INTERVIU Dinu Zamfirescu, moştenitor al familiei Brătienilor: „Sunt dezamăgit că politicienii de azi nu au un proiect, nu au viziune, nu ştiu să comunice“
0Dinu Zamfirescu (86 de ani), moştenitor al Brătienilor, fost deţinut politic, vorbeşte despre ce l-a îndemnat să participe la prima şi cea mai mare manifestaţie anticomunistă din 8 noiembrie 1945, când a fost arestat şi a ajuns, din fericire, doar la Jilava, despre posibilitatea restaurării monarhiei în România şi face o radiografie a situaţiei politice de azi.
Dinu Zamfirescu şi-ar fi putut plăti astăzi a 71-a oară contribuţia anuală de membru al Partidului Naţional Liberal. Numai că nici măcar nu mai e membru al partidului. „M-am autosuspendat din politică“, spune ca şi când ar fi o glumă. Nu e glumă. E aici o teribilă ironie, urmăriţi-o cu atenţie: Dinu Zamfirescu n-a mai putut fi membru de partid pentru că formaţiunea a fost desfiinţată de comunişti şi, chiar dacă, după Revoluţie, a devenit (re)fondator al partidului, nu poate să fie politician nici azi, pentru că e membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, instituţie care administrează documentele fostei poliţii politice represive din România comunistă, care l-a arestat de cinci ori! Dinu Zamfirescu e întrucâtva imaginea politicianului care ar fi putut fi. Numai că acesta e un prezent contrafactual, el nu există. Prezentul arată uşor altfel. Un pic cam trist.
„Weekend Adevărul“: Sunteţi moştenitor al familiei Brătienilor, care au pus bazele democraţiei româneşti. Ce relevanţă credeţi că mai are numele acesta acum?
Dinu Zamfirescu: Oferă impresia că oamenii politici de acum mai aparţin de cineva. De fapt, nu mai spune nimic numele „Brătianu“. N-a rămas în memoria oamenilor pentru că în România a existat această ruptură foarte puternică – 45 de ani de comunism. Românii au fost lipsiţi de o cultură politică. Într-o ţară normală, democratică, se cultivă, vrând-nevrând, un sistem politic. Te naşti cu el, te poţi afirma, te integrezi unde crezi că îţi e mai bine. Am trăit 20 de ani în Franţa şi am văzut cum gândesc oamenii şi cum se poziţionează. Dar, la noi, comunismul a dus la o falie. Vă dau un exemplu: eu când am venit prima dată în Bucureşti, pe 29 decembrie ’89, am rămas amărât când am văzut oamenii prost îmbrăcaţi, îmbătrâniţi, care încă se mai temeau. Mi-amintesc că, în vara anului ’90, am mers acasă, în vizită, la un fost coleg şi prieten. Ţinea geamurile deschise. Zice: „Să închidem geamurile, să nu se audă, că e un fost ofiţer de Securitate care stă un etaj mai sus“. Mentalitatea aceasta încă exista. Pe de altă parte, mai e un lucru: în anii ’90, eu am acuzat oamenii politici mai în vârstă care voiau să reînnoade firul istoriei exact de unde a fost rupt, fără să ţină cont că a avut loc o Revoluţie. Şi în PNŢ, şi în PNL exista această idee: „Domnule, oamenii nu ştiu nimic, în schimb noi da, ştim ce să le spunem!“. Or, nu aşa se procedează mai ales cu oamenii pe care nu îi cunoşti, cei tineri, cu mentalităţi schimbate. Astfel că partidele n-au ştiut să comunice cum ar fi trebuit. Eu vorbesc cu tineri şi-i întreb ce e ăla liberalism, iar ei ridică din umeri. Au auzit o lozincă liberală, „prin noi înşine“, care, după părerea mea, nici măcar liberală nu e. Au preluat-o şi legionarii, şi comuniştii la un moment dat. Nici nu ştiu sigur dacă aceşti tineri cunosc istoria Partidului Liberal, care se împleteşte cu istoria acestei ţări. În fond, poate sunt subiectiv, dar Partidul Liberal împreună cu monarhia au făcut România modernă.
Dumneavoastră v-aţi petrecut copilăria între elitele politice ale vremii.
