Secolul lui Gopo. Părintele lui Mickey Mouse a vrut să-l angajeze pe creatorul Omulețului, dar acesta a refuzat

Pe 30 aprilie 2023 se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Ion Popescu-Gopo, una dintre figurile reprezentative ale cinematografiei românești, dar și o personalitate destul de superficial cunoscută de publicul larg, cu toate că premiile cu care sunt recompensate anual cele mai importante realizări filmice naționale îi poată numele.

Walt Disney și Ion Popescu Gopo, la începutul anilor '60. FOTO: Revista Cinema

29 noiembrie 1989. O veste șocantă a cutremurat lumea filmului românesc, anunțând dispariția prematură și fulgerătoare a președintelui Asociației Cineaștilor, regizorul Ion Popescu-Gopo, care peste doar o zi urma să împlinească 66 de ani și 7 luni. „Cu Gopo am fost prieten de familie foarte bun. Era incredibil de superstiţios. Se spune că marţea sunt trei ceasuri rele, motiv pentru care Gopo avea un regim de viaţă cu totul şi cu totul special în această zi. Nu venea la şedinţe, nu filma, mânca numai un singur fel, de post, la prânz. Nu răspundea nici la telefon! Am şi întrebat-o la un moment dat pe nevastă-sa, Ana Maria, ce face el toată ziua. «Păi stă în pat şi ascultă radio», mi-a zis. Ca să vezi iarăşi mâna destinului. Într-o zi de marţi, 28 noiembrie 1989, s-a hotărât şi el să iasă din casă ca să-şi spele maşina. Nici pomeneală să iasă cu maşina în oraş, doar s-o spele. Iar a doua zi a făcut atac de cord!“, își amintea, peste ani, regizorul Gheorghe Naghi.

Absolvent al Academiei de Arte Frumoase din București, Gopo (pseudonim pe care l-a folosit pe tot parcursul carierei sale artistice, alcătuit din primele silabe ale numelor de familie ale mamei, Gorenco, şi tatălui, Popescu) a fost un pionier al filmului de animație din România, dar și un artist original, a cărui activitate s-a desfășurat în numeroase domenii de creaţie, de la grafică, sculptură, ilustraţie de carte, publicistică, la filmul de scurt şi de lungmetraj. A debutat în presă în 1939, publicând caricaturi, a fost reporter – grafician la ziarul „România liberă“ între 1945 și 1950 – și s-a numărat printre fondatorii primului studio de animație din România, prin intermediul căruia și-a câștigat un nume de prestigiu pe plan mondial, Gopo fiind, multă vreme, singurul cineast român al cărui nume era prezent în toate dicţionarele de specialitate din străinătate. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Filmului de Animaţie (1969-1972) și şef al secţiei de film-televiziune la Organizaţia Mondială a Sănătăţii de la Geneva (1969-1974), Gopo a condus și Asociația Cineaștilor din România între 1968 și 1989, neașteptatul sfârșit surprinzându-l în plină activitate creatoare. Pe lângă animație, a abordat încă din 1956, ca scenarist, regizor şi, ocazional, interpret sau compozitor, filmul de ficţiune cu actori, premiera ultimei sale pelicule, „Maria și Mirabela în Tranzistoria“, având loc la 10 aprilie 1989.

