INTERVIU Florin Iaru, scriitor: „Am făcut trei avorturi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Scriitorul Florin Iaru (60 de ani) vorbeşte despre sacrificiile pe care le-a făcut pentru a trăi liber în comunism.

Astăzi, Florin Iaru îşi dă cu părerea pe la televizor despre verzi şi uscate. Despre politică, despre scriitori şi misterele din vieţile lor ori despre oameni şi problemele lor. Acum vreo 10 ani, învăţa din nou să scrie, după ce chiulise alţi 10 ani de pe hârtie. În urmă cu încă vreo 10 ani, mânca o bătaie cruntă şi se gândea că e păcat să moară fără să fi băut vreodată cola – asta se întâmpla pe la Revoluţie, în drumul către puşcărie, la Jilava. În primul an de postcomunism i-a apărut volumul „Înnebunesc şi-mi pare rău“, însă Florin Iaru era poet publicat în volum încă din ’80. Debutant, dar orişicât, cu premii la mână. Până la urmă, Florin Iaru n-a vrut decât să facă poezie pe hârtie şi să iubească. Şi, cumva, din ce spune el şi din ce spun şi alţii, i-au cam ieşit amândouă. Poate că de asta e generos atunci când vorbeşte despre poezie şi despre fete şi despre femei, aşa cum generoase cu el au fost şi poeziile, şi fetele, şi femeile.

A fost frumoasă viaţa lui Iaru până acum, el e mulţumit. Chiar dacă, atunci când îşi pune ochelarii, vede şi celelalte lucruri: foamea, frigul, frica şi toa

te celelalte frustrări. C-a fost nevoie să facă trei avorturi. Că în armată a făcut curat cu periuţa de dinţi. Că nu-şi permitea să meargă cu tramvaiul la clasa I. Că a fost turnat de profesorul de la şcoală şi de alţi prieteni. Că trebuia să fie tuns zero. Că, totuşi, a crezut în România.

„Weekend Adevărul: Când aţi băut prima oară cola?
Florin Iaru:
Haha! Abia prin ’92! La Revoluţie chiar mă gândeam că am să mor fără să fi băut şi eu o cola.

Cum aşa?
Când ne-au ridicat din Piaţa Universităţii şi ne-au dus la Jilava, nu ştiam dacă o să mai scap cu viaţă. Ce altceva poţi să faci cu unii care au ieşit în stradă să strige împotriva regimului decât să-i împuşti? M-am gândit, aşadar, că o să mor şi n-am băut niciodată o cola.

Dar aţi văzut cola?
Primisem o sticlă goală, de un litru, adusă din Ungaria şi care avea un capac care se înşuruba. Avusesem de toate pân-atunci: iubisem, avusesem aventuri, zburasem cu avionul, făcusem o mie de lucruri. Dar cola nu băusem.

Aţi ieşit în stradă la Revoluţie.
Eram cu un foarte bun prieten, Ion Dumitriu. El era un pictor foarte cuminte, ordonat, care-şi vedea de tablourile lui. Mi-a spus că ieşise şi el să vadă ce se întâmplă. „Am stat pe trotuar, că acolo e locul meu, de om cuminte. Dar când te-am văzut acolo, în mijlocul oamenilor, mi-a fost ruşine.“ A intrat lângă mine şi ne-au prins.

Imaginaţi-vă amândoi că n-aţi avea dreptul să faceţi sex. Ar trebui să săriţi peste orice risc. Noi riscam îngrozitor.

