INTERVIU | Andreea Vasile: „Am construit împreună cu regizorul o poveste în spatele personajului din «Spy/Master»“
0După ce a cucerit publicul cu rolul din "Umbre", Andreea Vasile a revenit cu un alt personaj complex, în "Spy/Master".
Parcursul ei ar fi fost unul în sportul de performanță, iar mai târziu chiar în lumea literelor, însă Andreea Vasile (39 de ani) a căutat acel sentiment de apartenență pe care nu îl găsise în alt domeniu. Facultatea de Teatru și actoria i-au devenit acasă, chiar dacă anii de studenție nu au fost tocmai ușori. „Weekend Adevărul” a discutat cu actrița despre copilăria din Râmnicu Vâlcea când juca handbal și își imagina o carieră în sportul de performanță, despre parcursul spre și în actorie, modul în care construiește un personaj fără să îl limiteze doar la „bun“ sau „rău“, precum și ce revelații a avut în urma predării unor cursuri de actorie. De asemenea, actrița ne-a povestit despre Festivalul Național de Teatru Tânăr „Ideo Ideis“, care se va desfășura în perioada 11-18 august în Alexandria, în cadrul căruia revine după 15 ani în calitate de mentor.
„Weekend Adevărul“: Putem spune că nu ai avut un parcurs direct spre teatru, ci unul mai degrabă ocolitor.
Andreea Vasile: Nu sunt unul dintre actorii care au știut de mici că vor să urmeze calea aceasta. Am vrut să fiu „n“ lucruri: doctor, avocat, jurnalist, stewardesă, pilot, jucător de tenis, sportiv de performanță. Nu cred că am ratat ceva (zâmbește). Mai târziu, la Teatru, am avut colegi care spuneau că de la 4 ani își doreau să facă meserie asta, dar la un moment dat nu m-am mai simțit prost că eu nu mi-am dorit asta atât de devreme.
Înainte de a da la Teatru ai făcut o schimbare majoră participând la emisiunea „Big Brother“. Ce te-a determinat să faci asta?
Acum îmi dau seama că a venit tot dintr-un soi de revoltă: era rebeliunea unui om care voia să facă o demență. Eram la Litere, nu îmi găseam locul și am vrut să fac ceva care să mă scoată puțin din tot conformismul și confortul în care eram. Mi s-a părut o frondă și m-am dus să văd ce pot. Participarea la emisiune nu mi-a făcut deloc bine. Mi-e foarte greu să înțeleg care au fost motivele pe care le-am avut atunci.
Cum a început drumul tău către actorie?
A fost greu de deslușit. Teatrul a fost dintotdeauna: mama mă ducea la teatru când eram mică, iar pe vremea aceea, punea în scenă Silviu Purcărete la Vâlcea, apoi am mers singură. Mi-a fost frică să verbalizez: Vreau să mă fac actriță. Doar că, la un moment dat, le-am spus că îmi place. Când m-am hotărât să dau la Teatru, studiam deja la Facultatea de Litere, nu aveam nicio legătură cu actoria și nici nu le-am spus părinților mei că vreau să dau admiterea. Când timp am fost aici, mergeam mult la teatru. Am făcut un liceu de limbi străine și aveam un parcurs sigur către Facultatea de Litere sau de Limbi Străine. Am avut niște întâlniri absolut fabuloase, căci am fost studenta lui Eugen Negrici și a lui Mircea Cărtărescu. Cred că le datorez mult din ceea ce sunt eu acum, în special lui Eugen Negrici. La un moment dat, am avut curaj să dau la Teatru fără să spun nimănui, pregătindu-mă doar două săptămâni. Chiar dacă am terminat Facultatea de Litere, nu am simțit niciodată că aparțin, că îmi oferă vreo motivație, ci era un parcurs mai degrabă din inerție.
Dar pentru admiterea la Teatru te-ai pregătit cu cineva?
Am avut o întâlnire cu Marius Bodochi, care m-a îndemnat să dau la Actorie. Neștiind cum sunt eu, mi-a dat să învăț monologul Ninei Zarecinaia din „Pescărușul“ lui A.P. Cehov și unul dintre monologurile lui Blanche DuBois din „Un tramvai numit dorință“ al lui Tennessee Williams. Personajele nu aveau nicio legătură cu structura mea. La admitere, în comisie se aflau Adrian Titieni, Radu Gabriel și Florin Zamfirescu, care erau foarte amuzați de alegerile mele, iar la jumătatea monologului m-au oprit, spunându-mi că e de ajuns. Așa am intrat la Actorie, deși până atunci nu avusesem nicio legătură cu teatrul, însă din acel moment mi se pare că am două vieți total separate: înainte și după admitere. De atunci, mă uit cu un soi de detașare la viața de dinainte de teatru.
