Istoria jucăriilor din România: de la atelierele interbelice la păpușile Arădeanca SPECIAL
0Cu o varietate de jucării și jocuri, industria din România s-a adaptat de-a lungul anilor cererii tot mai mari venite pe fondul decretelor privind sporirea natalității, iar penuria avea să lovească în anii ’70.
În lumea plasticului și a gadgeturilor, jucăriile care le-au marcat copilăria celor născuți în perioada comunistă rămân o nostalgie a lucrurilor bine făcute, de care aveau mare grijă pentru a rezista cât mai mult. Dacă astăzi, copiii au poate zeci de jucării, în vremea comuniștilor, cei mici aveau doar câteva pe care le păstrau cât de bine puteau pentru a se bucura de ele o perioadă cât mai lungă.
„Rar vedeai copil care are mai mult de două-trei jucării sau mașinuțe. Erai obișnuit să ai grijă de ele pentru că știai că mai primești alta abia la Crăciunul următor. Dacă te scoteau părinții în parc și plângeai, nu îți luau nu știu ce jucării ca să te împace, îți luau cel mult un pistol cu apă, o mingiuță legată cu elastic, o vată de zahăr. Cam acestea erau posibilitățile de atunci.
O jucărie era un lucru important care alor tăi poate li se părea chiar scumpă, mai ales că se găseau și la prețuri de peste 100-200 de lei în vremuri în care o pâine era 2 lei. Astfel că tu, copil fiind, te obișnuiai să ai grijă de jucăriile tale, te preocupai să fii cuminte mai ales în luna decembrie, când venea Moș Gerilă – vărul comunist al lui Moș Crăciun. Săracul, uneori, venea și cu întârziere, chiar de Revelion, căci, dacă ziua de Crăciun pica în timpul săptămânii, părinții erau la serviciu. La noi s-a întâmplat ca de Crăciun tata să lucreze în schimbul de noapte“, a declarat pentru „Weekend Adevărul“ Cristian Dumitru, președintele fondator al Muzeului Jucăriilor.
Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în România apăruseră diverse jucării importate din alte țări, însă erau adevărate obiecte de lux pe care doar puțini și le permiteau. Treptat, și în țara noastră au început să se producă astfel de obiecte și să devină ușor mai accesibile, chiar dacă acest fenomen se desfășura la scară mică.
„În general, industria comunistă s-a bazat după naționalizare pe vechile ateliere și fabrici capitaliste. Însă, acestea, din păcate, nu produceau foarte multe jucării. În perioada interbelică, jucăria era un obiect de lux și nu oricine își permitea să cumpere, însă existau mici ateliere care făceau jucării mai ieftine, artizanale sau pur și simplu se aduceau jocuri și jucării din Germania, Franța. Jocurile erau inscripționate în limba română pentru a putea fi vândute în România. După Al Doilea Război Mondial, crescând numărul de copii, au început să se fabrice din ce în ce mai multe jucării, iar din cauza faptului că puterea de cumpărare era mică, acestea au început să fie din ce în ce mai simple, astfel încât să fie accesibile la preț“, a mai spus Cristian Dumitru. În fapt, chiar la începutul perioadei postbelice, a fost înființată Cooperativa „Lupta pentru Pace“, care fabrica jucării deosebite din tablă litografiată.