„A trăit un poet pe nume Iaru“

De ce n-aţi stat acasă, la televizor?
Păi, nu mi-aţi mai fi luat  acum interviu dacă stăteam atunci în casă. Lumea de-atunci era o lume în care nu puteai trăi. Dar problema nu era că nu aveam ce mânca de pe o zi pe alta, ci că viaţa noastră nu avea niciun sens. Eu, de exemplu, eram interzis ca poet din 1984. Şi mă gândeam că aveam 30 de ani şi până la moarte n-am să mai public niciun rând. Că nu o să ştie cineva, vreodată, că a trăit un poet pe nume Iaru. E ca şi cum ai fi scos la pensie şi declarat mort din clipa aia. Pe urmă, era lipsa de libertate. Teribilă, dacă îţi puneai problema ei. Aşa am crescut eu, încercând să fiu liber orice aş fi făcut. Erai forţat să te separi în două lumi: partea oficială, care trebuia să mintă, şi partea ascunsă, în care era viaţa adevărată. În fine, mai era şi faptul că hotărârile care veneau de sus, de la partid, erau întotdeauna împotriva noastră. Cum să ne facă să trăim mai greu. Fiecare element al vieţii era negat prin lege. Eu am ieşit în stradă pentru că aşa eram eu făcut, eram dintre cei nebuni. Şi am făcut multe prostii în viaţa mea.

Ce prostii, domnule Iaru?
Pot să vă spun că mi-am ajutat prietene foarte bune să avorteze. Era îngrozitor atunci! N-aveau medic,
n-aveau curaj, nimic. Am stat şi am citit tratate de medicină şi le-am ajutat.

„Era ca şi cum aţi interzice viaţa“

Aţi avut asistent?
Nu! Am fost singur. Dacă eşti pregătit şi curat, te descurci, pentru că tehnica e foarte simplă. Bine, eu vorbesc de primele două-trei săptămâni când fata constată că este însărcinată.

Câte?
Am făcut trei, la foarte bune prietene. Credeam atunci, ca şi acum, că oamenii au minimul drept de a-şi hotărî cât de cât destinul. Dacă vor un lucru, să-l facă de bunăvoie, iar dacă nu vor să-l facă, să aibă dreptul acesta. Or, în România era imposibil! Pentru că, imediat după decret, a venit interdicţia tuturor mijloacelor contraceptive. Iertaţi-mă, dar e ca şi cum aţi interzice viaţa! Imaginaţi-vă amândoi că n-aţi avea dreptul să faceţi sex. Ar trebui să săriţi peste orice risc. Noi riscam îngrozitor.

„Luminiţa era băieţoasă, dar mie îmi plăcea pentru că era fată“


La 5 ani, Florin Iaru avea doar privirea de poet FOTO Arhivă personală

Sunteţi din Bucureşti. Din ce zonă?
Până la 8 ani, am locuit în Floreasca, aproape de stadionul Dinamo. Stăteam pe strada Doamna Oltea, pe unde trecea tramvaiul 5, care era cu clapetă ridicătoare. Avea clasa I, unde biletul era 20 de bani, şi clasa a II-a, cu 15 bani biletul. Bineînţeles, toată lumea se înghesuia la clasa a II-a. Mai târziu, m-am mutat în Piaţa Chibrit, dar până atunci am copilărit cu o groază de prieteni. Locuiam la un demisol şi, cum ieşeam, în stânga, locuia fata pe care o iubeam, Luminiţa, iar pe dreapta stătea Bobo. El avea o casă cu etaj.

image

Ce culoare aveau ochii Luminiţei?
Căprui. Era o fată subţirică, băieţoasă, foarte băieţoasă, dar mie îmi plăcea pentru că era fată!

Şoferul de la ONT

Aveaţi televizor?
N-aveam. Un cerc, o sfoară, un băţ, asta era lumea noastră. Iar la radio nu prea eram atent, că nu suportam ştirile. Ce lucru poate fi mai îngrozitor pentru un copil decât ştirile? Eu aşteptam seara „Noapte bună, copii“ şi-mi plăcea muzica. Erau Dorina Drăghici, Luigi Ionescu. Cântau. Ştiam „Macarale“, „Şoferul de la ONT conduce maşina în zbor“...

Melodioasa propagandă comunistă.
Păi, asta asculţi, asta eşti. E drept, părinţii mei mai făceau nişte petreceri acasă cu muzică. Cineva aducea un pick-up, altcineva venea cu plăcile. Şi se simţeau bine. Ştiu că femeile, pentru că n-aveau bani de ciorapi, îşi deseneau cu creionul dermatograf o dungă pe spatele piciorului, de sus până jos, ca să pară că poartă ciorapi. Astea erau semne burgheze.

