INTERVIURILE  FNT Actriţa Cerasela Iosifescu, despre „Obsesiile“ unei bipolare, prezentat în Festivalul Naţional de teatru VIDEO

Pe 21 şi 24 octombrie, de la orele 20.00 şi, respectiv, 22.00, la ARCUB Hanul Gabroveni, actriţa Cerasela Iosifescu va juca în spectacolul "Obsesii", în regia lui Yannis Paraskevopoulos, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru (FNT). Cerasela Iosifescu s-a aflat, de la ora 14.00, în studioul Adevarul Live, pentru a vorbi despre personajul pe care îl interpretează în spectacol.

INTRĂ ÎN DISCUŢIE şi urmăreşte emisiunea în modulul Adevărul LIVE

Textul spectacolului „Obsesii“, jucat la sediul Gabroveni al ArCub, este scris de Claudiu Sfirschi-Lăudat, inspirat din opera scriitoarei Margarita Karapanou, care a suferit de tulburare maniaco-depresivă.

În spectacol, replici din Virginia Woolf, Anne Sexton, Edgar Allan Poe, Tennessee Williams. 

Toată căderea în gol, toată nebunia, toată suspendarea sub pretextul bolii incurabile – această tulburare bipolară sau psihoză maniaco-depresivă – le trăieşte, până dincolo de limitele fizice şi psihice, protagonista din „Obsesii“. Se spune că şi Eminescu a suferit de această boală – o boală a afectivităţii, „artistică“, uneori genială, prin excelenţă, o boală predominată de o sensibilitate cu totul şi cu totul exacerbată. Suferinzii sunt ori foarte exaltaţi, până la manie, ori foarte căzuţi psihic, depresivi – în manifestările din artă toată această suferinţă fiind transpusă de bipolari în pagini de o intensitate cutremurătoare.

Ce rămâne la capătul acestei tulburări? O luciditate crudă şi amară. Eroina e conştientă de tot ce i se întâmplă, chiar de visceralitatea trăirilor şi a suferinţei ei. Îşi analizează, cu sânge rece, boala, reacţiile, viaţa. Coboară de pe o balustradă, pe scări, printre spectatori, le povesteşte toată suferinţa, le vorbeşte despre ceea ce simte, aproape că-i atinge pe cei din jur cu tremurul mâinii ei.

FOTOGRAFII: Eduard Enea

OCHII CELORLALŢI, ÎNCHISORILE NOASTRE

Spectacolul „Obsesii“ e o punere în scenă despre abis. Şi cine ştie mai multe despre abis decât o bipolară? Scenografia simplă, cu multe fire de telefoane agăţate, cu un pat cu zăbrele, cu umeraşe multe şi goale, cu pastille uriaşe, în alb şi roşu, de litiu şi de amitriptilină, pe o cadă, cu o oglindă deasupra patului, care reflectă toată singurătatea personajului, este semnată de Lia Dogaru. La un moment dat, personajul Lola doreşte să se sinucidă, să pună capăt imensei suferinţe. Toată disperarea, pe alocuri  diabolică, a bolnavei, care vrea să moară şi nu poate să moară, este transfigurată de Cerasela Iosifescu, care pare uneori că se frânge pe scenă, atât de bine joacă bipolaritatea personajului. Rolul, de o mare dificultate şi complexitate, prin paroxismul trăirilor, prin dualitatea stărilor extreme – de la bucurie, la mânie şi tristeţe – e o piatră de încercare, mai bine de o oră, pentru orice actriţă. Cerasela Iosifescu se aruncă, cu toată fiinţa ei, în această provocare şi trece, emoţionant, prin tot parcursul acestui rol.

Personajul ajunge, evident, la casa de nebuni. Nu o poate evita. Psihiatria e văzută ca ultima frontieră a fiinţei: să fii nebun şi să nu fii nebun în acelaşi timp, acesta e paradoxul major al bipolarităţii. Ce poate fi mai crunt decât atât? 

„Sunt sătulă de acele seringilor,/ Sunt sătulă de cearşafurile din cauciuc şi de tuburi./  Sunt sătulă de feţe pe care nu le cunosc –  şi cred că de-aici şi acum începe moartea./  Moartea începe ca un vis plin de obiecte şi de râs (…)/ Ce faci? Lasă-mă în pace! Nu vezi că visez?“, ne amintim de versurile lui Anne Sexton.

CU MOARTEA PRIN VIAŢĂ TRECÂND…

De ce să te agăţi, când ştii că totul e în zadar? De familie? Lola nu are decât un câine şi o mamă, de care o leagă o iubire posesivă şi o dependenţă cu totul maladivă. De iubirea pentru un bărbat? Nu. Preferă să iasă în stradă, la vânătoare de sex. Bărbaţii sunt buni numai pentru acest lucru, aceasta este viziunea Lolei. Soluţia? Protagonista se agaţă de shopping. Din fericire, are bani şi poate să găsească o dulce alinare în  produsele de firmă scumpe. Dar când trăieşti numai din iluzii, ce faci? Ochii celorlalţi – închisorile noastre; gândurile lor – coliviile noastre, ne citează eroina din Virginia Woolf.

Cerasela Iosifescu, protagonista show-ului, amestecă toate aceste stări crude, uneori cu un umor grotesc, cu speranţa că, odată şi-odată, va veni izbăvirea. Prin moarte sau prin scris. Şi, în cele din urmă, aceasta vine ca un dar divin, prin scris, prin literatură.

Mesajul final, deşi afirmă că în viaţă nu ne putem baza decât pe noi înşine, e plin totuşi de speranţă. Da, până la urmă, în viaţă sau într-o asemenea boală, nu ne putem baza decât pe noi înşine. Şi pe poezia născută tocmai din sensibilitatea noastră.  La capătul tuturor iluziilor, dacă dorim să ne ridicăm, o putem face. Cu moartea prin viaţă trecând… 

Protagonista acestui one-woman show este Cerasela Iosifescu, actriţă a Teatrului Nottara din Bucureşti şi a Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova.

Colaborarea dintre regizorul Yannis Paraskevopoulos şi Cerasela Iosifescu a început cu spectacolul „Romeo şi Julieta“, în 2005, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, şi a continuat la acelaşi teatru cu „Medeea“ de Euripide, în 2006, şi, recent,  cu „Pescăruşul“ de Cehov, în 2015.

Pe Cerasela Iosifescu am mai văzut-o într-o Zoe acidă, în „O scrisoare pierdută“, producţie montată, în 2012, de Mircea Cornişteanu.

ARCUB (Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti)

Hanul Gabroveni

Autor: Claudiu
Sfirschi-Lăudat, după texte
de Margarita Karapanou
Regia: Yannis
Paraskevopoulos
Cu: Cerasela Iosifescu
Scenografie & costume:
Lia Dogaru
Asistent regie: Claudiu Sfirschi-Lăudat