralph Fiennes, cel din "Spider", venit din universul schizofreniei, explorate surprinzator de un Dave Cronenberg pornit sa ne emotioneze, nu sa socheze. "Cum se face ca de data aceasta nu ati adus si scandalul cu care ne-ati obisnuit" a fost intrebat cineastul care nu mai departe decat acum trei ani, in calitatea sa de presedinte al juriului, a intrigat Croazeta. "Mi-am consumat portia - iata raspunsul. Las locul altora. Aveti putina rabdare pana vineri, cand veti vedea "Irreversible" de Gaspar No