E drept că aşa m-am format. O parte din familie era formată din liberali. Brătieni. După ce părinţii mei au divorţat, când eu aveam 4-5 ani, mama s-a recăsătorit cu Dan Brătianu, fiul lui Dinu şi nepotul lui I.C. Brătianu. De altfel, el mi-a fost mai aproape decât tatăl meu de sânge. Tatăl meu bun, avocat şi moşier, a fost fiul colonelului Pavel Zamfirescu, aghiotant al Regelui Carol I, profesor la Şcoala de Război. În fine, casa bunicii paterne, căsătorită cu Toma Ionescu, fratele lui Take Ionescu (n.r. – prim-ministru al României în perioada 1921-1922), era frecventată de cercuri ţărăniste. Deci aveam contact şi cu Opoziţia. Aşa i-am văzut în moşia bunicii de la Radovanu (n.r. – judeţul Călăraşi) pe Virgil Madgearu, pe doctorul Nicolae Lupu, care mi-a fost naş...
„I-au răsturnat în şanţ maşina lui Madgearu“
Ce impresie v-au lăsat oamenii aceştia?
Nu conştientizam atunci importanţa pe care ei o reprezentau. Pentru mine erau oameni simpli, prieteni de-ai familiei. Dar ţin minte un episod de când eram elev şi străjer. Eram la bunica, la Radovanu, şi, în preajma unor alegeri, a venit Madgearu în campanie electorală. Numai că oamenii, fideli bunicii mele – pentru că şi ea făcea politică –, nu l-au lăsat să intre în comună. Practic, i-au răsturnat maşina în şanţ! Se scuzau că s-a fărâmat (râde). Până la urmă, a apărut Madgearu şi şi-a ţinut discursul în faţa câtorva sute de persoane. Dincolo, de partea mamei, la fel, am cunoscut o serie de persoane. Mergeam la vila Florica, Ştefăneşti (n.r. – judeţul Argeş), unde mă plimbam cu bunicul Dinu. Era foarte frumos acolo, pentru că vila e situată pe o coastă de deal, împădurită. Mergeam cu el până în vârful dealului unde e un lac, în mijlocul unui pâlc de pini. Stăteam acolo, pe o bancă, în depărtare se vedea Valea Argeşului, iar el îmi povestea din istoria trăită de el.
Bunicul lui Dinu Zamfirescu, Dinu Brătianu, la vânătoare Foto: Arhivă personală
După ce-au venit comuniştii, v-aţi implicat şi dumneavoastră în politică. Nu s-a terminat bine. Aţi participat la prima mare manifestaţie anticomunistă şi promonarhică din 8 noiembrie 1945.
Eu nu eram în niciun partid atunci, dar aveam colegi de clasă care simpatizau cu ţărăniştii, alţii cu liberalii. Dar scopul manifestaţiei era foarte clar: voiam să aratăm străinătăţii şi în special anglo-americanilor care sunt sentimentele reale ale poporului român. Ne-am pus de acord să nu venim la şcoală, ci să mergem direct la manifestaţie, care s-a organizat diferit de cele două partide, PNL şi PNŢ. Partidul Liberal a gândit o organizare mai bine articulată, cu oameni de ordine, disciplinaţi. La ţărănişti era alt sistem – să meargă în grupuri mici în Piaţa Palatului şi să se întâlnească în jurul statuii lui Carol I, care figura atunci acolo. Eu am stat în primul rând în masa aceea de oameni până când m-a luat unul pe sus şi m-a dat pe mâna poliţiştilor. M-au dus la prefectura de poliţie şi m-au ţinut acolo o lună. Imediat cum am ieşit, m-am înscris în Tineretul Liberal.
Acţiunea asta v-a adus în comunism o mulţime de neplăceri. Dacă aţi da timpul înapoi, aţi mai participa?
Fără îndoială. Nu regret nimic. Sigur că exista o mare doză de naivitate. Poate era şi inconştienţă tinerească. Dar, în momentul acela, credeam că ne vor deporta în URSS! În plus, atunci eram foarte politizaţi, toţi tinerii erau implicaţi în evenimentele politice. Şi-l aveam ca simbol pe rege. El reprezenta pentru noi o garanţie şi o continuitate a unei lumi normale.
Nu v-au deportat în URSS, dar v-au dat afară din casă.
Mai întâi, am fost evacuaţi din casa bunicii. Eram în anul I la Facultatea de Istorie atunci. Am primit o locuinţă în comuna Voluntari, care n-avea nici măcar acoperiş. Nu aveam nici curent electric, nu se putea locui. O parte din mobilă, pentru că nu încăpea în casă, a fost făcută surcele. Pe urmă, m-am mutat la mama, care stătea într-un apartament în Bucureşti, dar ne-au dat afară şi de-acolo. Ne-am mutat în Calea Dorobanţi, la Dinu Brătianu, dar n-am stat mult nici acolo pentru că şi de-acolo am fost evacuaţi. Era într-o vară prin ’52. Şi de-atunci, toată vara am stat pe stradă.