„Necunoscutul teatrului“
Și așa ai ieșit total din zona de confort, din parcursul acela inert. Cum a fost să îți iei acest avânt spre necunoscut?
Aș vrea să am un răspuns mai altfel, dar cred că doar teribilismul sau inconștiența vârstei m-au făcut să mă arunc așa. Simțeam că mă sufoc, că nu e locul meu la Litere, și mă bucur că am conștientizat acest lucru atât de devreme. Mi-a fost foarte greu la Teatru. Eu și Costel Bojog eram mai mari decât ceilalți din clasă și am avut stigma vârstei, pe care singură mi-am pus-o: „Doamne, sunt cea mai bătrână! Ceilalți, la 18 ani, sunt mai vii, organici, autentici, puternici și curajoși“. La Teatru a fost singurul mediu în care am simţit pentru prima dată în viața mea că am locul meu, deși nu a fost ușor deloc.
Cum au fost anii de studenție?
Am multe momente la care mă întorc. Chiar sunt unul dintre oamenii care au avut o experiență bună în facultate în sensul în care, simțind că locul meu este acolo, nu chestionam nimic din ceea ce venea din exterior. Am avut profesori care m-au ajutat să înțeleg ce înseamnă meseria asta. Am avut-o profesoară pe Adriana Popovici care spunea: „Nu mă interesează cum joci, ce faci, trebuie să fie cinstit, autentic, să te uiți în ochii omului și, indiferent de ce text spui, să încerci să fie al tău, să fie adevărat“. Mereu ne spunea că trebuie să fie adevărul respectiv, al situației din textul pe care trebuie să ți-l asumi ca fiind al tău. Nu există să intri în pielea personajului, ci contează cât de cinstit ești tu. Igiena (n.r. – personajului) și disciplina le-am învățat în școală – cum te raportezi la text, cum îl înveți – căci textul trebuie știut dumnezeiește, iar orice neadevăr se vede. De exemplu, camera de filmat este un martor mult mai fidel și mai cinstit pentru că îl ai foarte aproape. Poți face „n“ duble, dacă adevărul lipsește, camera va înregistra acest lucru la fiecare dublă. Adevărul acela se simte în ochi, în fiecare mișcare a corpului. Deci din facultate am rămas cu această disciplină și rigurozitate a muncii.
De la handbal la limbi străine și ieșirea din enclavă
Le-ai cultivat și din copilărie, în perioada în care făceai handbal?
Da. Cred că se trag din programul acela pe care îl aveam la o vârstă la care alți copii se jucau. Eu aveam două antrenamente pe zi, ceea ce însemna că mă trezeam la 6 dimineața, de la 7 la 8 alergam, iar de la 15 la 16 aveam alt antrenament. Nu prea aveam timp de altceva, dar îmi plăcea tot ce făceam. Cred că asta este important în orice meserie: să îți placă ceea ce faci. Motivația nu stă în ce vei face după ce ai atins un anumit obiectiv, ci în cum rezolvi o scenă, cum te duci pe platou, cum interacționezi cu partenerul, în ce câștigi, cum te schimbă și ce îți aduce experiența.
Iar apoi au urmat tumultuoșii ani ’90. Cum te-au prins pe tine?
E foarte complicat. Am trăit ca într-o enclavă multă vreme, pentru că în copilărie am fost crescută de bunici, apoi am făcut sport de performanță până la 14 ani, deci timpul liber era foarte limitat: mergeam în cantonamente, aveam meciuri oficiale. Îmi doream să fac o carieră în handbal. Apoi, la 13 ani și jumătate, am avut un accident și a trebuit să fac o operație de menisc și ligamente, deci cariera mea de handbalistă se cam oprise acolo.
Cum s-a schimbat viața ta după accidentare?