Nașterea „Omulețului“, o creație anti-Disney

Gopo a fost primul regizor român care a obţinut prestigiosul premiu „Palme d'Or“ cu scurtmetrajul „Scurtă istorie“, în anul 1957. De altfel, cineastul a reuşit performanţa de a fi selectat în cadrul prestigiosului Festival Internațional al Filmului de la Cannes de cinci ori, între 1956 şi 1962, atât cu filme de animaţie, cât şi cu lungmetraje artistice. În anul 1956, Gopo reușea să ajungă pentru prima oară în selecţia oficială a festivalului cu „Şurubul lui Marinică“, despre care avea să scrie mai târziu: „«Şurubul lui Marinică», deja metaforă: lumea privită prin intermediul unui şurub şchiop. Apar primele semne de optică regizorală, descopăr că nu e suficient să ştii să desenezi. Un cronicar francez scria: «Şurubul lui Marinică, film preistoric!». Avea dreptate. Toate eforturile noastre de a-l ajunge din urmă pe Disney erau imposibile“. Căci, într-adevăr, Gopo îl admira atât de mult pe creatorul american, încât încerca să-l imite – a renunțat: „„În primele mele desene animate am încercat să-l imit pe Disney. Când am văzut că nu pot să-i egalez perfecţiunea tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe-nu, culoare-nu, gingăşie-nu. Am inventat un personaj care nu excela prin frumuseţe, nici prin mişcarea complexă. Am făcut un omuleţ cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu şi-i poate da peste cap şi nici să se uite galeş. Mi-am redus de bună voie posibilităţile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feţei. Subiectul însă a căpătat forţă. A crescut atenţia pentru fond“, scria în 1983, pentru revista „Cinema“. Admirația era reciprocă: Walt Disney i-a oferit lui Gopo postul de scenarist, când românul l-a vizitat, în 1962, la studioul său din Burbank.

Gopo, părintele Omulețului. FOTO: Wikipedia

Anul următor, regizorul a recidivat, cu „Scurtă istorie“, un film animat care concentra, în zece minute, povestea devenirii Umanităţii. În cartea sa „Filme, filme, filme, filme“ din 1963, Gopo rezuma povestea naşterii acestui film. Într-o seară poetică de august, în 1955, la Festivalul Filmului de la Karlovy Vary, Gopo a luat cunoştinţă de „Crearea lumii“, desenul animat realizat de cehoslovacul Hoffman, o parodie a istoriei biblice. Spiritul maliţios şi contradictoriu al lui Gopo s-a trezit de îndată: „Eu văd altfel lucrurile, îmi imaginez crearea lumii ca o poveste fantastică, în care, în loc de miracole, se petrec fapte şi fenomene verificate azi prin cercetarea ştiinţifică!“. „Am strâns fel de fel de sori, pictaţi, gravaţi sau ciopliţi de om, după modelul strălucitor al soarelui de pe cer. Am găsit sori cu nas, cu ochi, cu gură, cu flăcări ca o coamă, sori cu raze ondulate, sori cu săgeţi, sori rotunzi, ovali. Odată am citit soare sub un pătrat. Am desenat şi eu un soare, dar altfel, aşa cum nu l-am văzut niciodată. Era un soare foarte frumos, nu aşa urât şi rotund cum e cel de azi. Aşezate pe creştetul lui, planetele îl împodobeau, arăta minunat. S-a întâmplat ca planeta care-i era soarelui pe nas, o planetă albăstruie cu multe meridian, să fie cea mai umedă şi… e firesc că acum câteva miliarde de ani, soarele a strănutat… Atunci planetele s-au risipit în spaţiu şi au început să alerge… fiecare pe orbita ei. Soarele a rămas chel şi rotund, s-a făcut foc de ciudă şi-a început să lumineze ca ziua. Desenând soarele acesta risipit, mi-am ales o fărâmă din el – planeta cea umedă – şi curând am desenat altă fărâmă din planeta aceasta pe care am numit-o Omuleţul“, povestea Gopo.