Străinul din pat
Pe stradă, pe stradă?
Dormeam pe bănci, în grădina publică, în staţii de tramvai. Atunci erau căsuţe cu câte-o banchetă şi mă cuibăream în ele. Venea câte-un poliţist la mine şi-mi zicea: „Hai, circulă“. „Păi, n-am unde. Luaţi-mă la poliţie“, îl rugam. „N-am de ce să te iau, hai, pleacă“. Şi am hoinărit singur până când o prietenă mi-a recomandat pe cineva care avea o cameră pe strada Buzeşti. Era mică, foarte mică, cu acoperişul în pantă. Doar la uşă puteai să stai în picioare, drept. Şi acolo aveam nu un pat, ci un prici din scânduri, pe care era pusă o saltea subţire. Eu ajungeam mereu seara, foarte târziu. Şi, timp de o lună, am dormit cu un alt om pe priciul ăsta. Dar n-am vorbit niciodată cu el. Când ajungeam eu, el dormea deja şi pleca a doua zi înainte să mă trezesc eu. Nici măcar nu ştiu cine a fost.
<strong>Cum a devenit spion pentru Maria Tănase</strong>
Aţi fost închis de cinci ori. Spuneţi-ne despre a doua întâlnire.
Eram la liceu. Nu s-a făcut o oră de desen şi am plecat cu un coleg la film. Mergeam spre Bulevardul Elisabeta şi, în dreptul Cercului Militar, la Teatrul de Revistă, era o adunare mare. La megafon vorbea Ana Pauker. Era 8 Martie, Ziua Femeii. Şi-am tras de colegul meu într-o parte: „Ce să căutăm noi acolo, noi mergem la film. Nu vezi că ăştia sunt pe tovărăşie?“. Imediat s-au repezit nişte civili peste noi. Am luat-o la fugă şi cineva din mulţime a strigat: „Hoţul! Prindeţi hoţul că a furat poşeta unei doamne“. Poliţiştii au barat strada şi m-au prins. M-au dus la Siguranţă, la etajul 3. Acolo a venit o comisăriţă, Meri Şmilovici, care m-a bătut. Doi mă ţineau, iar ea mă bătea! Mi-a umflat bine un ochi. Între timp, o femeie care mă văzuse pe stradă alergând, i-a telefonat mamei. Mama l-a alertat pe Bebe (n.r. – Constantin) Brătianu, care era secretarul general al PNL şi care a venit imediat la Poliţie. Ăştia ridicau din umeri: „Nu e, domnule, aici“. N-am înţeles decât mai târziu de ce ăia mă plimbau din birou în birou. Pe Bebe îl băgau într-un birou ca să verifice că nu-s acolo, pe mine mă scoteau şi mă duceau în altul ca să nu mă găsească el... Pe urmă, am fost arestat pentru că s-au găsit nişte arme aduse de tata de pe front, pe care le ascunsesem la moşie, în pereţii dubli ai unei magazii. O carabină rusească, o mitralieră, o ladă de 1.000 de gloanţe, nişte trotil... Noi ne gândeam să fim pregătiţi în caz că vin americanii!
De unde ştiau de arme?
Am fost denunţaţi, nu ştiu de cine. Ne-au dus, pe mine, pe tata şi pe administratorul moşiei la Securitatea Capitalei, care tocmai se înfiinţase, în ’48. N-am recunoscut nimic! „Măi, băiete, ne faci să ne pierdem timpul cu tine. Treaba asta nu se pedepseşte decât cu amendă. Hai, că avem altele mai importante de făcut. Îl aduc aici pe nea’ Mărin, administratorul, vă potriviţi minciunile şi pe urmă mă chemaţi ca să luăm declaraţiile.“ Pe atunci, Securitatea nu era aşa de bine pusă la punct. Şi aşa am scăpat doar cu o amendă. Altă dată, m-au arestat mai târziu, eram acasă, au venit să rechiziţioneze apartamentul. Eu stăteam cu bunica. Era un apartament cu patru camere. O cameră era ocupată de un reporter de la „Scânteia“ cu soţia lui. Şi ăsta a denunţat că am vrut să-l omor împreună cu tatăl meu. Tata venea în vizită la noi, dar nu stătea acolo. Au venit trei ofiţeri de poliţie, printre care şi unul vestit, Ceacanica, era pe-atunci locotenent-major. Şi eu m-am mirat: cu ce să-l omor, cu lama de ras? L-am chemat şi pe tata şi ne-am dus la comandantul poliţiei. Tata a plecat, „băiatul rămâne, e urmărit de Securitate şi se ascunde“. Am stat vreo două săptămâni până când au constatat că nu mă urmăreau. Dar la Cluj m-au închis sub acuzaţia „crimă de înaltă trădare“.
