Exclusiv INTERVIU Carmen Lidia Vidu, regizoare: „Fiecare generație are un vis, dar visurile se leagă foarte mult de contextul politic“
0Involuntar, și cele mai interioare dorințe sunt influențate și chiar indirect manipulate de contextul socio-politic. De exemplu, așa cum spune regizoarea Carmen Lidia Vidu, în timpul comunismului, oamenii visau la bunăstare și la libertate – astăzi, „visurile sunt la un alt nivel“.
Schimbarea este unul dintre visurile comune pe care le are fiecare generație. Este în firea ființei umane să își dorească mai mult de la viață și să caute să lărgească cât mai mult porțile statului și ale contextului politic pentru a se simți liberă. Spectacolul „Jurnal de România. #AiciSeViseazăLaSchimbare“, regizat de Carmen Lidia Vidu (45 de ani), este una dintre noile producții ale Teatrului Masca din Capitală. Proiectul reunește mai multe povești reale, vulnerabile și diverse, care aparțin actorilor prezenți în spectacol, cu scopul de a crea un dialog pornind de la experiențele lor de viață, despre traumele lor și curajul cotidian, de la problemele și bucuriile lor ca oameni și ceea ce le creează identitatea. Ofertant în ceea ce privește problemele generaționale, spectacolul îi are în distribuție pe Mara Bugarin, Istvan Teglaș, Voicu Aaniței, Mara Căruțașu, Dragoș Stoica, Alina Crăiță, Valentin Mihalache, iar următoarele reprezentații sunt pe 8 și 22 februarie.
Într-un interviu acordat pentru „Weekend Adevărul“ chiar înainte de premiera spectacolului, Carmen Lidia Vidu explică cum se creează și în ce fel este teatrul documentar implicat în această schimbare continuă a societății. Tot ea subliniază prin ce se diferențiază generația tânără și readuce aminte problemele teatrului românesc: de la absența sa pe scena internațională la abuzurile din spatele cortinei, în fața cărora managerii de teatru închid ochii – toate acestea devin niște pagini de jurnal în poveștile actorilor care, la finalul zilei, sunt tot oameni în care ne oglindim.
„Weekend Adevărul“: În proiectul „Jurnal de România“ se regăsesc atât amprenta personală a imaginilor, a proiecțiilor, cât și pasiunea pentru documentar. De când v-ați ales și modelat aceste caracteristici ale spectacolelor?
Carmen Lidia Vidu: Pe piața teatrală din România m-am lansat ca regizoare multimedia. Acesta a fost specificul meu și asta cumva mi-a adus vizibilitate. Era imediat după Revoluție, când eu am început să cresc, perioada care a coincis cu boomul MTV-ului, cu cel al videoclipurilor. Așadar, m-am hrănit un pic diferit de ceilalți din generațiile anterioare și atunci am venit cu foarte multă imagine. Partea de multimedia era personaj, dramaturgie inserată în tot ce înseamnă video, proiecție și tot așa. La Astra Film Festival am înmagazinat foarte multă școală documentară, iar documentarul este precum un virus: odată ce intră în tine, cumva realitatea devine atât de puternică, atât de bogată și e interesant cum, de multe ori, încercăm să aflăm despre lumi foarte departe de noi din punct de vedere geografic, și vine documentarul și îți arată despre vecinul tău, care e la doi pași, la o ușă de tine. Și când se deschide ușa asta, intri într-un univers fabulos: dispare ura, dispare dragostea și începe un soi de dialog, de înțelegere, de pace. E minunat discursul documentar.
Cum a început acest proiect?