Un surâs la moartea tovarăşului stalin

Când eraţi copil, care erau restricţiile care vă afectau cel mai tare?
Nu simţeam nicio restricţie. Eram copil, iar pentru copii trăitul în mizerie sau în minciună nu contează. În general, părinţii nu vorbeau cu noi despre situaţia reală. Şi, dacă nu vorbeau cu mine, nici măcar în şoaptă, nu aveam ce discuta la şcoală. Aşa a fost şi în familiile altor prieteni şi colegi de-ai mei. În plus, dacă eşti un părinte responsabil ştii că un copil sifonează, că imediat va spune ce se întâmplă. De altfel, în anii ’40-’50, în Uniunea Sovietică, copiii erau dresaţi să spună ce se întâmplă acasă. Au fost şi romane în care copiii îşi trădau părinţii chiaburi. Dar ai noştri au învăţat lucrul acesta şi era o linişte deplină.

Femeile, pentru că n-aveau bani de ciorapi, îşi deseneau cu creionul dermatograf o dungă pe spatele piciorului, de sus până jos, ca să pară că poartă ciorapi.

De moartea lui Gheorghiu-Dej v-amintiţi?
Da, sigur că da. Eram pe stradă şi cântam.

Cântaţi?
Eu aveam 10 ani, mă durea-n pix de ce se întâmplă. Am ieşit cu băieţii să batem o minge, de-am rupt-o. N-aveam nicio treabă. Mama mi-a povestit că la moartea lui Stalin, în martie 1953, când nici nu mă concepuse încă, s-a dus la şcoală, cu o rochie vaporoasă, de primăvară, şi a intrat la facultate: „Bună, fetelor!“. A văzut că toată lumea era îmbrăcată în negru în cancelarie. „Ce? Ce s-a întâmplat?“ „A murit tovarăşul Stalin.“ Iar maică-mea a râs. A doua zi, cu ajutorul tatei, s-a mutat din şcoală.

„Aveam 14 ani şi eram îndrăgostit lulea“  


Florin Iaru (în centru), sugrumat de cravată şi înotând într-un costum cu dungi

Ce făceaţi în august 1968?
Eram în Ardeal, în vizită la un unchi, şi ştiu că eram foarte îndrăgostit. Stăteam de vorbă cu unchiul şi, pentru că tot timpul mă dădeam cocoş, ne-am pus la masă să bem o „Corăbioară“, un vin de Murfatlar. Mi-a pus mie, şi-a pus lui, mi-a pus mie, şi-a pus lui şi am început să vorbesc cum sunt femeile, cum iubesc, ce simte bărbatul. Aveam 14 ani şi eram îngrăgostit lulea. Măi, băusem trei sferturi de sticlă. 14 ani! Mi-a fost un rău de am vomitat până dimineaţă. În fine, m-am trezit greu şi în casă ascultam Europa Liberă. Se vorbea despre invazia din Cehoslovacia. Nu ştiu cum au anunţat, dar am aprins televizorul şi acolo am văzut totul. Aşa băut cum eram, am zis că trebuie să mor pentru ţară.

image

L-aţi aplaudat pe Ceauşescu?
Normal că l-am apludat. Cum să nu-l aplaud? Toată lumea zicea că a venit un bun român şi că, gata, acum va fi bine. Am simţit că, în sfârşit, aparţin unei ţări. Mai ales că după anii grei din ’50, începuse să se elibereze şi comerţul, cânta muzica străină, erau The Beatles, erau
Rolling Stones, se cânta la greu. A fost epoca cea mai bună  pentru că am putut citi cărţi esenţiale care se traduceau pentru prima dată în România. Până la 18 ani am citit tot ce se putea citi.