Până atunci, mă gândisem că voi da admiterea la un liceu sportiv, dar după accident mi-am dat seama că sunt mult în urmă cu toată curricula școlară. După ce m-am lăsat de handbal, am început să învăț pe bune pentru a recupera un timp pe care îl pierdusem. Am descoperit un profesor minunat care mi-a schimbat viața dându-mi să citesc autori aparte, de exemplu, poetul german Angelus Silesius. Toată copilăria și toată adolescența nu am mers la petreceri sau la alte distracții de acest fel, am fost foarte disciplinată încă de mică. Nici nu mă gândeam cum mă făceau lucrurile acelea să mă simt, le făceam cumva din inerție, dar îmi și plăceau. Uneori mai chiuleam alături de alți colegi, dar nu făceam prostii mari. Abia când am intrat la Teatru, lucrurile au început să se schimbe. Stăteam până la 6 dimineața la facultate, dormeam pe canapele, mai și petreceam. Am avut niște ani de studenție superbi.
„Nu există oameni buni sau răi, ci oameni conștienți“
Cum te raportezi la personajele pe care le joci, le construiești diferit pe cele pozitive față de cele negative?
Nu diferă modul în care le construiesc pentru că eu niciodată nu mă gândesc la un personaj ca fiind pozitiv sau negativ. Omul nu este unilateral, ci are multe valențe, iar atunci când face rău, contextualizat sau nu, de foarte puține ori știi că ceea ce faci e rău. Cred că nu există oameni buni sau răi, ci oameni conștienți. Răul nu îl faci deliberat. Sunt multe studii care susțin că dacă cineva îți amenință familia ești în stare să pui mâna pe pistol și să împuști persoana respectivă, chiar dacă tu îți spui că ești un om bun, cu principii, care nu ar ajunge într-o anumită situație. Lucrurile sunt întotdeauna complexe, de aceea nu îmi gândesc personajele în „bune“ sau „rele“, ci în funcție de scopurile pe care le au. De exemplu, la personajul Nico din serialul „Umbre“, pe mine m-a ajutat foarte mult regizorul Bogdan Mirică, care m-a călăuzit și mi-a pus niște jaloane în care cred mult. Îmi plac personajele care nu sunt într-un fel sau altul, ci au substanță, „carne“. Când construiesc personajele, îmi place să contextualizez, să creez o poveste. Și recentului personaj din „Spy/Master“, Adela Godeanu, i-am construit o poveste în spate, cu regizorul, partenerii de platou. Altfel nu poți juca pentru că nu este cinstit. Trebuie să te întrebi „de ce face asta?“ și „care este scopul?“. Asta se aplică și în viață, dar și în meserie, unde contează competiția ta cu tine. Este foarte grea această competiție, toți vrem să avem succes.
Dintre toate rolurile pe care le-ai avut, care a fost cel care a schimbat ceva mai mult în tine?
Chiar rolul lui Nico, pentru că era ceva ce nu credeam vreodată că pot face, că am în mine... Dar de fapt nu știi niciodată cum ești tu, ci contextul îți dă măsura, iar dacă ai noroc de unul bun, atunci vei fi un om bun. Nico nu avea nicio legătură cu mine, de la construcții exterioare, inclusiv modul în care vorbește, mai fără vocale, până la ce ajungi să faci pentru că trăiești într-un univers paralel față de cel al meu, al omului Andreea Vasile. Rolul mi-a dat ceva ce nu îmi dăduse nimic până atunci, adică încredere, pentru că am făcut ceva atât de diferit, iar când am mers la casting nu credeam că am vreo șansă la rolul acesta. Încrederea este cea mai mare calitate a unui actor.
Dar ce înseamnă încrederea pentru tine, ca actor?
În această meserie, încrederea este foarte volatilă: o poți avea pentru că ai o perioadă foarte bună, dar apoi se volatilizează foarte repede pentru că este ceva ce vine odată cu ce faci, nu cu ce îți spui tu. Este un paradox: încrederea vine din exterior, dar prin tine. Nu cred că este o construcție mentală. La mine nu se aplică asta. Ești bun pentru că faci niște lucruri care te fac așa.
„Mentorii ar trebui să fie atât de generoși, încât să își dea mai departe experiențele“
Povestește-ne, te rog, despre experiența ta în cadrul Festivalului de Teatru „Ideo Ideis“. Știm că nu este prima oară când participi.