Ideea mi-a venit imediat după incidentul de la Colectiv, la pachet cu precaritatea teatrelor din România, care nu au nici operatori vizuali, nici videoproiectoare foarte puternice, nici materiale, așa că entuziasmul meu era în cădere liberă. Am fost invitată să montez în Sfântu Gheorghe, și i-am zis directoarei: „Ok, accept, dar cu o singură condiție: lasă-mă să fac ceva ce n-am mai făcut. N-am niciun text, n-am niciun decor, n-am nimic. Am nevoie să stau de vorbă cu oamenii“. Și așa s-a născut „Jurnal de România“, în urma unor dialoguri reale. El a crescut ca proiect, s-a cizelat, dar acolo a început. A continuat din Sfântu Gheorghe în Constanța, apoi în Timișoara, apoi la Teatrul Național din București, apoi la Bacău. Acum am fost invitată de Catinca Drăgănescu, noua directoare a Teatrului „Masca“. Și aici, dată fiind echipa tânără a teatrului, am zis să realizez un spectacol care să prezinte această echipă, să fac un nou episod din „Jurnal de România“.
Jurnal pornit de la rădăcină
Discuțiile cu ei reprezintă niște pagini de jurnal pe care vi le povestesc sau ideea de jurnal este strict o metaforă? Care este, de fapt, procesul prin care este realizat scenariul?
După ce cunosc echipa teatrului, stau de vorbă cu fiecare și încerc să văd care ar trebui să fie distribuția spectacolului, să acopăr generații cât mai largi, să acopăr discursuri diferite, diferențele de gen, de sexualitate, de problematici. Odată făcută, încep discuțiile zilnice între mine și fiecare actor, discuții individuale, înregistrate. Apoi, se înmagazinează între 70 și 100 de ore de material, mă retrag și scriu scenariile. Vin din nou în fața actorului și mă prezint cu draftul, iar el îmi spune: „Asta aș vrea să nu apară, asta ți-am spus ca să mă înțelegi, dar nu vreau să apară. Te rog să reformulăm aici“. În fine, cu toate aceste informații mă prezint în fața actorului, îi citesc scenariul care e 100% despre el. E jurnalul lui. Odată ce am acordul fiecărui actor, ne întâlnim în echipă și e o lectură de grup unde se mai cizelează, poate cineva prinde mai mult curaj sau cineva simte că este mult prea expus, mult prea vulnerabil. „Jurnal de România“ chiar are notă de jurnal. Eu încerc să văd rădăcina fiecăruia, să înțeleg de ce a ajuns în faza asta, ce l-a conturat atât ca lucru hrănitor, dar și ca cicatrice, ca rană, ca traumă, ca împlinire. Îl transform, într-un fel, într-un erou, în sens teatral, cu care spectatorul se poate recunoaște. Spectacolul este o succesiune de micro-jurnale care, la un moment dat, văzându-le la pachet, oferă imaginea unei Românii, a unei generații, a unei istorii. E o punte de toleranță, de dialog, de acceptare.
Cu ce fel de probleme, situații, sentimente se confruntă actorii alături de care faceți acest spectacol?
De la generație la generație, actorii au între 23 de ani și 46 de ani. Diferențele sunt majore. Actorii de 46, de 43, de 40 de ani sunt construiți într-un tip de mental, au suportat și au internalizat abuzul. Spre exemplu, au trăit în teatre în care li s-a interzis să nască, trebuiau să-și programeze dacă vor să rămână însărcinate sau nu. Actorii nu apăreau pe afișe, fiindcă se considera muncă de echipă. Nu primeau sporuri. Chiar dacă lucrul acesta e raportat la teatru, trebuie să înțelegi că asta se raportează și la viața lor personală. Fac parte dintr-o generație în care forța, puterea, agresivitatea, masculinitatea erau lucruri de calitate, ca să spun așa. Adică, ei le apreciau ca niște stâlpi față de care să se raporteze, lucruri pe care le-am întâlnit și în munca mea directă cu actorul. De multe ori, actorii mai de generația mea îmi cereau să fiu dură: „Intră în noi, fii mai dură, fii mai puternică, vrem să te simțim, vrem să simțim stăpânul“. Deci ei se raportau la stăpân ca la o forță, la o dominare verbală, uneori vulgară. Deci orice abuz psihologic, de fapt, era un atribut al stăpânului, al puterii.
Lipsa de eroi creează monștri
Cum este generația mai tânără?