„Scriam mult, mult şi prost“

Dar aţi urmat un liceu cu profil real.
.Pentru că acolo era cel mai bun profesor de română, iar la uman era cel mai prost. Iar eu mă hotărâsem să merg pe literatură. Scriam mult, mult şi prost. De altfel, participam la cenacluri, şi nu pentru că aveam o mândrie de a arăta ce scriam, ci era dorinţa de a fi cel mai mare. Dar mă descurcam şi la materiile „reale“. Aveam şi o tehnică: în primele ore de fizică şi de chimie luam 10 şi cu nota aia rezistam tot anul, pentru că oricât mi-ar fi adunat cu alte note mai mici, tot reuşeam să trec (râde). Am fost un elev bun până în liceu. După, am început să mă îndrăgostesc, făceam tot felul de năzbâtii. Eu am fost de multe ori oaia neagră în liceu.

Cum aşa?
Să vă zic. Odată, mergeam la muncă patriotică. Şi noi, elevii, văzând că munceam şi nu primeam nimic, cântam „Foaie verde barabulă/Noi muncim şi luăm o pâine“. Rima era simplă. Bineînţeles, profesorul de română ne-a turnat, poate din frică, s-a gândit că o să ne toarne altcineva şi a vrut să fie el primul. Altă dată, împreună cu un coleg, Virgil Zbăganu, am strigat că UTC-ul nu serveşte interesele studenţilor.

Ochelarist, timid, tuns la zero

V-aţi îndrăgostit în liceu, după cum ne spuneţi, de Luminiţa, de Virginia. Cine a mai fost?
Dar cum să nu te îndrăgosteşti în liceu? Ce, tu nu te-ai îndrăgostit la 13-14 ani?

Ce ştiu eu, nu ştiu!
Ei, „Nu ştiu!“. Hai, mă, terminaţi! Cristina Oiţă a fost în liceu. Era frumuseţea liceului. Sper să citească. Era zveltă, blondă, cu nişte sâni fabuloşi! Nici nu ştiu dacă a fost dragoste sau atracţie sexuală. Imaginaţi-vă: eu eram ochelarist, timid, de multe ori tuns la zero. În fine, m-am reîndrăgostit şi în ultimul an de liceu, de Miruna.

image

Privirea şi mustaţa făceau furori când avea 36 de ani

Două săptămâni la „bulău“, în armată: „Am discutat filosofie la WC“


Unde-aţi făcut armata?
Am făcut armata la Pleniţa, în Dolj, cu absolvenţii de la IEFS. Ăştia erau foarte buni şi
i-au băgat în echipa de fotbal a localităţii. Băteau tot! Numai că într-o seară s-au îmbătat tare de tot şi au pierdut meciul a doua zi. Mamă, a venit comandantul şi i-a băgat la „bulău“, că şi-au bătut joc de echipa regimentului.

Dumneavoastră aţi păţit-o vreodată?
Da’, cum să nu? Cred c-am stat vreo două săptămâni. Pentru că am discutat filosofie la WC. Eram câţiva filosofi pe acolo. Şi ne-am dus să ne spălăm. Vorbeam despre trecut, despre viitor, despre inefabil, despre empatie, dar ce nu discutau oamenii luaţi de pe băncile liceului şi duşi în armată? Asta când nu spălam marginile camerei cu periuţa de dinţi. Făceam şi asta. Aveam o sală de 10 metri lungime, cu 80 de paturi, şi stăteam în genunchi şi frecam. Ca exerciţiu, trebuia să te îmbraci la chibrit. În clipa în care se stingea, trebuia să ai centura, baioneta, închis la tot nasturii.

Aveam o sală de 10 metri lungime, cu 80 de paturi, şi stăteam în genunchi şi frecam cu periuţa de dinţi.

Mai citeaţi în armată?
În afară de ziare, că aveam program, de la 5 la 5 jumătate dimineaţa, citeam scrisorile şi poeziile prietenilor mei, că mai erau câţiva care compuneau. Am scris şi eu, odată, o scrisoare de despărţire unui prieten. L-a anunţat domnişoara lui că, după patru luni, s-a plictisit şi merge cu altul. Măi, i-a căzut faţa ăluia! Mi-a zis: „Florine, ajută-mă să scriu şi eu în engleză «Bye-bye»!“.