„În clipa în care am primit premiul la Cannes, m-am speriat foarte tare“

Până la urmă, filmul care cuprindea, după cum o spunea tot Gopo, „10.000.000 de secole în 10 minute“, triumfa spectaculos la Cannes, reuşind să convingă un juriu al cărui preşedinte de onoare era Jean Cocteau. „Omuleţul lui Gopo“ a impresionat, încă de la data apariţiei, şi prin grafismul său sumar, esenţializat. „În clipa în care am aflat că am primit premiul la Cannes, m-am speriat foarte tare. Frica aceasta a durat foarte mult. Frica, şi nu bucuria m-a torturat. Şi următorul film, dacă îl privim cu atenţie, demonstrează tot frica, frica creatorului în faţa criticii. Mă domina frica de a nu face mai puţin decât făcusem. Dar şi la următoarele filme, premiile tot curgeau. Marele Premiu la Festivalul de la Tours, la Festivalul de la Karlovy Vary, colegii mă porecliseră «găina cu ouăle de aur». Teama că nu voi mai lua premii cu filmele mele mă teroriza şi… am fugit în lumea filmului cu actori“, povestea ulterior Gopo.

În anul următor, Gopo reuşea să ajungă din nou la Cannes cu „omuleţul“ său, prin intermediul scurtmetrajului „Şapte arte“. Cineastul a mai fost nominalizat în secţiunea dedicată scurtmetrajelor şi în ediţia din 1960 a prestigiosului festival, cu filmul „De dragul prinţesei“, de data aceasta fiind vorba despre o producţie cu actori, avându-i în distribuţie pe Nucu Păunescu (Un împărat), Eugenia Popovici (O împărăteasă), Cezarina Chiriţescu (O prinţesă mică), Puiu Călinescu, Tudorel Popa, Horia Căciulescu şi I. Popescu-Lar (Prinţişori şi Feţi-Frumoşi), Dem. Savu (Un prinţ al monedelor de aur), Florin Piersic (Un cioban), Ion Manu (Un sfetnic şi totodată un zmeu fals), respectiv Constantin Ţăpârdea (Un zmeu adevărat).

În 1962, Ion Popescu-Gopo a reuşit performanţa de a fi selecţionat şi în cadrul competiţiei oficiale dedicate lungmetrajelor, graţie peliculei „S-a furat o bombă“, în care jucau, printre alţii, Iurie Darie (Om), Haralambie Boroş (Şefband), Puiu Călinescu (Umbra), Ovid Teodorescu (Bandgras) şi Emil Botta (Somarhoţ). A fost ultima intrare a regizorului român în selecţia Cannes-ului, creaţiile sale viitoare fiind ocolite de comisiile de selecţie de pe Coasta de Azur.

„Harap Alb“, retras din cauza fetei lui Gheorghiu-Dej

„De-aş fi... Harap Alb“, ecranizare în cheie parodică a basmului lui Ion Creangă, prezentat pentru prima oară publicului la 26 iunie 1965, la Festivalul Naţional al Filmului de la Mamaia, a fost unul dintre marile succese ale lui Ion Popescu-Gopo în filmul de ficţiune. „Harap Alb este pentru mine o veche pasiune. Păstrez şi acum ziarul din 1948 care anunţa începutul muncii mele la un film desenat pe această temă. Am lucrat 4.000 de desene timp de opt luni de zile şi apoi am renunţat. 4.000 de desene reprezentau trei minute din cele 80 pe care trebuia să le aibă filmul. Desenele erau inegale, unele inexpresive, şi azi îmi pare bine că n-am continuat. În 1959, Studioul Bucureşti mi-a aprobat un scenariu Harap Alb pentru un film cu actori. Înainte de a-l începe, «mi-am încercat mâna» pe un scurtmetraj («O poveste ca în basme»), pentru a verifica unele metode noi la care mă gândisem. Rezultatul: o nouă amânare a lui Harap Alb. Cu gândul la el am continuat experienţele în «S-a furat o bombă» şi «Paşi spre lună». Acum de-abia, la 16 ani de la primele încercări, cred că sunt pregătit să duc până la capăt povestea lui Harap Alb“, mărturisea regizorul în numărul din octombrie 1964 al revistei „Cinema“.