„Un izvor de bucurie pentru cei mici“
Astfel, în perioada comunistă, au început să se producă jucării în diverse fabrici în cadrul cărora a fost înființată o secție specială pentru aceste obiecte menite să îndulcească copilăria celor mici, dar să îi și educe. Mai târziu, unele aveau doar acest specific. În anii ’60 se găseau pe piața românească jucării realizate în opt fabrici: Întreprinderea 9 Mai din Lugoj producea stropitori, jucării cu cheiţă şi carusele, Cooperativa Tehno-Metalica Bucureşti, specializată în jucării mecanice, biciclete, triciclete şi trenuleţe, Fabrica de Mase Plastice (MAP) Oradea – unde erau turnate jucării din plastice, Cooperativa Meșteșugărească Arta Lemnului – care confecționa figurine, trenuleţe şi jocuri din lemn, Fabrica Steaua Roșie din Râșnov – care producea jocul de Domino, Agatex Timişoara – specializată în jucării din metal (trenuleţe, tamburine şi alte jucării), Întreprinderea Poligrafică Timişoara (IPT) – unde erau realizate celebrele jocuri de carton „Animale din continente“, „Piticot“, „Nu te supăra, frate“, „Păcălici“ și „Dacii și Romanii“, Metaloglobus din Bucureşti – unde se făceau trenuleţe, tamburine şi alte jucării din metal, dar și jucării pe arcuri, din pluş, telefoane, mini-maşini de cusut şi pistoale. Una dintre cele mai cunoscute fabrici ale epocii rămâne și astăzi Arădeanca, unde au fost realizate mii de păpuși mai mici sau mai mari vândute sub sloganul „Un izvor de bucurie pentru cei mici/ Un prilej de meditație pentru cei mari“.
Se pare că industria mergea atât de bine la un moment dat, încât 80% din produse ajungeau de fapt la export datorită calității, ele ajungând chiar și în Marea Britanie. În același timp, și populația României creștea de la un an la altul, astfel că și producția trebuia să urmeze același trend. Cei mici se bucurau de o diversitate de jucării și jocuri: de la cele din lemn sau tablă litografiată, la cele cu diverse sisteme, inclusiv electrice. „Industria jucăriilor s-a dezvoltat foarte mult și era diversă“, a punctat Cristian Dumitru, colecționar de jucării încă din anii ’80.
Jucăriile românești, peste țări și mări
„Una dintre puținele fabrici care făceau jucării simple, din tablă litografiată, în perioada interbelică, și a continuat până în anii 2000, era fabrica Metaloglobus. Au ajuns să facă milioane și milioane de jucării – broscuțe săritoare, mașinuțe, mașini de cusut în miniatură care chiar funcționau și multe altele. Prin anii ’90 au început să facă și ei jucării combinate din tablă cu plastic. De asemenea, Întreprinderea Poligrafică Timișoara fabrica milioane de jocuri din carton, cu piese mici de plastic, dar și alte jucării, unele chiar pentru export. Unele jocuri erau traduse în limba rusă, unde se făcea mult export. O fabrică de la Reghin făcea jucării din lemn: de la jocuri de șah, la avioane, fluiere, la gherghefuri de țesut și mici covorașe. Cei de la Ambalajul Metalic Timișoara realizau jucării mecanice cu mecanisme foarte evoluate“, a declarat fondatorul Muzeului Jucăriilor.
De asemenea, mai târziu, odată cu dezvoltarea industriei plasticului, a fost înființată și fabrica Mase Plastice (MAP) Oradea, care s-a specializat încă de la început în confecționarea de jucării din plastic. Fiind concepute din acest material, și prețurile erau mai accesibile, astfel că, odată cu cererea, și producția a tot crescut. „Dacă matrița era bună și jucăriile erau la fel, iar timpul de producție era mult mai redus comparativ cu cele făcute din alte materiale. Jucăriile realizate de ei erau atât de reușite, încât la un moment dat au fost exportate și în Marea Britanie. Și acum găsim jucăriile din loturile de atunci ajunse pe piața englezească, iar unii colecționari și le repatriază de pe site-urile de vânzări din afară. Apoi, cei de la MAP Oradea au scos și seturi de bucătării și alte mici mobiliere cu care îți puteai amenaja o cameră sau căsuță pentru copii“, a mai povestit Cristian Dumitru.