”Mă scoteau pe pătură afară“
Bunicul din partea mamei, David Praporgescu, şi soţia acestuia Foto: Arhivă personală
Ce-aţi mai făcut?
La un moment dat, exista Comisia Aliată de Control, formată din sovietici, americani şi englezi. Americanii s-au sesizat că sunt mai multe trupe sovietice în România decât e prevăzut în convenţia de armistiţiu. Şi, ca să urmărim asta, un american a propus să verificăm datele de pe camioanele sovietice. Aveau nevoie de numerele de maşini. Şi eu le transmiteam locotenentului de la americani. Legătura se făcuse prin mama prietenului meu, care era bună prietenă cu Maria Tănase. Cântăreaţa, care avea legături cu americanii, dădea listele mai departe. După un timp, cineva ne-a denunţat şi am fost arestaţi pe rând. Crimă de înaltă trădare. Spionaj. A urmat o anchetă foarte dură. La judecată, care a fost la judecătoria Ministerului Afacerilor Interne, l-am întrebat pe avocatul angajat de tatăl meu: „Credeţi că primesc mai mult de 10 ani?“. „Nu ştiu ce să spun, dar îmi place că priveşti cu seriozitate situaţia. “ Or, nu mă încuraja deloc să aud asta... De-acolo, nu m-am mai întors la Securitate, m-au trimis la Jilava.
Scăpaserăţi de anchetă.
Ancheta, spaima paşilor care vin pe coridor spre celula ta – asta era teama cea mai mare cât stăteam la Securitate. Dar la Jilava am făcut enterită din cauza mâncării. Primeam un arpacaş, foarte gros, cu maţe necurăţate. Mâncarea era consistentă, dar probabil carnea aia era infectată. Ajunsesem să nu mă mai ţin pe picioare. Când ieşeam la aer, pe mine mă scoteau pe pătură. M-au internat până la urmă şi am stat vreo două luni la infirmerie. La infirmerie era un medic extraordinar, Canti (n.r – Cantemir) Ariton. Eu îl cunoscusem în viaţa civilă – fusese căsătorit cu o fostă colegă de-a mea de facultate. Îmi făcea 15 centrimetri de injecţii în venă – calciu şi vitamina C – şi primeam nişte siropuri vitaminate. În viaţa mea n-am băut siropuri aşa bune ca la Jilava! M-a ţinut medicul cât a putut acolo pentru că putea să-mi dea şi nişte suplimente de mâncare, pe lângă medicamentele care mă puneau pe picioare. Am fost eliberat fără condamnare, ca urmare a schimbării calificării faptelor, intervenită în urma unei destinderi pe plan naţional.
Norocul de a fi subliniat cu roşu
În toată perioada asta, dumneavoastră aţi făcut şi facultate.
Am reuşit să intru la Facultatea de Drept din Bucureşti, dar, în primul an, la sfârşitul lui 1949, am fost demascat şi exmatriculat pentru că eram „nepot al lui Brătianu“, însă era mai degrabă pentru acţiunile şi influenţarea colegilor mei pe teme antitotalitare, anticomuniste şi de doctrină liberală, exprimate într-o serie de lucrări de seminar de Drept constituţional, cât şi în luările de cuvânt. În anul următor, am fost exmatriculat şi de la Facultatea de Istorie, după primul an, pe motiv că fusesem exmatriculat din toate facultăţile. Sigur că, atunci când îmi pregăteam dosarul, minţeam. Prima dată când am lăsat să se cunoască despre mine eram la recrutarea în armată. Eram aliniat cu recruţii noi, în pielea goală, în faţa subofiţerilor. Şi unul strigă la colonel că sunt rudă cu tovarăşul Brătianu. Vine colonelul la mine, se uită de sus în jos şi zice: „Da, da, am ştiut eu ceva. Nu eşti demn de armata noastră populară!“.
Şi cum ce vă câştigaţi traiul?
Am început să lucrez în construcţii, ca pontator magazioner, în clădirea unde e acum Muzeul Ţăranului Român. Atunci trebuia să fie Monetăria. Nu făceam mare lucru. În registrul de acolo, trebuia să pun un punct în dreptul oamenilor care s-au prezentat la serviciu. Şi, la plecare, trăgeam o linie peste ei că au fost prezenţi. Pe urmă, am intrat la o şcoală de normatori, unde am dat un examen simplu, cu exerciţii de aritmetică, geometrie. Problema a fost din nou dosarul meu. Cei admişi aveau dosarele puse într-un sertar, cei respinşi în cel de sub el. Noroc că prietenul meu, care-mi recomandase să mă înscriu la şcoala asta, o cunoştea pe secretara de la cadre. Doamna mi-a luat actele şi le-a mutat în sertarul de sus, la admişi.
Momente amuzante la Securitate
„Am fost odată închis cu un preot în celulă. Aveam patru paturi – de fapt erau două suprapuse. El dormea deasupra mea. Într-o noapte m-am trezit cu el peste mine, pentru că a picat patul lui peste al meu, aşa, într-o dungă. După-aia a căzut şi al meu. Ce să facem acum? Ne-am mutat în celelalte două. Când a venit gardianul, i-am spus ce am păţit şi i-am propus ca din patru paturi să facem două bune. Le-am demontat, dar nu mai aveam loc deloc în celulă. Ne-a scos gardianul pe culoar să le aranjăm acolo. Când să le băgăm înăuntru, nu mai intrau pe uşă! Iar, apucă-te şi demontează-le! (râde). Altă dată, a venit o femeie cu gardianul să-mi aducă mâncarea. Măi, era de o frumuseţe extraordinară! De obicei, trebuia să stai cu spatele când ţi se deschidea celula, dar, când să iau tava, am văzut-o şi am rămas tâmp, cu ochii bulbucaţi la ea. Am început toţi trei să râdem.“
V-aţi angajat pe pile. Nu v-a descoperit nimeni?
N-am scăpat. Peste o vreme, la o inspecţie, a venit cineva de la cadre şi i-a subliniat cu roşu în catalog pe cei care rămân la şcoală. Eu nu fusesem subliniat. M-am dus a doua zi să vorbesc cu cineva din cadrele ministerului despre asta, dar n-am găsit pe nimeni. „Până vine, lăsaţi-mă să asist la cursuri“, le-am zis. M-au lăsat. Şi, la o oră, profesorul meu de tehnologie, care era inginer, a întrebat de un creion roşu prin clasă. După oră, îmi spune: „Să ştii că nu erai subliniat şi te-am iscălit eu cu roşu“. La întâmplare, totul! Şi aşa am terminat şcoala. Apoi am fost repartizat la mai multe instituţii de proiectare şi, pentru că eram permanent căutat de Securitate, am plecat pe diverse şantiere de construcţii din ţară, la Braşov, la Sibiu, la Cluj. La Cluj, am stat 7 ani şi m-am înscris din nou la Facultatea de Drept. Acolo am cunoscut-o şi pe viitoarea mea soţie.
În ’75, aţi plecat din România...
Devenise imposibilă viaţa aici. Eu am făcut de 23 de ori cereri de plecare şi toate mi-au fost refuzate. Am ieşit până la urmă, fiind cumpărat de cumnatul meu cu 6.000 de dolari. Şi am reuşit să-mi duc şi familia acolo. Până la urmă, în Paris m-am realizat, făcând altceva. Am fost profesor, culmea, de drept. Reuşisem să termin până la urmă Facultatea de Istorie în ţară, de cinci ani, cu examen la stat. Cei din Franţa au considerat că am masterat şi au apreciat şi vechimea în muncă. Practic, mi-au luat vechimea din ţară două-treimi ca să am un anumit grad de profesor.
<strong>„Dinu, vino, că te cheamă un rege la telefon“ </strong>
Anul acesta, ziua de 10 mai are o semnificaţie aparte: e sărbătoarea Coroanei române la 150 de ani. Totuşi, pare că ziua asta n-a marcat agenda publică, dominată de politică. Pentru cine e importantă această sărbătoare?
Pentru Familia Regală (n.r. – face o pauză considerabilă). Şi, în general, pentru oamenii care încă păstrează o tradiţie.
V-amintiţi de vreun 10 mai sărbătorit în copilăria dumneavoastră?
Am prins sărbătoarea în fiecare an până prin ’43, apoi doar o dată cred că a mai fost celebrată, după ’45. Mă ducea bunica paternă, încă din timpul domniei lui Carol al II-lea, înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Aveam 7-8 ani pe atunci. Ne uitam la defilare în faţa Pieţei Palatului. Totul se petrecea cu mare fast, admiram uniformele regimentelor care erau spectaculoase. M-a impresionat odată că, pe Calea Victoriei, s-a adus nisip şi s-a împrăştiat pe asfalt ca să nu sufere caiii când mergeau.
Cum vă raportaţi atunci la Familia Regală?
Exista o relaţie, dacă vreţi, mai specială, pentru că bunica era destul de intimă cu regina Maria. Mergea des la balurile şi aniversările organizate de Casa Regală. Mi-a povestit că odată, la o seară festivă, a valsat cu regele Ferdinand şi, după ce s-au oprit din dans, au nimerit sub un vâsc. E o tradiţie că atunci când eşti sub vâsc împreună cu cineva trebuie să vă sărutaţi. Şi bunica i-a atras ime-
diat atenţia ca nu cumva să îndrăznească!
40 de ani de la abdicare într-un interviu „timid“
Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe rege abia în exil. Cum a fost întâlnirea?
Da, în străinătate ne-am întâlnit prima dată. Ajunsesem să fiu corespondentul BBC-ului, secţia română, şi m-am folosit şi de atu-ul de ziarist ca să-i trimit o scrisoare pentru a-l întâlni. Mi-a transmis când să merg. Atunci am cunoscut-o şi pe regina Ana. Mi s-au părut nişte oameni foarte simpli. Eu aveam atunci sentimentul că regele nu e prea prezent printre români, însă el nu-şi dorea acest lucru. Spunea că oamenii au tendinţa să se certe şi cum ar fi s-o facă în faţa lui? I-am dat dreptate. Apoi, l-am vizitat de mai multe ori. În ’87, de pildă, am mers împreună cu Christian Mititelu, directorul departamentului de limba română al BBC-ului de atunci, ca să facem un interviu cu regele. Se împlineau 40 de ani de la abdicare. Mi-amintesc că
ne-am dus chiar între Crăciun şi Anul Nou. La interviu, doi timizi – şi regele, şi Mititelu. Parcă nu se lega conversaţia. Pe masă stătea de ceva vreme o stacană cu cafea. Eu muream de poftă. I-am întrerupt brusc să-i întreb dacă nu vor şi ei o cafea că eu aş bea una... Ei, de atunci, parcă s-a dezlegat atmosfera, aşa, la o cafea. Atunci am discutat cu regele numai despre momentul abdicării, fără să-l fi jenat vreo întrebare. A zis că răspunde la tot.
Nobelul pentru Doina Cornea, pe planul doi
Dinu Zamfirescu alături de regele Mihai, regina Ana, părintele Gheorghe Calciu şi Therry de Montbrial Foto Arhivă personală Dinu Zamfirescu
L-aţi vizitat şi în preajma evenimentelor din decembrie ’89. Aţi vorbit atunci cu el despre atmosfera din ţară?
În 19 decembrie 1989 am fost la el. De fapt, eu cerusem o audienţă înainte de 16 decembrie. De ce? Câţiva parlamentari francezi o propuseseră pe Doina Cornea pentru Premiul Nobel pentru Pace. Am făcut un dosar pe care să i-l dau regelui. În cazul în care era întrebat de cineva, să ştie cine este Doina Cornea. Dar, cum întâlnirea fusese reprogramată, am ajuns după evenimentele de la Timişoara. Mi-amintesc perfect: mi-a deschis uşa principesa Margareta care ţinea în mână ziarul italian „La Repubblica“, unde era scris un articol despre ce se întâmplase în România. Sigur că discuţia despre Doina Cornea a căzut pe planul doi, dar oricum i-am înmânat dosarul. Am schimbat păreri despre ce credeam că urmează să se întâmple. I-am propus regelui: „Eu, ca reprezentant al BBC-ului, pot să vorbesc cu toate posturile din străinătate care emit în limba română ca să transmită un mesaj din partea Maiestăţii Sale“.
Şi care urma să fie mesajul regelui Mihai?
Ca armata română să nu tragă în populaţie!
A trimis sau n-a trimis mesajul regele?
