Mircea Cărtărescu revine: „Este minunat că Bob Dylan a primit premiul Nobel pentru literatură!“

Scriitorul Mircea Cărtărescu a scris că şi-a schimbat primele opinii legate de acordarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Bob Dylan. "Iată poziţia mea definitivă, după ce peste noapte (un sfetnic bun) am cântărit toate argumentele pro şi contra: este minunat că Bob Dylan a primit premiul Nobel pentru literatură!“, a scris Mircea Cărtărescu, pe pagina sa de Facebook.

Mircea Cărtărescu declarase, joi, la acordarea premiului Nobel că nu şi-a revenit din şoc şi încă vorbesc aiurea... „Nu cred că Dylan avea nevoie de premiul ăsta; până la urmă, totuşi, de ce nu? Nimeni nu contestă că e un mare poet şi un geniu muzical (eu l-am şi tradus, uite coperta!) Dar mi-e atat de milă de scriitorii adevăraţi, Adonis, Ngugi, DeLillo şi alţi 2-3 care aproape că aveau premiul în buzunar! Cum naiba s-or simţi acum? Şi-mi pare atât de rău pentru marii scriitori care îmbătrânesc la coadă, maeştrii şi favoriţii mei: Pynchon, Lobo Antunes, Amos Oz, John Ashberry, Vila-Matas… Ne-a făcut-o comitetul Nobel de data asta!", a scris Cărtărescu pe Facebook, la aflarea veştii că Dylan a luat Nobelul.

Vineri, scriitorul a revenit asupra poziţiei iniţiale:

„Iată poziţia mea definitivă, după ce peste noapte (un sfetnic bun) am cântărit toate argumentele pro şi contra: este minunat că Bob Dylan a primit premiul Nobel pentru literatură! Literatura nu este o cetate cu ziduri rigide, ci un loc deschis, supus tuturor influenţelor şi schimbărilor, o oglindă a lumii aşa cum e ea în fiecare moment. Deschiderea literaturii spre zonele marginale, spre cultura pop, spre stradă, spre altceva şi altfel nu poate fi decât fericită. În personalitatea lui Bob Dylan avem, iconic, acest melanj de tradiţie populară şi tradiţie a modernităţii poetice, îmbinare de Woody Guthrie şi Dylan Thomas, posibilă numai prin mijlocirea unui uriaş talent“.

Mircea Cărtărescu în prefaţa volumului

Bob Dylan

Suflare în vânt

100 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu

volum publicat de Humanitas Fiction, în 2012

Fragmente

Mi-e imposibil să-mi aduc aminte când am auzit prima dată de Bob Dylan sau când i-am ascultat primul cântec. Probabil că în liceu, în anii ’70, când colegii mei de la Cantemir făceau un trafic intens de benzi de magnetofon şi discuri cu muzică folk, rock, progresivă şi de care-o mai

fi fost pe vremea aceea.

[…]

Primele cântece de Dylan pe care le-am ascultat cu atenţie (şi uimire, şi exaltare) au fost cele clasice, de pe cine ştie ce disc cu Greatest Hits: „I Want You“, „Like A Rolling Stone“, „Subterranean Homesick Blues“, „Mr. Tambourine Man“ şi mai ales „A Hard Rain’s A-Gonna Fall“, care m-a terminat cu desăvârşire, căci, deşi nu ştiam pe-atunci destulă engleză ca să înţeleg limpede sensul cuvintelor, torentul de viziuni surrealiste şi apocaliptice mă purta ca un covor magic peste toate peisajele lumii. Descopeream fascinat nu numai un mare cântăreţ, o voce cum n-a fost şi n-o să mai fie în muzica lumii, ci şi un extraordinar poet, poet în toată puterea cuvântului. Ce nu-nţelegeam, completam cu multă (şi uneori dubioasă) imaginaţie.

M-am impregnat de Bob Dylan, cum m-am impregnat în acea vreme, neuitaţii ani ’80, când m-am găsit şi eu să fiu tânăr, de poezie şi dragoste, de prietenie şi alcool. Cum să nu-i amintesc aici pe dragii şi neuitaţii mei prieteni de-atunci, cu care băteam Bucureştiul în lung

şi-n lat (pe-atunci oraşu-ăsta mi se părea cel mai frumos cu putinţă, chiar scrisesem despre o fată: „Parcă eşti un păun, cu Bucureştiul înfoiat în spatele tău“), cu care-am avut infime şi enorme aventuri, pe care-i admiram şi-i iubeam mai mult decât orice pe lume? Făceam drumuri lungi cu tramvaiul, cu Traian T. Coşovei, ca să ajungem unde stătea Florin Iaru, mă înfundam în

câte-un băruleţ cu Mariana Marin, discutam despre poezie, ore-n şir, cu colegul meu din facultate Romulus Bucur şi-l ascultam cu gura căscată pe formidabilul calamburghez – cum se

numea el însuşi pe sine – Nino Stratan.  Pentru mine, muzica şi poezia lui Bob Dylan nu sunt de sine stătătoare, ele se-mpletesc într-un arabesc sclipitor, delicat şi psihedelic, ca un fum de canabis, cu toată acea epocă în care, pe fondul mizeriei generale, noi eram bogaţi şi fericiţi, căci aveam poezia.

După 1989, în toamna următoare, am primit o bursă de trei luni în Statele Unite. Altă epocă, altă nebunie, alt suflu de entuziasm (dar şi de deznădejde, cum se vede din „Occidentul“, poemul meu despre întâlnirea cu America). Am stat la Iowa City, dar am călătorit din coastă-n coastă prin măreţul şi aerisitul continent. Acolo, la Iowa City, n-am scăpat prilejul (pentru mine incredibil) de a merge la un concert Bob Dylan. Dacă Sfântul Pavel sau chiar Isus însuşi ar fi coborât pe pământ şi i-ai fi putut vedea şi asculta, poate chiar atinge, nu mi s-ar fi părut mai miraculos. Bob Dylan era, după moartea, în 1980, a lui John Lennon, singurul cântăreţ pecare-mi dorisem cu ardoare să-l văd măcar o dată. Am dat 16 dolari pe un bilet pe care-l păstrez şi azi şi am ajuns, cu prietenul meu de-atunci Mircea M. Tomuş, stabilit în Iowa City, la sala polivalentă unde s-a petrecut spectacolul. […] la Iowa City, îmbrăcat în gangster, cu gulerul pardesiului ridicat şi pălăria pe ochi, însoţit de alţi trei inşi îmbrăcaţi la fel, a avut un chef nebun de cântat. Chiar a cântat cu o  oră-ntreagă mai mult decât trebuia să dureze show-ul. Spectatorii se ridicaseră-n picioare şi dansau ca nebunii, deşi muzica lui Dylan nu e chiar muzică de dans. A cântat şi piese vechi, ultracunoscute, şi unele noi şi surprinzătoare. A vorbit oamenilor, a fost impresionant şi de neuitat în tot ce-a făcut pe scenă în acele ore de graţie. Îl vedeam prima dată şi n-aveam să-l mai văd de-atunci pe omul acela atât de dăruit, compozitor şi cântăreţ, scriitor şi pictor, omul care-a dominat cincizeci de ani de cultură pop, care-a influenţat pe toată lumea, de la Beatles la Leonard Cohen, şi care se află de câţiva ani pe primele locuri în lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru literatură. Faţa aproape că-i dispărea în spatele ochelarilor negri şi-a muzicuţei sclipind sub reflectoare, dar liniile verticale dintre sprâncene şi nasul acvilin erau destul de puternice ca să ajute la completarea restului.

[…]

Am ascultat, apoi, mulţi ani mai târziu, Desire la Braşov, acasă la prietenul George Crăciun. „Hurricane“ mi s-a părut un cântec extraordinar, cu una dintre cele mai riscate dar, până la urmă, câştigătoare, triumfătoare linii poetice din tot ce s-a compus în muzica angajată social a vremii. Woody Guthrie, idolul din tinereţe al lui Dylan, ar fi fost mândru de piesa asta. „Black Diamond Bay“ e o nuvelă în versuri, cum e şi „Lily, Rosemary and the Jack of Hearts“, care nu e de pe albumul ăsta, dar pe care mi-a trimis-o Mircea Mihăieş pe o casetă, mult mai târziu, în interpretarea lui Joan Baez. Geniul mistic, absolut şi tulburător se arată, cred eu, în albumul Desire în piesa „Isis“, alegorie a căutării fără sfârşit.

Am ascultat apoi Dylan sistematic, album după album, încercând să-mi fac o idee sintetică şi multidimensională totuşi despre acţiunea sa artistică. Am citit şi experimentul său Tarantula, roman cum numai el putea scrie, pandantul lui In His Own Write al lui Lennon şi amintind de suflul halucinant din Naked Lunch. Am citit şi Chronicles. Am văzut, la Londra, o expoziţie cu fotografiile din timpul primului său turneu londonez: un puşti incredibil de arogant, pozând în geniu excentric, şi tocmai prin asta înduioşător, căci sub masca geniului recunoşti geniul autentic şi sub masca aroganţei nu poţi să nu vezi sfiala.

Aşa că eram oarecum pregătit (ah, dar să spun mai întâi că într-o dimineaţă friguroasă de iarnă, într-un spital pe ale cărui ferestre ningea răvăşitor, am descoperit cel mai frumos cântec compus vreodată, cu versuri demne de Dylan Thomas: „Sad-Eyed Lady of the Lowlands“) când,

anul trecut, la lansarea noii ediţii din opera lui T.S. Eliot, pe scena unui frumos local de pe Şelari, Denisa Comănescu mi-a propus să fac o antologie din cele mai frumoase lyrics ale lui Bob Dylan.

[…]

Am tradus cu o bucurie care sper că se vede în texte. Am încercat să fiu absolut fidel textului original, dar să-i dau şi o anume flexibilitate în româneşte. Nu e Cărtărescu, e Dylan. Iată ce-am avut minut de minut în minte pe  când traduceam. Cărtărescu e doar instrumentul prin care Dylan poate străluci în limba română, îmi spuneam. Şi totuşi cititorul foarte familiarizat cu frazarea mea o va putea recunoaşte şi în aceste o sută de poeme din Dylan, căci e inevitabil să fie aşa. Tot ce pot să sper e că ea nu supără, că e doar un element de fundal, poate o umbră necesară. […]

Să traduci lyrics, chiar cele ale unor compozitori recunoscuţi ca (mari) poeţi precum Bob Dylan, Lennon–McCartney, Paul Simon sau Frank Zappa, ar putea

părea o acţiune deznădăjduită dacă…

…dacă versurile muzicii folk–pop–rock nu ar da atât de bine când sunt puse pe hârtie. Dacă nu ar apărea atât de consonante cu poezia de azi, scuturată de podoabe. Dacă însuşi faptul că le lipseşte muzica nu ar face textele mai enigmatice. Dacă, lipsite de splendoarea hainei muzicale, n-ar fi atât de impresionante în sărăcia lor de multe ori înşelătoare. Dacă, în cazul de faţă, textele n-ar fi de Bob Dylan, un poet uriaş, chiar şi-n lipsa muzicii, cum sper că vă veţi convinge. (Copyright Editura Humanitas Fiction, 2012)