Chiar dacă multe jucării se făceau în serie, fie că erau turnate în plastic sau realizate din tablă litografiată, fiecare era unică în felul ei datorită picturii. Colecționarul de jucării ne-a explicat procesul prin care trecea o jucărie și cum, într-o oarecare măsură, devenea un unicat realizat de mâini instruite: „Toate fabricile de jucării din cauciuc și plastic aveau nevoie de colorare și pictare, astfel că angajau absolvenți ai liceelor de artă. Deci nu oricine făcea pictură pe jucării. Tocmai din această cauză, caracteristica jucăriilor românești de serie este faptul că erau unicate (râde). În cazul jucăriilor mari, precum autobuzul ONT Carpați (Oficiul Național de Turism), se mai zgâriau între ele pe linia de fabricație și apoi trebuiau corectate culorile și uneori nu erau aceleași nuanțe. „Și în cazul Scufiței Roșii mai apăreau situații în care, din cauza lipsei de pigmenți, fie avea coșul maro, fie îl avea galben sau verde“.
Păpușile Arădeanca, de colecție
Înființată în 1949, fabrica Arădeanca avea să stabilească o tradiție de zeci de ani în fabricarea păpușilor, chiar dacă producea și medalii, insigne și cupe sportive. Toate fetițele își doreau să aibă păpuși Arădeanca. „Arădeanca era o fabrică specializată în păpuși și pe jucării de cauciuc, inclusiv din acelea care chițăiau, destinate copiilor foarte mici. La început, păpușile erau destul de primitive – făceau capul din papier mâché, carton chituit, vopsit și pictat. Apoi au trecut la fabricarea capului din cauciuc, iar restul corpului din cârpă. Ulterior, le-au fabricat integral din plastic și cauciuc. Au avut modele foarte reușite, la un moment dat exportând în multe țări“, ne-a explicat Cristian Dumitru. Ar putea părea surprinzător, însă Arădeanca a produs și păpuși de culoare și le-a vândut atât pe piața externă, cât și internă. Se pare că moda de a avea și o păpușă de culoare în colecție începuse încă din perioada interbelică și a continuat până în anii ’80, când orice fetiță voia o astfel de păpușă.
„Povestea păpușilor de culoare neagră nu este foarte clară. După ce am studiat piața aceasta, am observat că încă din perioada interbelică, la 10-20 de păpuși, apărea și un model de culoare. Se pare că a fost o adevărată modă ca toate fetițele să aibă în colecția lor și o negresă pe care o îmbrăcau mai sumar pentru că în mentalitatea vremii exista această imagine tribală a persoanelor din Africa. Cei de la Arădeanca au realizat păpușa în anii ’70-’80 probabil pentru a o exporta prin țările africane. Atunci au scos câteva mărimi. La un moment dat au ajuns și pe piața internă și au avut un succes foarte mare. Pe unele dintre ele chiar le-au vopsit maro, probabil pentru că nu mai aveau colorant. Avem și noi în colecție unele care sunt mai tocite și deja se vede culoarea inițială de alb-rozaliu“, a explicat Cristian Dumitru.
Tot în anii ’70, o altă păpușă Arădeanca devenea una dintre cele mai râvnite: celebra Nadia Comăneci. După succesul răsunător de la Montreal, unde stabilise o premieră absolută – prima notă de 10 din istoria competiției – și câștigase mai multe medalii, printre care trei de aur, sportivei române i s-a dedicat și o păpușă. Păpușa Nadia avea două ținute: atât echipamentul de competiție, cât și cel al echipei olimpice pentru ceremonia de deschidere. Se pare că inclusiv străinii doreau să o cumpere și ajunsese să valoreze foarte mult pe piață. În 1977, păpușa Nadia se vindea cu 200 de lei în România, iar cei care reușeau să scoată din țară o astfel de păpușă puteau obține pe ea chiar și o haină de blană sau un guler de vulpe în țările socialiste unde se putea călători.
Geta și Liviu, varianta românească a lui Barbie și Ken
Chiar dacă România făcea parte din blocul socialist, Occidentul își croise drum în inimile copiilor prin celebrele personaje Disney, astfel că și industria jucăriilor trebuia să țină pasul. Cine nu își amintește de celebrul rățoi Donald sau de tricourile cu personajele lui Walt Disney care se vindeau la Mamaia? Povestea acestor personaje în România a început încă din perioada interbelică, atunci când primele filme Disney rulau și la noi în țară. „În anii ’70-’80, mergeam la Cinemateca, unde Arhiva Națională de Filme punea filme alb-negru din anii ’40-’50 cu Donald, Mickey Mouse“, a povestit Cristian Dumitru. De asemenea, aceste personaje apăreau și în diverse publicații precum „Almanahul copiilor“, fiind copiate de desenatorii și ilustratorii români. Astfel că era de la sine înțeles că și piața jucăriilor trebuia să se adapteze. „Rățoiul Donald era o jucărie foarte bine făcută pentru acea vreme. Eu, ca inginer, îmi dau seama ce greu a fost să o toarne, ce matrițe uriașe și mașini de injecții trebuiau să aibă. Chiar dacă turnarea se făcea în aceeași matriță, pictura era manuală. Donald marinar era singura jucărie românească ce avea tatuaje, iar pe vremea aceea tatuajul era apanajul celor care fuseseră la închisoare. Jucăria avea tatuată o inimioară pe un braț, iar pe celălalt o ancoră. Deși în colecție avem peste 30 de jucării Donald, toate inimioarele sunt diferite“, a explicat colecționarul.
Mai târziu, în anii ’80, când Barbie era deja foarte cunoscută în Occident și putea fi cumpărată în diverse variante, și în România a apărut o variantă autohtonă a celebrului cuplu Barbie și Ken. Numite Geta și Liviu, cele două păpuși semănau destul de mult cu cele occidentale, fiind fabricate în mai multe variante, însă nu copiau în totalitate modelele Barbie produse de compania americană Mattel.
„Animale pe continente“, jocul de milioane
Revenind la jocurile autohtone, unul dintre cele mai populare era „Animale pe continente“. Realizat cu multă migală, acesta era mai degrabă un joc de cultură generală: avea o hartă a lumii și câte cinci animale diferite pentru fiecare continent, scopul fiind să le aduni pe toate specifice continentului tău. „La acea vreme, toate jocurile erau pe stil cvartet (câte patru), însă ilustratorul Ioan Nicolau, realizatorul jocului, a vrut să fie mai deosebit și a vrut să aibă câte cinci. Harta și figurile erau foarte bine desenate și pictate. A fost cel mai vândut joc din perioada comunistă“, a declarat Cristian Dumitru pentru „Weekend Adevărul“.
„L-am cunoscut pe domnul Nicolau în urmă cu 10-15 ani și ne-a povestit cum a apărut acest joc. Dânsul a fost instructorul Cercului de Jucării la Palatul Pionierilor, ce își avea sediul în Palatul Cotroceni de astăzi. Pe vremea când lucra acolo, i-a venit ideea acestui joc pe care l-a promovat într-o carte, dar l-a realizat mult mai târziu pentru că a trebuit să conceapă și toate cele 55 de picturi, animăluțe, să fie cât mai reușite. El a avut voie să semneze toate jocurile realizate de el cu numele lui, I. Nicolau, căci nu era angajat, ci un fel de colaborator, fiind plătit la lucrare. Ne povestea că primea un leu la fiecare joc vândut, iar primul tiraj de 10.000 de jocuri s-a vândut într-o săptămână. Apoi au mărit tirajul, dar, potrivit lui, chiar Elena Ceaușescu i-a tăiat drepturile de autor când a văzut ce succes are jocul – ulterior s-a vândut chiar într-un milion de exemplare. La următoarele jocuri făcute de el, primea câte un leu per exemplar vândut doar la primele 10.000 de bucăți pentru că practic își ceda drepturile de autor. După anii ’90, a reușit să își recapete drepturile pentru «Animale pe continente» și le-a vândut către o fabrică care îl produce în continuare“, a mai povestit colecționarul.
Pe piața românească exista o varietate de jocuri, însă cenzura și-a pus amprenta inclusiv în acest capitol: „Jocul «Păcălici» a apărut la începutul anilor ’60, iar în ediția inițială erau perechi din Olanda, Ucraina, Grecia, Scoția, Polonia, Bulgaria, Coreea, Africa, America, inclusiv piei roșii. Se pare că, ulterior, cineva din conducere s-a autosesizat și a cenzurat jocul“, ne-a explicat Cristian Dumitru. Pe lângă aceste jocuri, cei mici se mai puteau bucura și de „Dacii și romanii“, „Piticot“, „Plici și Plici-Plici“, „Alba ca zăpada“, „Nu te supăra, frate“, „Lumini pe hartă – Joc electric“, „Mecano – Șantierul micului constructor“, Domino, „Numără și potrivește“, „Jocul păcii“, „Jocul calculatorului“, „Balamucul proverbelor“, diverse tipuri de „Loto“ („Loto muzical“, „Loto culori“, „Loto calcul“) și multe altele.
„Invazia jucăriilor chinezești a dus la închiderea fabricilor românești“
Chiar dacă România avea diverse fabrici de jucării și producea foarte mult și pentru export, odată cu schimbările din anii ’90 multe au fost închise. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Cristian Dumitru, unul dintre fondatorii Muzeului Jucăriilor, alături de fratele său, Mihail Dumitru (muzeu aflat în incinta Muzeului Național de Istorie) pentru a afla mai multe despre industria jucăriilor din România în perioada comunistă, ce efecte au avut decretele privind sporirea natalității asupra ei, dar și ce s-a întâmplat cu toate acele fabrici care aduceau bucurie copiilor mai mici sau mai mari.
„Weekend Adevărul“: Știm că dumneavoastră ați început să colecționați jucării încă din anii ’80. Cum a fost percepută această pasiune?
Cristian Dumitru: Dacă în străinătate este normal să fii un colecționar de jucării, în România anilor ’80 era o ciudățenie. Cine vedea că am vitrina plină de jucării îmi spunea: „Ce faci cu ele, că ai 18 ani?“, „Dă-le nepoților, verilor mai mici“, „Ce este aia colecție de jucării?“. Le era greu să își imagineze că cineva poate colecționa jucării la 20 de ani. Îmi era greu să le explic.
Unde se situa România ca producție de jucării în cadrul blocului sovietic?
Se produceau foarte multe, ținând cont să se și exporta mult. Cifrele reale nu au fost date publicității niciodată, dar când găsești jucării românești în Bulgaria, Marea Britanie, Germania, fostele țări care au format Cehoslovacia, ne putem da seama că se produceau destul de multe. România era una dintre țările cu populație mare pentru blocul comunist și cu foarte mulți copii în anii ’60-’70, deci generații întregi care aveau nevoie de jucării. Totuși, la noi atunci era și un obicei care nouă, colecționarilor, ne provoacă neajunsuri: transmiterea jucăriilor între copii. În Germania, când copilul creștea și începea să aibă alte preocupări, părinții îi puneau jucăriile la păstrare într-o cutie, iar la zeci de ani după le arătau nepoților sau ajungeau la colecționari. În România, acest obicei nu exista din cauza lipsei spațiilor de depozitare și a sărăciei, când copilul creștea, hainele și jucăriile se transmiteau pe la verișori de la țară și așa mai departe. Deci jucăriile nu aveau cum să reziste mult timp într-o stare bună. Astfel că, în România, jucăriile autohtone sunt acum mai rare decât cele străine. Este un paradox să găsești mai multe jucării chinezești sau nemțești decât românești.
Decrețeii și penuria de jucării
Deci România avea o producție atât de mare încât să satisfacă atât piața internă, cât și pe cea externă.
Depinde de perioadă. După ce au început să fie date decretele privind sporirea natalității, numărul de copii a crescut și mai mult, iar cererea pentru jucării a urmat același trend. Însă industria de jucării nu a putut ține ritmul și astfel a apărut o criză în acest sector din care în continuare mare parte mergea la export. Totuși, și România făcea importuri de jucării. La sfârșitul anilor ’70 au început să se vadă primele lipsuri, iar la începutul următorului deceniu, cum apărea un lot de jucării chinezești la magazinul Victoria, se vindea uneori chiar în câteva ore. La noi s-au importat în mod tradițional jucării de calitate din China, Bulgaria, URSS și Germania – mai ales celebrele trenulețe, machete, mașinuțe atașate liniilor de cale ferată în miniatură. Inclusiv mașinuțele mai mari, cu telecomandă, erau de o calitate deosebită. Mai târziu a început moda celebrelor machete de avioane ce se făceau din bucățele lipite și vopsite, fiind chiar un hobby pentru copiii mai mari și îndemânatici.
Deci se făceau și importuri...
În anii ’70 s-au adus, după vizita lui Ceaușescu în țările asiatice, au ajuns la magazinul Victoria, pentru o scurtă perioadă, și jucării japoneze care costau foarte mult și erau foarte sofisticate pentru acele vremuri. Erau atât de complicate, încât nici nu prea se puteau copia. Apoi, la începutul deceniului următor, la Sofia s-a deschis un magazin care se numea București ce avea doar produse românești – haine, țesături, pantofi, inclusiv jucării, iar la București s-a deschis un magazin care se numea Sofia, unde se comercializau haine, pantofi, adidași, covoare, dar și jucării bulgărești.
Cultură generală vs hazard
Unul dintre cei mai cunoscuți realizatori de jocuri în perioada comunistă era Ioan Nicolau și am observat în cadrul muzeului faptul că acestea nu au zaruri. V-a povestit de ce?
Într-adevăr, domnul Nicolau a creat multe jocuri, dar și-a dorit să nu fie legate de hazard. Mi-a mărturisit că nu a vrut să introducă zaruri pentru că cei mici nu învață nimic din hazard. În foarte multe jocuri trebuia să ai anumite cunoștințe pentru a înainta câteva căsuțe, deci toate principiile de joc erau bazate pe cunoștințe generale. La un moment, dânsul a intrat într-o librărie incognito și i-a cerut vânzătoarei să îi arate câteva jocuri create chiar de el, fără să îi spună că el este ilustratorul. Vânzătoarea îi explica că se dă cu zarul, iar când au desfăcut câteva jocuri sigilate, vânzătoarea a ajuns la concluzia că producătorii au uitat să pună zarurile. Până la urmă i-a spus că erau create de el și tocmai acesta era principiul: să nu aibă zaruri.
Observând colecția Muzeului Jucăriilor, se pare că sunt destul de puține jucării care să amintească de război sau care să ducă cu gândul la violență. De ce?
Prin anii ’80, cei de la MAP Oradea au început să scoată machete militare – tancuri, transportoare, tunuri –, însă minunea nu a durat prea mult și au dispărut de pe piață. Probabil s-a dat un ordin să nu se mai fabrice jucării care aveau legătură cu războiul pentru că stimulau imaginația copilului la violență. Nu se mai găsea nimic care să amintească de război: pistoale, armament, tancuri, blindate. Contează foarte mult la ce ești expus când ești mic, poate fi o mare condiționare. De exemplu, în anii ’70, toate fetițele își doreau o mașinuță de cusut să facă haine, așa cum era celebra Rodica, iar mai târziu li se părea firesc să se facă croitorese la APACA (n.r. – fabrică de textile). Mai târziu, în anii ’90, toate fetițele se jucau cu Barbie și își doreau să devină fotomodele.
Unde se situează industria actuală a jucăriilor? Au mai supraviețuit din fabricile de altădată?
Industria actuală de jucării este frumoasă, dar nu prea mai este. Mai sunt câteva fabrici care fac jucării din carton, una care a preluat producția de la Arădeanca, dar nu se mai știe dacă fac păpuși în România sau în China. Fabrica Întreprinderii Plastice Timișoara a devenit mall, cea de la Metaloglobus a fost transformată în depozite. După anii ’90, neadaptarea fabricilor românești la noua piață și invazia jucăriilor chinezești, mult mai accesibile la preț, au dus la închiderea lor.
Se încarcă comentariile...