Dinu Zamfirescu, Alain Juppé, fost Ministru de Externe al Franţei, şi regele Mihai Foto: Arhivă personală
Şi regele a fost de acord să puneţi la cale acest plan?
Da. Eu venisem însoţit de Nicoleta Franck, ziaristă româncă, corespondentă pentru câteva ziare belgiene, care locuia în Geneva. Am convenit ca Nicoleta să stabilească cu regele Mihai cum să-mi trimită mai departe mesajul. M-am întors la Paris şi am discutat cu reprezentanţi de la Europa Liberă, Vocea Americii, BBC şi France Internationale să dăm un mesaj la aceeaşi oră. Nu le-am spus despre ce era vorba. Cu o jumătate de oră înainte de a trimite mesajul, i-am telefonat Nicoletei care mi-a spus că nu mai dăm niciun mesaj.
De ce?
Nu ştiu şi nici nu l-am întrebat mai târziu pe rege de ce s-a răzgândt. Eu mi-am văzut mai departe de treabă. În următoarele zile, am fost permanent invitat la dezbateri televizate despre ce se întâmpla în ţară. Cei de la RTL captau Televiziunea Română şi m-au invitat la radio-ul lor ca să le traduc în limba franceză, pentru că nu înţelegeau nimic. Şi, într-o zi, eram la cabină, înregistram, când intră un coleg: „Dinu, vino, că te caută un rege la telefon“. „Ce rege?“, „Al României...“.
Regele Mihai vă telefonase?! Şi ce v-a spus?
Mi-a spus că a dat mesajul. Atunci i-am spus Maiestăţii Sale că eu cred că, din păcate, a venit prea târziu, pentru că s-a pierdut în noianul de ştiri despre România care circulau în momentul acela pe toate canalele de ştiri. Sincer să fiu, nu am crezut din prima că a transmis mesajul. L-am găsit însă la CNSAS, mai târziu, în dosarele de ascultare, păcat că nu-l am acum să vi-l arăt.
<strong>„Eu vreau să fiu primul care semnează pentru rege! Mă numesc Antonescu“</strong>
După Revoluţie, aţi fost printre cei care s-au implicat în a-l readuce pe rege în ţară. Cum v-aţi luptat?
Mai întâi, am fost trimis de Familia Regală, împreună cu fiica Doinei Cornea, Ariadna Combeş, să vedem care e atmosfera în ţară. Cum era privit regele. Ne-am împărţit pe mai multe judeţe şi am mers să discutăm cu societatea civilă de acolo. Cam 10% din oameni erau pentru monarhie - asta a fost concluzia noastră de atunci pe care am transmis-o mai departe Casei Regale. Pe urmă, au fost câteva ocazii când regele voia să vină, dar nu i s-a permis.
Patriciu a pus stema regală pe maşini
Regimul Iliescu a interzis în mai multe rânduri intrarea regelui în ţară. Aţi încercat să-l convingeţi?
Eram câţiva oameni care luptau pentru venirea lui în ţară. La mine acasă, în fiecare dimineaţă la ora 8.00, mă întâlneam cu Dinu Patriciu, cu Alexandru Paleologu, cu Dan Grigore şi, câteodată, mai veneau Valentin Hossu Longin şi Ion Diaconescu. Iliescu nu ne-a primit niciodată la Cotroceni, vorbeam doar cu consilierii lui. Ne spuneau clar: „Nu, domnule, ce să caute aici? E cetăţean străin“. „Păi, daţi-i un paşaport românesc!“ „Dacă noi spunem că nu primeşte paşaport românesc, aşa rămâne!“. Aşa se purtau discuţiile. Noi am avertizat membrii Casei Regale că, dacă regele va veni, se poate expune la lucruri neplăcute. Atunci, în ’90, Dinu Patriciu a luat nişte maşini pe care a pus stema regală şi l-am aşteptat la aeroport. Patriciu, masiv de fel, a forţat un pic lanţul format din poliţişti şi a ajuns până la scările avionului. Dar regelui nu i s-a permis să iasă din avion.
Prima încercare eşuată. Au mai fost şi altele?
O altă idee a venit din partea Casei Regale: cum ar fi dacă o mână de parlamentatari ar cere venirea regelui în ţară? Şi am revenit în ţară cu această misiune. Am vorbit cu Patriciu, care era şeful grupului liberal, şi ne-am apucat să scriem o scrisoare din partea deputaţilor, pe care urma să i-o dăm spre publicare lui Petre Mihai Băcanu, la ziarul „România Liberă“.