„Am fost profesor de lucru manual şi de muzică“


Cum aţi ajuns la Filologie?
Eu nu consideram că, dacă scriu ceva, trebuia să fac neapărat o facultate de profil. Aşa că am luat în considerare şi alte variante. Numai că la Medicină, unde voiam, erau 28 pe loc, la Arte Plastice, 40, iar la Filologie, 8. Iar la primele două opţiuni elevii făcuseră vreo doi ani de meditaţii. Am intrat la Filologie, dar a fost cu peripeţii. O prietenă de-a mea, Dorina Doru, s-a dus să vadă rezultatele şi m-a sunat: „Florin, am să-ţi dau o veste rea“. „Aoleu, ce veste rea?“ „Nu eşti pe listă. Nu e niciun Iaru.“ „Ha! Păi, pe mine nu mă cheamă Iaru!“ „Cum?“ „Pe mine mă cheamă Râpă!“ „Şi acum îmi spui, după patru ani?“ Aşa m-a găsit pe listă şi am fost foarte fericit.

image

Una din două

n Caţavencu sau Dandanache?

n Caţavencu.

n Mihai Mărgineanu – „Râpa“ sau Mihai Mărgineanu – „Mă iubeşte femeile“?

n Mă iubeşte femeile.

n Dinamo Kiev sau Dinamo Moscova?

n Dinamo Bucureşti

n Rimă îmbrăţişată sau rimă încrucişată?

n Îmbrăţişată.

n Blonde sau ne-blonde?

n Neblonde, că-s mai multe!

n Vulturul sau privighetoarea?

n Vulturul.

n Jim Morrison sau Paul McCartney?

n Paul McCartney.

n Nunţi sau botezuri?

n Nunţi, că e mai vesel.

n PacMan sau SuperMario?

n PacMan.

n Iron Maiden sau Black Sabbath?

n Black Sabbath, eram mai tânăr.

n Vin alb sau bere brună?

n Vin.

n Tolstoi sau Dostoievski?

n Dostoievski.

n Nelu Vlad şi formaţia Azur sau Dan Ciotoi şi formaţia Generic?

n Nelu Vlad şi Azur.

n BUG Mafia sau Paraziţii?

n Paraziţii.

n Să discuţi politică sau să ignori politicienii?

n Să discuţi.

n Floarea de cireş sau flori de măr?

n Flori de măr.

După facultate, aţi fost profesor de română la Galaţi.
De română, franceză, latină, de tot ce se putea.

Dar aţi fost şi-n Bulbucata.
În 1981, Ceauşescu a dat o lege care prevedea că, indiferent de unde veneau şi ce buletin aveau, angajaţii trebuia să-şi schimbe buletinul în localitatea respectivă. Era legarea de pământ. În momentul acela, mie tocmai mi se termina stagiul de trei ani, mi-am depus demisia şi m-am întors în Bucureşti. Dar fără loc de muncă. Am mai găsit la un liceu industrial trei săptămâni. La Bulbucata, care era la 30 de kilometri de Bucureşti, am ajuns pentru că urma să nască o profesoară. Trebuia să fac aşa: română, franceză, latină, lucru manual şi muzică. „Păi, eu sunt afonul afonilor! Se prăbuşeşte şcoala dacă încept să cânt.“ „Nu-i nimic, faci dirigenţie cu ei.“ Nu interesa pe nimeni ce se făcea la şcoală. N-avea nicio legătură şcoala cu învăţatul. Oamenii veneau, se adăposteau în timpul iernii şi aşteptau să plece acasă.

Nu v-a plăcut să fiţi profesor?
Nu prea. Pentru că era o diferenţă mare între ce simţeam eu că trebuie, că am datoria să le spun elevilor şi ceea ce era, cu adevărat, în programă.