Este primul an când merg ca mentor, însă în urmă cu aproape 15 ani am fost pentru prima dată la acest festival, dar ca trainer. Îmi amintesc că eram cu colegii mei de facultate, 10 traineri din aceeași generație: George Costea, Sorina Ștefănescu, Alexandra Fasole, Puiu, Adi Nicolae. Era sentimentul acela pe care îl regăsești doar în facultate, iar, dacă ai noroc, chiar și în liceu – de comunitate și înțelegere. Este un festival foarte frumos și m-a impresionat foarte mult faptul că în ultimii ani au scos premiile pentru că au pus accent pe scopul lor, acela de a aduce oamenii împreună. De aceea, sunt foarte bucuroasă că mă întorc la acest festival ca mentor.
Schimbul între generații
Ce presupune mai exact acest mentorat?
Cred că presupune în primul rând generozitate – a împărtăși și a da mai departe din tot ce ești tu, ce te-a format pe tine, succesul și eșecurile care te fac cine ești tu. Deci a da mai departe unor oameni care sunt la început de drum și care, indiferent dacă fac actorie mai departe, vin pentru experiență. Cred că mentorii ar trebui să fie într-atât de generoși, onești, cinstiți și autentici cu ei și oamenii din fața lor, încât să dea mai departe experiențe cu care oamenii aceia ar trebui să plece. La diverse festivaluri la care am fost de-a lungul timpului, eu am avut acest tip de experiență. Am întâlnit niște oameni care mi-au spus niște lucruri care au rămas cu mine, chiar pasaje întregi din ce mi-au spus. Uneori vorbele se duc, dar cred foarte tare că în meseria asta rămâi cu ceea ce faci, nu doar cu ce ți se spune. În general, rămâi cu ceea ce te fac să simți acele cuvinte. Am momente în care îmi regândesc viața și ce mi s-a întâmplat și am nevoie de acele cuvinte de la oamenii pe care i-am întâlnit, pentru că uneori mă mai ajută. Cam asta ar trebui să facă mentorii. Ar fi foarte simpatic un mentorat pe termen lung, să vezi cum evoluează acei oameni, să fii alături de ei pe parcurs, să vezi dacă ai avut vreun impact sau nu, dacă experiența respectivă i-a șlefuit într-un fel. Sunt convinsă că orice tip de experiență de tipul festivalurilor te schimbă cumva și trebuie să îți dea cumva, să fii pe plus tot timpul.
Indiferent de ce parte ești, mentor sau elev?
Da. Eu am nevoie de asta pentru că uneori viața te poate amorți foarte tare, iar meseria de actor are această calitate extraordinară de a-ți trezi toate simțurile, de a te determina să te reactualizezi. Tipul acesta de experiență (n.r. – festival) sau în general orice tip de lucru cu tinerii cred că îți aduce ceva ce uneori pierzi pe drum, chiar dacă este firesc să se întâmple așa: pierzi din entuziasmul, curajul, candoarea, naivitatea, dorința de a descoperi ale unui om de 16 ani și nevoia de a spune „I’m the king of the world. The best is yet to come“. Cred că experiența de la festival este un schimb foarte frumos între generații.
În ce constă interacțiunea cu tinerii în cadrul festivalului?
Sunt niște întâlniri cu trupa care ne este atribuită fiecăruia dintre noi, mentorii. În fiecare seară avem un atelier în care povestim, disecăm fiecare spectacol în parte, încercăm să venim cu feedback, ei ne spun cum ar vrea să lucrăm. De asemenea, ei au nu doar ateliere de teatru, ci și de film, multimedia, dans, ceea ce mi se pare foarte frumos pentru că te dezvoltă într-un mod incredibil. Uneori mă uit cu regret că nu am avut parte de acest tip de experiență la 15-16 ani pentru că te formează total diferit. Fiecare astfel de experiență pune cărămidă peste cărămidă și te construiesc, îți dau încredere.
Știm că într-o perioadă ai fost și profesor de actorie pentru oamenii din corporații. Cu ce revelații a venit lucrul cu adulții?
Am ținut mulți ani cursuri de actorie și toți oamenii aveau în comun nevoia de a se juca. Într-o lume care îți anesteziază simțurile și îți tocește din entuziasm, curaj, în care viața de zi cu zi te nivelează, trebuie să faci ceva să ieși din toate acestea. Una dintre concluziile pe care le-am tras în urma cursurilor este că oricine poate să fie actor, trebuie doar să ai disponibilitatea de a te juca. Am descoperit oameni care nu se urcaseră niciodată pe o scenă, iar după câteva repetiții puteau intra cu ușurință, însă cu logică și înțelegere a ceea ce joacă. Cel mai frumos dar pe care ți-l dă meseria de actor este că te ține viu.
Se încarcă comentariile...