Filmările avuseseră loc între 9 martie şi 26 aprilie 1964, exterioarele la Străuleşti, Buftea şi Snagov, iar interioarele la Buftea. Distribuţia a fost una de excepţie: Florin Piersic (Harap Alb), Irina Petrescu (Fata Împăratului Roşu), Cristea Avram (Spânul), George Demetru (Craiul), Fory Etterle (Împăratul Verde), Emil Botta (Împăratul Roşu), Liliana Tomescu (Ochilă), Florin Vasiliu (Setilă), Puiu Călinescu (Gerilă), Mircea Bogdan (Flămânzilă), Viorel Manta (Păsărilă).

Nu a lipsit nici Lica Gheorghiu, în rolul Zânei, filmul fiind de altfel retras de la difuzare tocmai din acest motiv, după ce fata lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit persona non grata în cinematografie. Totuşi, pelicula a reuşit să adune 4.228.784 de bilete vândute şi fost premiată pentru originalitatea regiei la Festivalul Internaţional al Filmului de la Moscova, în 1965.

De ce s-a ales varianta „De-aş fi... Harap Alb“ şi nu o ecranizare fidelă a basmului? Tot regizorul a oferit explicaţiile de rigoare, în numărul din aprilie 1965 al revistei „Cinema“: „La mine, convenţia e una: eroii ştiu – ca în mitul oedipian – episoadele de viaţă pe care le vor trăi, totuşi speranţa că vor mai întâlni şi altceva, că destinul poate fi modificat, îi face să nu se clintească din drum, în faţa bucuriei ori a durerii. Omeneşte, ei «uită» la un moment dat basmul, atmosfera e credibilă, în plus, identitatea fiecărui personaj a fost riguros stabilită, astfel încât putem alcătui adevărate biografii ale unor tipuri care traversează basmul numai în treacăt. Am făcut investigaţii poliţiste. Spânului, i-am zis: «Cine eşti dumneata, domnule, ce sunt părinţii dumitale, unde dormi, ce mănânci, ce urmăreşti cu adevărat? Să-l ucizi pe Harap Alb? L-ai avut în mână şi n-ai făcut-o. Să-i iei tronul? Nu. Atunci?». Am aflat că acest spân (pe care nu înţeleg de ce l-aş fi făcut dizgraţios) urmăreşte o subtilă răzbunare. E şi el fiu de crai şi potrivit dorinţei de a-i pedepsi pe ucigaşii (probabili) ai tatălui său, el alcătuieşte planuri de shakespeareană viclenie. Uneori, un singur detaliu ne-a făcut să imaginăm «biografii» complete, indispensabile filmului, nu neapărat necesare în textul literar. Am încercat apoi să situăm în timp povestea noastră, în timpul istoric concret. Am avut multă bătaie de cap şi cu veşmintele eroilor. E greşit să ni-i închipuim totdeauna în costumaşe naţionale ca în serbările şcolare de sfârşit de an, cu căciulă de ciobănaş şi opincuţe tradiţionale. Eroii tuturor basmelor lumii au în «stăpânire» pământul întreg. Ei nu aparţin în exclusivitate vreunuia dintre popoare, miturile migrează fabulos – şi cred eu – feţi-frumoşii poveştilor nordice, germanice, balcanice sunt îmbrăcaţi cam la fel. Personajele fantastice vor fi în filmul meu oameni, în primul rând. Însuşirile lor ieşite din comun nu sunt monstruoase, nu sperie, ţin de grotescul metaforei populare, de capacitatea poporului de a fantaza“.