Dar făceaţi şi fotografie.
Sigur că da. Din pasiune, de la 16-17 ani. Ba chiar am primit cadou aparate foto. Ultima dată am păcălit-o pe mama, care mi-a dat 5.000, o sumă fabuloasă, ca să-mi iau un aparat RDG-ist. Făceam singur revelatorul, îmi preparam sărurile de fixare, îmi cumpărasem aparat de mărit, am inventat un sistem de încălzire pentru fotografia color. Dar am şi trăit din pasiunea asta.

„«Îţi tăiem pantalonii?», mă-ntreabă asistentele“

Aţi fost fotograf la nunţi.
Da’ cum? A, dar staţi să vedeţi: m-am dus odată la o nuntă şi mi-am uitat aparatul de fotografiat în editură, la „Cartea Românească“, unde lucram atunci. Ptiu, fir-ar a naibii de treabă! Am luat autobuzul, m-am dus la editură, am sărit gardul de doi metri şi jumătate – era închis –, am intrat în depozit, la subsol, printr-o ferestruică, am luat aparatul, am închis şi, când să sar gardul înapoi, pac!, am făcut entorsă. M-am dus, am „făcut“ toată nunta şi, pe la 23.00, m-a luat ginerică la spitalul de urgenţă. „Îţi tăiem pantalonii?“, mă-ntreabă asistentele. „Păi, de ce?“ „După ce-ţi punem ghipsul, n-o să ţi-i mai poţi da jos!“ Aşa că am ajuns acasă în fundul gol.

Dar făceaţi bani buni?
Nu foarte mulţi. Cred că întotdeauna lucrurile au un preţ. Eram printre cei mai ieftini fotografi, care fac cea mai bună culoare. Eram foarte mândru de asta. Dar nici nu-mi trebuiau foarte mulţi bani. Ce să fac eu cu banii? Nici acum nu mă interesează mulţi bani. Mă interesează să trăiesc până luna viitoare, când vin alţi bani, să mă simt bine, să mă pot întâlni cu prietenii. Nu aşa e viaţa frumoasă? Să poţi dormi liniştit.

Uni au drept scop să facă bani.
Poate că sunt nefericiţi. Cum sunt ăia care îşi iau maşini foarte mari: compensează şi ei alte lipsuri, din ce-am înţeles eu (râde).

Dorinţa unui scriitor

Florin Iaru nu ştie să cânte

După facultate, eraţi singurul nepublicat dintre colegii de facultate. Era asta o frustrare?
În tinereţe, timpul trece mult mai greu. Pentru voi, o săptămână trece aşa cum trec pentru mine două luni şi jumătate. Cam ăsta e ritmul. Aproximativ. Deci, primul debut e al lui Traian T. Coşovei, în 1978, al doilea e al lui Mircea Cărtărescu, al treilea – al lui Ion Stratan. Ar fi trebuit să urmez eu. Dar în perioada asta, ’79-’80, când în mijlocul prietenilor eşti considerat ditamai poetul, să
nu-ţi apară carte, îţi vine să-ţi bagi unghia-n gât. Mai trece o zi şi mai trece o zi... Dorinţa oricărui scriitor, a oricărui artist, e să ajungă la public.

Dar de ce n-a apărut?
N-a plăcut nimănui. Poate că nu eram bun. Foarte multă lume mi-a spus că aia nu era poezie.

Aţi primit premiul de debut al Uniunii Scriitorilor.
Acuma, ce să vă spun eu?

Ce-aţi făcut cu banii din premiu?
7.000 de lei a fost premiul. Eu eram şomer în ’82. Încheiasem lucrul la Bulbucata, mai mergeam la o nuntă, dar nu câştigam mult. Am plecat cu banii de la Uniunea Scriitorilor, am mers la restaurantul „Cina“, în Piaţa Palatului, şi am pus o masă mare cu toţi premianţii. Iar cu restul de bani am trăit vreo două luni.