Generația de 23 de ani nu tolerează deloc așa ceva. Pune punct, pune stop, pune distanțare. Generația de 23 de ani deja are limbaj politic. La 17 ani deja ies în stradă, au reviste, sunt în televiziuni, radiouri, călătoresc foarte mult, au o deschidere. Se confruntă, totuși, cu altă problemă: sunt parte dintr-o generație care neagă foarte mult, și, în urma acestor negări, pun la pământ o grămadă de anti-eroi, ceea ce e foarte bine, însă se trezesc într-o lume în care nu mai există modele. Așa că este o generație care are foarte multă angoasă, multă tristețe, anxietate, tocmai fiindcă este o generație protestatară. Ei se luptă cu Dumnezeu, îl pun la pământ, nu mai există. Se luptă cu profesorii: sunteți niște abuzatori, nu mai existați. Și, când se uită în jur, se trezesc că au colegi care și-l fac idol pe Andrew Tate – fiindcă, totuși, au nevoie de model. Deci cam astea sunt, grosso modo, problemele din „Jurnal de România“. Aici se visează la schimbare. E interesant cum proiectul acesta îți arată, de fapt, micro-probleme locale, dar și de generație.
Apropo de abuzuri, de ce sunt încă actori și facultăți de arte performative care nu sunt încă șocați de abuzurile față de studenți?
În timp ce eu lucram la spectacol, primeam invitație de la Teatrul Național, la prima premieră a anului, care este regizată de Felix Alexa, adică abuzatorul despre care s-a scris atât de mult, s-a protestat atât de mult, pentru care actori, cu nume și prenume, s-au expus, s-au vulnerabilizat. Ca mai apoi, facultățile și teatrul să spună: „Vocea voastră nu contează. El e un mare regizor“. Nu înțeleg aceste lucruri și pe noi ne costă. De exemplu, Felix Alexa trebuia să monteze și la Teatrul „Odeon“. Lucrul acesta s-a întâmplat în timp ce eu lucram la „Sentimentul fragil al speranței“ la Teatrul „Odeon“. Am stat de vorbă cu actrițele despre faptul că nu ar trebui ca acest regizor să monteze până nu își asumă public, până nu există o luare de poziție publică din partea lui. Atunci am fost chemată de fosta direcțiune, s-a făcut o comisie care a venit să vizioneze spectacolul, dar a considerat de bun augur să mă urce pe scenă și să-mi facă o apostrofare în fața tuturor: Cum de îmi permit să fac revoluții în Teatrul „Odeon“? Să mi le fac eu acasă la mine și să las lumea să lucreze, că nu despre asta e vorba în teatru. Deci, odată ce luăm poziții, chiar dacă sunt extrem de publice sau foarte private, pe noi ne costă – iar la un moment dat, nu mai protestăm. Ajungi să îți pui problema: Hei, vreau să-mi închid toate ușile în teatru? Vreau să-mi construiesc creativitatea pe un discurs regizoral sau să fac poliție emoțională, educativă în teatrul românesc, ceea ce îți ia tot timpul și e destul de obositor? Sinceră să fiu, într-un stat democratic, civilizat și care a evoluat enorm de mult, m-aș fi așteptat ca universitățile, teatrele să aibă o altă poziție față de aceste nume.
Cum faceți ca spectacolul dumneavoastră să ajungă și la cei care au niște idei preconcepute și nu vor să vină să-l vadă și, practic, ajungeți să vă adresați aceleiași bule care deja e de acord cu lucrurile pe care le expuneți?
Din punctul acesta de vedere, nu trebuie să fac niciun efort, fiindcă în orice jurnal sunt mai multe voci. La Teatrul „Masca“, de exemplu, sunt șapte actori care, în interiorul lor, sunt foarte diferiți. În interiorul lor, și chiar apare în jurnal, s-au confruntat și se luptă cu homofobia, cu rasismul din ei. Sunt actori care au luat în derâdere homosexualitatea, sunt actori care erau la un pas de a-l vota pe Călin Georgescu. Asta este interesant în „Jurnal de România“, că nu e vocea mea cea care domină. Cred că, în public, cei care vor fi homofobi vor găsi un dialog frumos cu ce văd pe scenă, fiindcă cei care, la rândul lor, au fost homofobi și care sunt acum pe scenă vor recunoaște cum au ajuns să fie astfel. Vor vorbi despre lucrurile cu care s-au hrănit – cu ce tip de muzică, ce tip de mentalitate acasă, ce influențe ale profesorilor lor – și de ce simt acum nevoia unei schimbări. Dacă ești deschis și vii la teatru, cred că acest tip de informație îți va face bine. Cred că așa funcționează acest jurnal. Am șapte voci care, din start, îți spun că sunt diferite, atât construcția, cât şi valorile asumate. Publicul se va recunoaște în aceste voci.
„Fiecare visează în funcție de rana lui“
La ce fel de schimbări credeți că visează românii?
Cred că tocmai prin „Jurnal de România“ învățăm cât de sănătoasă este diversitatea, că aceasta ne îmbogățește și că, de fapt, noi suntem mai frumoși în comunitate, iar comunitatea aceasta înseamnă diversitate. Cred că fiecare visează cumva, în funcție de rănile și traumele pe care le-a trăit în viață. Unii visează la bani, unii visează la validare, unii visează la premii, unii visează la egalitate de gen, unii visează să le fie acceptată sexualitatea, unii visează să nu se mai trezească dimineața cu frica în pat, unii visează să poată merge pe stradă și, fiind homosexuali, să se poată ține de mână cu iubitul lor, unii visează să se întoarcă înapoi în timp și să oprească abuzul profesorului de la clasă. Fiecare visează în funcție de rana lui și, cumva, asta înseamnă să ajungi să stai de vorbă cu fiecare actor, să nu transformi în cancan povestea lui și să poți avea finețea, delicatețea și măiestria de a expune rana fără să o vinzi ca pe un cancan. Să-ți asumi, cumva, că este în regulă să greșești, atât timp cât nu rămâi blocat în a fi nepăsător, în a întoarce spatele sau în a fi complice. Sunt multe nuanțe și cred că aceasta este frumusețea unei comunități: diversitatea, nuanța, dialogul și puterea de a fi împreună, precum și multitudinea aceasta de visuri.
Un prag istoric
De ce unii visează la un regim totalitar în ciuda faptului că au trecut pe acolo? Care e trauma lor? Regimul totalitar e o traumă în sine, de ce ai visa să te întorci într-un timp traumatic?
Strict legate de alegerile din România de anul trecut, cred că, fără să citez pe nimeni, le-am văzut ca pe o reacție a populației la adresa unui tip de organizare care nu îi mai reprezintă. Ei nu mai sunt mulțumiți. A fost un vot împotriva unui sistem care nu îi reprezintă. Ne-am trezit că am votat pe cineva împotriva altcuiva și, în cele din urmă, cei împotriva cărora am votat au fost cei care ne-au condus în toți acești ani. Sistemele de gândire, cel liberal și cel social, ar trebui să fie în opoziție, tocmai pentru a se îmbunătăți reciproc prin gândirea fiecăruia. Un sistem democratic presupune ca aceste forțe să lucreze una împotriva celeilalte, dar constructiv, însă ei au făcut pact și noi nu am mai avut opoziție și am avut un stat aproape mafiot, în care ei își împărțeau bunurile, pensiile, funcțiile. România a crescut mult, a atras mult, dar oamenii s-au simțit cumva ignorați, făcând parte dintr-un grup marginalizat de cei aflați la putere. A mai existat, de asemenea, și un vot împotriva elitismului. Stând de vorbă cu oamenii din jurul meu, fie că erau de la bloc, de la cosmetică, de la piață, nu neapărat din bulele culturale, mi-am dat seama că există o repulsie față de elitism. Elitismul acesta nu s-a coborât niciodată la nivelul poporului. Cumva, cei care au ieșit în stradă și cei pe care i-am întâlnit au spus același lucru. Ei au transmis: „Elitismul, în care voi aveți nasul pe sus, și aroganța trebuie taxate. Ori veniți și bateți palma cu noi, explicându-ne toate subtilitățile politice care sunt în capul vostru și vorbiți pe limba noastră, ori vă eliminăm“. Asta s-a întâmplat. Deci cred că cele două aspecte au fost taxate de votanți: sistemul și sancționarea aroganței elitismului. Aceștia nu s-au sfiit să dea un semnal clar, chiar și prin atitudini care uneori au inclus semne legionare, fasciste sau totalitare, transmițând mesajul: „Până aici“.
Este visul la schimbare ceva comun fiecărei generații?
Cred că visarea este o hrană necesară. Mi s-a întâmplat de multe ori în viață – de multe ori înseamnă de două-trei ori, dar e mult – să mă trezesc dimineața și să nu am nicio rezoluție, nicio visare, niciun motiv în acel moment. Mă simt deturnată de la viață, ca un om mort. Apare starea de anxietate și, sincer, nu știu să o gestionez. Îmi face mult bine să am ceva la care să visez. Visarea e un motor atât pentru mine, cât și, cred, pentru orice generație. Atunci când știm că avem un motiv să existăm, să visăm la ceva, viața capătă sens. Cu atât mai interesant – și asta e lecția cea mai mare pe care am primit-o din zona documentară – este când începi să visezi la binele celuilalt. Pentru mine, „Jurnal de România“ reprezintă un switch de la ficțiune la documentar, de la „eu“ la „celălalt“. „Jurnal de România“ este foarte sănătos pentru mine fiindcă, într-un fel, mută focusul de pe mine pe celălalt. Mă întreb: Cum reușesc să-i ofer celuilalt o viață mai bună? Cum reușesc, prin dialog, prin teatru, fiindcă eu, prin teatru, am acces, o dată sau de două ori pe lună, la câte 500 de oameni care vin să asculte discursul meu? Adică pot schimba ceva dacă vin cu informații sănătoase, fac spectacole care să nu fie teziste – urăsc spectacolele teziste –, ci vreau spectacole care să aibă emoție, să lucreze și la nivel vizual, și emoțional. Totuși, cred că discursul trebuie să primeze. Acesta este visul meu: binele celuilalt. Cred că fiecare generație are un vis, dar visurile se leagă foarte mult de contextul politic. Trebuie să înțelegem că multe dintre lucrurile pe care le visăm sunt influențate de politică. Cred că generația tânără de acum are din ce în ce mai mult un simț politic și înțelege cum funcționează acest mecanism, că este, de fapt, o gimnastică a gândirii și forma legală prin care îţi poți reconstrui viața. Cred că gândirea politică este vie în noua generație, iar visurile lor merg în această direcție. Până acum, visurile au fost mai degrabă despre bunăstare, fiindcă venim dintr-un sistem dictatorial, în care nimeni nu avea nimic, iar oamenii făceau trafic de un ou sau de o găină. Acum, însă, visurile sunt la un alt nivel. Asta înseamnă evoluție și suntem într-un prag bun al istoriei.
„Cred în puterea teatrului de a amplifica soluțiile și problemele fiecăruia dintre noi“
În urmă cu zece ani, subiectul politicii era un tabu și mulți oameni preferau să spună că sunt apolitici. Cum credeți că poate fi teatrul politic și cum poate el deranja sau deschide minți?
Mai este destul de mult de lucru în acest domeniu în România, fiindcă teatrul politic, la fel ca cel social, încă se află în zona tezistă, motiv pentru care publicul larg îl evită. Am colegi extrem de valoroși, foarte bine pregătiți, care sunt evitați tocmai din cauza acestui tip de percepție: „Ok, am înțeles, biserica e rea. A fi homosexual e bine. Mamele însărcinate sunt... nu știu cum să spun“. Ideea este foarte bună, dar, în loc să fie în zona documentară, cu pro și contra, să aibă și un pic de jurnalism, și un pic de estetică, rămâne cumva limitată. Se rezumă la un minimalism al gândirii, dar și al producției de spectacol. Asta ține încă mainstreamul la distanță. Să știi că fac eforturi mari să ajung cu astfel de spectacole în zona teatrului de stat, iar din ce în ce mai multe voci reușesc să ajungă acolo. Odată ce ai ajuns la astfel de teatre, ai și alte bugete. Poți să ai un altfel de decor, de lumină, de muzică și, brusc, și discursul tău, prin faptul că dialoghezi cu oameni care nu mai vin din zona independentă, devine mai solid prin faptul că dialoghezi cu oameni care nu mai provin doar din zona independentă, deci au idei diferite, că de obicei în zona independentă sunt grupuri care cam au aceleași idei sau cât de cât consumă cam același material cultural, politic, social. În teatrele de stat, teatrele naționale – acolo e fabrică și acolo e minunat că te poți confrunta cu bolovani de energie și de gândire, extrem de masivi și extrem de bine împământeniți și acolo se poate naște, de fapt, o polemică și din polemica asta și din dialogul ăsta se pot naște niște spectacole.
Managerul de teatru, stăpân pe moșie
Atunci care este motivul pentru care piese cu tematică politică nu ajung pe marile scene din România?
Marea reticență nu vine din partea publicului, care este extrem de deschis, nu vine din partea regizorului sau a actorilor, ci din partea managerilor. Aceștia sunt numiți politic, sunt habarniști foarte mulți, iar dacă vii cu niște spectacole de factură politică sau istorică, îți închid ușa în nas uneori agresiv, alteori cu eleganță – lucru care mie mi s-a întâmplat. Și spun „mie mi s-a întâmplat“, fiindcă eu sunt deja totuși o regizoare premiată. Sunt o regizoare vocală, așa că îmi dau seama că altor regizori mai tineri decât mine, mai fragili decât mine li se întâmplă mult mai rău sau chiar nu au curaj. Și un exemplu concret: la finalul anului trecut, mi-am dorit să fac un reenactment, o repunere teatrală în scenă a procesului din 1989 al Elenei și al lui Nicolae Ceaușescu, fiindcă a fost primul proces, prima revoluție transmisă în direct la televizor. Am contactat teatrul din Chemnitz, Germania, care în anul acesta este Capitală Europeană a Culturii, și am propus un parteneriat între Teatrul Național din București și teatrul din Germania. Teatrul german a răspuns extrem de rapid: „Suntem perfect intenționați. E foarte târziu, dar subiectul este atât de bun“. Cei de la Teatrul Național au fost încântați, după care s-au retras și m-au lăsat să mă fac de râs în fața partenerului din Germania, n-au mai răspuns la telefon, nu s-a mai comunicat. Adică îți distrug și parteneriatele care sunt foarte greu de obținut. După cum probabil bine se știe, teatrul românesc e și într-o izolare cumva. Adică noi suntem toți geniali, suntem toți fabuloși, dar nu suntem prezenți nici măcar la un festival din Bulgaria – filmul e prezent, dar teatrul nu. Și dacă noi facem eforturi să mergem, sunt colosale și reușim greu. Ideea e că managerii de teatru sunt închiși, iar atunci când, probabil de frica gurii noastre, sunt deschiși, după aceea, ușor-ușor se fac că uită și te trezești că nu ai acces la teatrul de stat sau la teatrul național. În cazul directorilor de teatru din România ar trebui cumva o reformă la nivelul gândirii lor, fiindcă sunt ancorați într-un tip de teatru care nu mai e valoros din punct de vedere european. Avem actori foarte buni, regizori foarte buni, doar că se feresc de anumite subiecte și anumite traiectorii politice, sociale sau istorice, le lasă pentru zona independentă, fiindcă directorii care sunt numiți politic nu au deschidere pentru aceste subiecte și nici nu știu ce să facă cu ele.
Așadar, ca un spectacol sau un teatru să fie vizibil și relevant internațional este în responsabilitatea managerilor de teatre?
Da, așa ar trebui, dar de cele mai multe ori cade pe umerii noștri. Adică noi, ca regizori, suntem cei care reușim să motivăm managerii să aibă intenția de a face un turneu. Și mai e o problemă: nu există o limită de mandate pentru fiecare manager. Noi ne-am luptat la un moment dat ca un manager să nu poată sta mai mult de două mandate, tocmai ca în cele două mandate să facă performanță și apoi să poată să meargă să preia un alt teatru, tocmai că alt teatru îl dorește, fiindcă a făcut performanță. Aici, dacă ești manager, ești pe moșia ta, te-a uitat Dumnezeu, doar dacă mori sau dacă vrei tu să te retragi.
Poate funcționa teatrul ca un megafon pentru frământările colective din România contemporană?
Eu cred în puterea teatrului de a amplifica soluțiile și problemele fiecăruia dintre noi, astfel încât acestea să se răspândească, să fie distribuite de la un actor de 23 de ani sau de 46 de ani către o sală de 200 de oameni care, mergând acasă, să le dea mai departe către alții și tot așa. Cred în această putere a teatrului de a-l face pe cel din sală să se recunoască în cel de pe scenă. Atât timp cât noi avem conștiința că cel de pe scenă este o oglindă pentru societate și pentru cel din public, cred în acest megafon și în puterea sa de dialog și de schimbare prin teatru.
Generația ușilor deschise
În ce măsură credeți că România de afară, de pe stradă, de la televizor, România publică este oglindită de România omului care închide ușa de la apartament și e acolo, între patru pereți ai lui, cu familia sau singur cu jurnalele sale cotidiene?
Cred că ușa dintre cele două Românii se deschide de vreo șapte ani. Cred că a fost un boom – eu îl numesc Colectiv, poate și Roșia Montană a fost o pre-deschidere în care lumea, ușor-ușor, începe să aibă obloanele ridicate la apartamente și ușile deschise și să poată să navigheze, aerul privat și cel intim cumva să fluctueze și să nu mai existe spații închise, rafturi cu viață privată, cu muncă. Cred că românul începe să gestioneze din ce în ce mai bine lucrul acesta, chiar și la nivel micro. Adică cât de mult muncesc? Cât de mult îmi acord timp pentru sport? Ce tip de mâncare, dacă e sănătoasă sau nu, dacă mă implic în activități comunitare? Ce înseamnă spațiul politic? Ies în stradă sau nu? Social media a uniformizat – există și multă vehemență –, dar e acces la informație, deci cred că, din ce în ce mai mult, spațiul oficial există, lucrează, se oglindește în cel privat și cel privat îl modifică pe cel oficial.
Dar în momentul în care această ușă de la apartament se deschide și de acolo încep să apară un număr mare de cazuri de violență domestică, persoane cu diverse dependențe, persoane care își manifestă iubirea pe stradă, copii cu cerințe de educație mai bune, fac față cei din spațiul public, autoritățile, la realitatea asta privată?
Cred că deocamdată doar publicul, doar cei neoficiali au început să-și deschidă ușile, ceea ce este un prim pas extraordinar, fiindcă în sistemul dictatorial comunist trebuia să ții ușa închisă, trebuia să nu vorbești, să nu deranjezi, fiindcă s-ar putea ca vecinul, mama sau tata să te toarne. Cumva, ce a reușit comunismul a fost nu doar implementarea unei noi filozofii, unei noi religii, unui nou sistem economic, ci destructurarea celulei familiei. A fost despre omul statului: nu mai ai mamă și tată, ei erau Elena și Nicolae. Cred că prima schimbare care are loc acum în România este restructurarea societății private. Ea deschide ușile, dar politicienii și statul sunt încă parte dintr-o grupare închisă, care nu este încă destul de pregătită să facă față acestor uși deschise și acestor probleme. În continuare sunt rezolvări extrem de superficiale. Există foarte multă ignoranță, există oameni politici montați tocmai ca să nu deranjeze nici ei, care nu sunt pregătiți. Și poate greșesc, dar cred că următorul pas este să intrăm noi în politică. Cred că generațiile în vârstă sunt pline de oameni binevoitori, dar le este foarte greu să gestioneze problemele contemporane. Atunci, cred că schimbarea va veni în momentul în care ușile acestea rămân deschise și cei care sunt în apartamente intră ușor și se cizelează astfel încât să devină o nouă clasă politică. Cred că aceasta este schimbarea organică, firească, normală.
Se încarcă comentariile...