„Dacă-ţi dă ăsta o labă, nu mai joci teatru toată viaţa“

Un episod memorabil din perioada filmărilor s-a petrecut în ziua în care trebuia să se imortalizeze pe peliculă bătaia între viteazul Harap Alb şi tatăl său, Craiul, deghizat în urs. „Filmam pe câmpul de la Străuleşti. Şi într-o zi mi-a zis Gopo: «Mâine o să filmăm bătaia cu ursul. Îmbrac pe cineva în urs, dar nu într-o blană de-asta colorată, ci într-una adevărată». Bine, zic, dar cine o să îmbrace blana? «Las’ că găsim noi!», mi-a răspuns Gopo. Bineînţeles, credeam că o să-l înving cu uşurinţă pe omul îmbrăcat în blană de urs, conform scenariului“, şi-a reamintit Florin Piersic. A doua zi, actorul a venit extrem de degajat la filmare. „M-am îmbrăcat, am început să vorbesc cu Septimiu Sever, cu Nae Roman, cu Nucu Păunescu, cu toţi. Şi la un moment dat, am văzut că vine un camion, care s-a oprit exact lângă noi. A venit un cetăţean la mine şi mi-a zis: «Să trăiţi, tovarăşu’ Florin, sunt Vântoiu. Dresorul de urşi de la circ...V-am adus-o pe Ţuţi!». Dom’le, ştii ce era în pantaloni la mine în momentul ăla? «S-o luaţi cu binişorul, îi daţi nişte zahăr, nişte tutun Virginia, că asta-i place...», mi-a zis Vântoiu. «Hai, Florine, înşfac-o! Ia-te la trântă cu ea», mă îmbia Gopo. Dresorul, pe de altă parte: «Tovarăşe Florin, ăsta nu-i câine, e urs, nu-mi iau nicio răspundere». Copiii tocmai ieşeau de Ia şcoală, se adunaseră destui gură-cască. Gopo: «Tu eşti Harap Alb. Trebuie să arăţi cât eşti de viteaz». Septimiu Sever îmi şoptea: «Dacă-ţi dă ăsta o labă, nu mai joci teatru toată viaţa»... Eu, mi-am făcut zece cruci, am luat zahăr în palmă. Ursul s-a apropiat. A început să lingă zahărul. M-a plăcut din prima! Era şi într-o dispoziţie bună, a crezut că-mi ardea de joacă, Vântoiu mai striga din când în când: «Fii cuminte, Ţuţi!». Când în sfârşit i-am scăpat din braţe, mi se părea că m-am născut a doua oară. Pe urmă, până când materialul a ieşit din laborator, am avut nişte emoţii...“, a mai povestit Florin Piersic.

„Întâi le face şi pe urmă le apreciază riscul“

Episodul acesta, dar şi alte fapte de vitejie ale lui Florin Piersic, de pe platourile de filmare, au fost evocate şi de Ion Popescu-Gopo. „Florin era pe deal cu paloşul său de fier, cu brâu, cu cizme, un fel de… de-aş fi Harap Alb. Gata, strig eu, Motor! Aparatul de filmat porneşte şi Florin, urlând voiniceşte, coboară dealul în fugă şi sare în fântână. Am dat stop şi-am aşteptat, s-a făcut tăcere. Florin nu mai ieşea din fântână, care era o groapă de vreo doi metri, căptuşită cu saci de paie. Ne-am apropiat cu teamă, speriaţi să nu se fi lovit în săritură. Florin stătea pe fundul fântânii şi îşi scutura pălăria de praf. «Nu mai sar, e periculos», zise el mucalit. Aşa e Florin: întâi le face şi pe urmă le apreciază riscul. Călărea ca un cowboy, sărea de pe cal, urca pe dealuri cu calul cu un curaj extraordinar. Odată calul a alunecat pe-o creastă de deal şi s-au rostogolit amândoi zece metri. Când am alergat noi, Florin era în picioare şi era îngrijorat de cal. E înzestrat cu forţă şi curaj. Bătaia cu ursul a fost una adevărată. Ce-i drept, ursul era dresat, dar o mângâiere cu laba lui ar fi putut schimba cariera actorului. Aş putea adăuga multe exemple de curaj şi pregătire pentru calitatea sa excelentă de actor de film, dar Florin este la fel de bun şi pe spaţiul limitat al scenei, pentru că are într-adevăr talent”, nota regizorul în numărul din august 1968 al revistei „Cinema”.