M-am dus odată la o nuntă şi mi-am uitat aparatul de fotografiat în editură, la „Cartea Românească“, unde lucram atunci. Ptiu, fir-ar a naibii de treabă! Am luat autobuzul, m-am dus la editură, am sărit gardul de doi metri şi jumătate – era închis –, am intrat în depozit, la subsol, printr-o ferestruică, am luat aparatul, am închis şi, când să sar gardul înapoi, pac!, am făcut entorsă. Pe la 23.00, m-a luat ginerică la spitalul de urgenţă.

Nu v-aţi cumpărat ceva anume?
Nici nu prea aveam ce să cumpăr. Mi-aş fi luat benzi de magnetofon, dar nu găseam. Mi-am cumpărat un obiectiv, dar l-am uitat pe-o bancă într-o gară, aşa cum
pierd toate lucrurile.

Ce-aţi pierdut cel mai valoros?
Păi, obiectivul ăla. Dar, de pildă, tot Bucureştiul e presărat cu umbrelele mele. Acum, am una pe Banul Manta, una prin Centrul Vechi şi una la Televiziune. Pierd des lucruri pentru că nu am sentimentul de proprietate. Pot să trăiesc oriunde liniştit.

„Soţia prietenului meu e băiat“  



N-aţi vrut vreodată să plecaţi din România?
Eu am avut nişte invitaţii din partea unor festivaluri internaţionale de poezie. Nu ştiu cum au aflat de mine, dar m-au invitat. Prin ’86-’88. În ’86, evident, m-am chinuit cu paşaportul, dar m-am dus. Peste doi ani, mi-au spus: „Ia pleacă, mă, nu ne mai plictisi!“. În 1990, a venit o altă invitaţie din partea unei organizaţii de întrajutorare culturală şi am plecat în Franţa. Acolo am cunoscut o franţuzoaică. Scurt timp, dar pasiune enormă. Mi-a zis: „Nu vrei să rămâi?“. „Crezi că sunt tâmpit? Ţara mea se reconstruieşte acum! Va fi o ţară nouă! Nici nu accept să plec vreodată!“ Aşa a fost să fie. Am crezut că voi trăi într-o altfel de ţară.

image

Veniseră minerii?
Veniseră minerii. Era în septembrie ’90, la trei luni după Mineriadă.

Un poet al unei limbi mici, amărâte

Vă mai gândiţi din când în când cu regret la momentul ăsta, în care aţi refuzat-o pe franţuzoaică?
Vă spun un lucru: sunteţi ziarişti, într-un fel sau altul.

În fine.
Vă gândiţi să faceţi ziaristica într-o altă limbă? V-ar trebui 20 de ani să prindeţi toate mecanismele unei limbi. Dar pentru un scriitor, să înveţe o limbă străină la perfecţie? Matei Vişniec a fugit în 1988 şi abia în 2000 şi ceva a început să scrie cu adevărat în franceză. Milan Kundera – la fel. Ce puteam eu să fac, ca poet al unei limbi
mici şi amărâte?

Am văzut aşa, un perete albicios cu nişte găuri. «Asta e moartea?»

Dar în România n-aţi făcut doar poezie.
Consider că nu trebuie niciodată ca poezia să devină un obiect al comerţului. Să scoţi cu hârdaiele. Sunt foarte mulţi oameni care scriu poezii, însă cei care rămân în conştiinţa oamenilor sunt atât de puţini. N-aveam cum să plec. Eram legat de glie, aşa cum voia Ceauşescu să ne lege pe toţi. Dar el nici nu ştia că eu eram deja legat de glie.

„I-au bătut, nene!“

La Mineriadă unde-aţi fost?
Măi, am fost în Piaţa Universităţii, am vorbit în balcon, pletos, mustăcios, subţire, aveam cu 20 de kile mai puţin, dar când au venit minerii eram în spital. Am trecut printr-o comă vreo 10 ore, am fost între viaţă şi moarte, ţin minte că am văzut aşa, un perete albicios cu nişte găuri. „Asta e moartea?“ Şi pe urmă m-am trezit. Asta m-a şi ajutat să văd mai bine ziua de 13 iunie, când Poliţia Capitalei i-a arestat pe cei care erau în piaţă. Nu numai că i-au ridicat de-acolo, dar am văzut când îi băgau în dubă: le dădeau nişte bastoane. Ei, lumea s-a revoltat şi a atacat poliţia. De aici a început. I-au bătut, nene. De ce să-i baţi?