Şi ce trebuia să faceţi? Să strângeţi semnături?
Asta am făcut. Am mers la Parlament, la grupul liberal, şi le-am explicat ce dorim să facem. La un moment dat, cel mai tânăr deputat liberal ne zice: „Eu vreau să fiu primul care semnează! Pe mine mă cheamă Antonescu (foto)“. Au semnat deputaţii liberali. Provocarea era să strângem şi de la ţărănişti, care nu voiau. M-am întâlnit pe scări, la Parlament, cu Gabriel Ţepelea, care îmi fusese profesor de liceu. S-a înduplecat: „Ei, nu semnez eu pentru tine, Dinule?“. Pe urmă, l-am rugat pe Remus Opriş, secretarul grupului parlamentar, să mai strângă şi el semnături. S-a întors cu câteva. Până la urmă, a semnat şi Diaconescu. Se temea că acum o să stricăm şi zilele de Crăciun, pentru că într-o altă dată, când autorităţile i-au permis regelui Mihai să ajungă până la Mănăstirea Putna, a fost de Paşti. Am mers cu scrisoarea şi la ecologişti, şi la social-democraţi. Zic: „Măi, să mergem şi la unguri să semneze, dar nu la toţi, că după-aia o să spună ăştia că regele e ungur (râde). Am făcut a doua zi o conferinţă de presă la Parlament. Adrian Năstase, care era preşedintele Camerei Deputaţilor, ne-a ameninţat că ne dă în judecată pentru că organizasem o conferinţă neanunţată. În total, s-au strâns vreo 80 de semnături, dar tot degeaba.
Care credeţi că mai este rolul monarhiei în România modernă? Are Casa Regală mai degrabă un rol decorativ în 2016?
Acum, pot să spun că da. Dar eu cred că poate avea un viitor. Cred că, într-un stat democratic, monarhia constituţională e cea mai bună formă de guvernare. Pentru că, astfel, se depolitizează alegerile. Un preşedinte e susţinut de un partid, deci, pe undeva, e socotit partinic, deşi el poate respecta Constituţia. Dar, în general, oamenii tind să-şi depăşească nişte limite. Sigur că şi regele poate avea un cuvânt destul de greu de spus în echilibrul politic, dar el nu se implică în luptele de partid, pe când un preşedinte poate fi bănuit că are nişte contingenţe. La noi, singurul care şi-a depăşit limitele a fost Carol al II-lea... Rămâne de văzut însă cine va fi mai departe în fruntea Casei Regale.
Credeţi că duce lipsă Casa Regală de un lider care să le confere românilor sentimentul de continuitate?
În afară de principesa Margareta, care nu are copii, nu există altcineva în Casa Regală. Iar în România, nu ştiu dacă o femeie e acceptată cu uşurinţă ca rege... ca regină (râde). Oamenii sunt încă foarte misogini. Dar eu ştiu? Se mai schimbă mentalitatea. În Olanda şi în Anglia sunt regine. Să nu uităm că ţările cele mai dezoltate din Europa, din punct de vedere economic, sunt regate.
„M-am autosuspendat din activitatea politică“
Care au fost marile dezamăgiri în politica post-decembristă?
În primul rând, o neînţelegere a oamenilor după Revoluţie. Am fost dezamăgit şi de Emil Constantinescu pentru că nu a mai candidat la alegerile prezidenţiale încă o dată. El a spus că a fost învins de sistem. Eu eram în sistem şi-l susţineam! Nu ştiu ce informaţii a avut el, poate ştia ceva, dar tot l-am criticat că ne-a lăsat cu ochii în soare. Mai sunt dezamăgit că politicienii nu au un proiect pentru ţară: partidele nu au viziune, nu au o preocupare pentru comunicare, pentru nişte obiective clare, pentru un contact cu oamenii ca să se facă înţeleşi. Aşa s-a creat România, din nişte oameni care credeau în idealuri, dar eu nu le văd pe cele de acum.
Care ar fi planul dumneavoastră politic?
Ştiţi că orice partid politic îşi doreşte să ajungă la putere... Eu, acum, m-am autosuspendat din activitatea politică, fiind într-o funcţie (n.r. – membru al Colegiului CNSAS) care, conform legii, e incompatibilă cu cea de membru de partid. Nu pot să fac politică.
Dar v-aţi întoarce în viaţa politică?
Da! Sigur că m-aş întoarce şi tocmai pentru asta: pentru descoperirea unor idealuri pentru societate. Acum totul e prea relativ.