Pe 13 dimineaţa?
Da. Atunci a ieşit populaţia Bucureştiului şi atunci s-au făcut toate planurile de bătaie. Pe 14 au venit minerii. Foarte bine că voi nu v-aduceţi aminte aşa ceva, dar să ţineţi minte!

Băutură, ţigări, pipăială, dansuri

(1) Foşti colegi de facultate: Florin Iaru şi Mircea Cărtărescu
(2) Florin Iaru, Vintilă Mihăilescu şi Ion Barbu

Aţi fost prieten cu Traian T. Coşovei, Denisa Comănescu, Matei Vişniec şi alţii. Cum erau la petreceri?
Toată lumea venea cu ceva: cu magnetofonul, cu o sticlă de vin. Alţii aveau un radio stereo, mare, cu lămpi. Moţu’ Pittiş avea şi staţie de amplificare, cu boxe, dar n-am fost la petrecerile lui. Era şi atunci la fel: băutură, ţigări, pipăială, dansuri. Dar ce e anormal? Viaţa e aceeaşi de 10.000 de ani, oamenii se manifestă la fel.

image
image

N-au fost certuri pentru fete?
Nu, pentru că noi am avut o morală ciudată: soţia sau prietena prietenului meu e băiat.

Sănătos principiu!
Foarte sănătos. De fapt, asta-ţi arată şi capacitatea de imaginaţie. Atunci când te mărgineşti la un cerc îngust, înseamnă că nu cauţi. Cum e în filmele în care şeful o ia pe secretară, aţi văzut? Din lipsă de imaginaţie ori că n-are timp să iasă în lume şi să caute!

„Dacă nu scrii, viaţa nu are gust“

Aţi trăit bine, domnule Iaru?
Băi, partea cea mai tristă din viaţa mea este între 1993 şi 2003. Deşi a fost aventuroasă, îmi dau seama că a fost tristă.

De ce?
M-am lăsat de scris. Voiam să trăiesc ceea ce nu trăisem înainte: aventuri, calculatoare, călătorii, întâmplări ciudate, tot. După 10 ani, mi-am dat seama că mi-am irosit timpul. Pe urmă, am înţeles că, dacă nu scrii, viaţa nu are gust.

Între ’95 şi ’96 aţi fost vicepreşedinte la Uniune, la scriitori.
Am fost vicepreşedintele Uniunii, dar nu mai scriam. Scrisesem.

Şi ce v-a determinat să scrieţi?
Un contract. O revistă mi-a oferit un contract să scriu o poveste pe săptămână şi aia a fost.

CV : „Fraier de Bucureşti“

Numele:  Florin Râpă (Iaru este numele mamei)
Data şi locul naşterii: 24 mai 1954, Bucureşti
Starea civilă: căsătorit, are doi copii
Studiile şi cariera:

  • Între anii 1969 şi 1973, a urmat Colegiul Naţional „Ion Neculce“ din Bucureşti.
  • A absolvit,  în 1978, Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
  • A fost, apoi, profesor de limba română în Galaţi şi în Bulbucata.
  • În perioada 1977-1983, a fost membru în cenaclul literar al studenţilor, „Cenaclul de luni“, alături de alţi poeţi optzecişti ca Mircea Cărtărescu, Marta Petreu şi Matei Vişniec.
  • În anul 1982, a primit premiul de debut pentru poezie din partea Uniunii Scriitorilor.
  • În perioada 1995-1996, a fost vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor.
  • A scris poezie, dar şi proză şi publicistică. Printre cele mai cunoscute volume ale sale se numără: „Cîntece de trecut strada“ (1981), „Aer cu diamante“ (1982), „Înnebunesc şi-mi pare rău“ (1990), „Poeme alese“ (2002), „Fraier de Bucureşti“ (2011).

Locuieşte în: Bucureşti

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

Cultură



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite