„Cetățeanul Turmentat“ votează... iar. Antropolog: „Intelighenția română are mari carențe în a înțelege ce înseamnă democrația“
0În timpul primului nostru rege, Carol I, România a avut una dintre cele mai democratice Constituții din Europa. Astăzi, liniile sale fine sunt adesea încălcate, iar oamenii par că nu prea își cunosc drepturile câștigate în 1989.
În urmă cu fix 140 de ani, I.L. Caragiale publica, în revista „Convorbiri literare“, piesa „O scrisoare pierdută“. Jocul de culise al clasei politice și creionarea moravurilor celor care erau (sau nu) la putere au fost lăsate parcă moștenire de atâta amar de ani. Deși piesa a fost gândită de Caragiale ca o satiră, pusă în scenă de atât de multe ori (să ne-o amintim sub bagheta lui Liviu Ciulei, cu Toma Caragiu și Dem Rădulescu în distribuția intrată în istorie), ea se repetă o dată la patru sau cinci ani, iar Cetățeanul Turmentat și celebra replică „Dar eu cu cine votez?“ revin atât de actuali.
Antropologul Radu Umbreș, profesor la Facultatea de Științe Politice a SNSPA, a explicat pentru „Weekend Adevărul“ ce mai înseamnă astăzi democrația și cum aceste alegeri ne-au surprins printr-un număr mai mic al „cetățenilor turmentați“ – cei care au dat votul câștigătorului din turul 1 sunt mai hotărâți și mai furioși ca niciodată. Umbreș a încercat să explice cât de mult ne afectează etichetarea oamenilor, lipsa de empatie, precum și frustrarea perpetuă, de cel puțin 35 de ani.
„Weekend Adevărul“: De ce pare că de 140 de ani am rămas o societate de cetățeni turmentați?
Radu Umbreș: La alegerile prezente, pare că cel care a adunat cele mai multe voturi nu a fost deloc votat de cetățeni turmentați, ci care știu destul de clar pe cine vor să voteze – și au făcut-o foarte ferm. Ceilalți, însă, par să rămână în această poziție, nefiind convinși de varianta care li se pune în față. Practic, piesa lui Caragiale ne prezintă sistemul politic împotriva căruia au votat acești oameni – unul în care există un conflict politic aparent de suprafață, care sugerează o formă de blat, tot ce contează sunt anumite interese personale. Un sistem pe care mulți oameni pare că l-au atacat sau refuzat la aceste alegeri.
Așadar, până la urmă este un vot contra sau un vot de lehamite, cum mai zic unii...
Este un vot de schimbare radicală. Ideea unei schimbări graduale nu mai este credibilă tocmai pentru că toate alegerile de până acum, în special prezidențialele, s-au adunat în jurul speranței că lucrurile se vor schimba într-un mod fundamental. Or, dacă nu s-a întâmplat asta o dată, de două ori, de patru ori – cu politicieni din sistemul clasic –, aleg acum singura soluție care nu a fost bifată până acum: cea a unui candidat fără partid, cu niște idei pe care nimeni altcineva nu le susține clar, care se poziționează ca fiind radical față de restul clasei politice. Indiferent dacă poate sau nu să aducă schimbarea, are un mesaj în care au crezut mulți oameni. Și cu cât aceste idei par mai aberante pentru restul sau contravin anumitor strategii geopolitice, cu atât mai persuasiv este el pentru acești alegători.
Gradele inflamabile ale imperfecțiunii
Credeți că dorința aceasta de schimbare radicală este alimentată și de nostalgia comunismului, că era mai bine cu un tătuc?
Nu cred că este o nostalgie propriu-zisă, mai ales că mulți dintre alegători erau prea mici sau chiar nu se născuseră înainte de 1989. Poate anumite reprezentări care spun cât de bine era atunci pot să fie atractive ca model pentru viitor: ideea unei țări suverane, stăpână asupra destinului său, care nu este aservită altor țări, imaginea unei egalități sociale, valori precum iubire de patrie, solidaritate, dar și ideea unui leadership mai puternic, mai dedicat țării.
La fiecare alegeri, românii spun că nu au cu cine vota și găsesc candidaților tot soiul de hibe – unele pe bună dreptate. De ce caută ei perfecțiunea, asta și în condițiile în care se spune că suntem un popor creștin, care spune că doar Dumnezeu e perfect?
Nu cred că ei caută neapărat perfecțiunea, ci mai degrabă imperfecțiunea are anumite grade. Nu este imperfecțiunea candidaților în modul în care ei se prezintă, ci cât de joase s-au dovedit a fi performanțele lor în raport cu ceea ce promiteau. Se vorbește foarte mult acum că se aleg lideri mesianici, însă ei au fost și la alegerile din trecut. În ultimii 20 de ani, mai toți câștigătorii și-au asumat acest rol de salvator al țării. Însă dacă piesa se schimbă și dacă cine era ieri diavolul, astăzi este aliatul tău, nu mai este așa de credibilă această imagine a salvatorului apropiată de perfecțiune decât cineva care este radical diferit față de tot ce a fost înainte. Emoția care trebuie înțeleasă nu este cea de frustrare, ci aceea de furie, care vine din partea unor oameni care nu doar că sunt nemulțumiți, ci simt că este un moment în care pot să schimbe ceva – sau măcar să se facă auziți.
În discursurile extremiste, care, de obicei, sunt și creștine, apare mereu blamarea minorităților sexuale și de gen. Creștinismul promovează totuși solidaritatea și iubirea de aproapele. Nu sunt cumva două idei ale aceluiași discurs care se contrazic?
Cred că trebuie de fapt înțeles că resping oamenii pe criterii religioase. Acest discurs este generat în mare parte de ceea ce este resimțit drept o atenție excesivă acordată anumitor oameni, cu anumite probleme sau dorințe, în timp ce nevoile unei mari majorități sunt ignorate. Asocierea creștinismului cu egalitatea pare o definire destul de liberală, de progresistă a religiei. Prima idee fundamentală este cea a unei comunități de credință, ceva care face oamenii similari, nu diferiți unul de altul. Or, partea legată de minorități sexuale sau de gen accentuează ideea de diferență, iar discursul religios este pentru a crea solidaritate. Iar atunci când ai partidele care se atacă reciproc, întrebarea este care mai sunt principiile care ne țin laolaltă, care ne fac români, dincolo de a fi o adunătură de indivizi? Religia creștină rămâne poate singura sub numele căreia se poate strânge o mare majoritate a românilor. În rest, există mai multe lucruri care ne divid decât ne unesc.
Iarna disperării noastre
În afară de propaganda masivă, o avem totuși și pe cea micro, de la sat, unde se face politică de pahar de la biserică și până la cârciumă. Cât mai contează vocea acestor influenceri rurali?
Contează mai puțin decât am putea crede. Cei mai importanți influenceri sunt oameni din clasa mijlocie – nici cei mai săraci, nici mai puțin educați, ci antreprenori sau care au o reputație bună în societate – care prezintă această furie și găsesc un anumit candidat sau o ideologie care să-i unească. Într-o societate atât de fragmentată, ce altă idee pot să adopte decât cea anti-sistem, un atac la tot ce înseamnă o cârdășie politică. Oamenii folosesc acest candidat și ideologia lui pentru a transmite că este momentul în care pot face o diferență. Ideea propagandei ascunse este cea care ne face să ignorăm adevărata sursă a problemelor. Ca propaganda să prindă, trebuie ca nemulțumirile să fie reale – și cu cât un candidat bifează mai multe dintre ele, cu atât mai mult prinde avânt.
Chiar dacă mesajele și propunerile lui sunt aberante și mincinoase?
Întrebarea este dacă aceste idei aberante sunt motivul pentru care îl aleg sau sunt idei pe care le trec cu vederea pentru că alte lucruri sunt mai importante? Ba mai mult, faptul că aceste idei sunt atacate de către ceilalți – percepuți ca aliați ai sistemului corupt – nu face decât să întărească credința oamenilor că au ales bine. Se simte multă disperare în atacurile la adresa lui Călin Georgescu, iar asta le dă și mai multă putere.
Cum se întâmplă în multe cazuri, când elevi mai slabi la învățătură sunt numiți proști de către profesori, iar ei nu se ambiționează să progreseze, ci se încăpățânează să rămână așa...
Cu siguranță. Cine vreodată a fost convins că greșește spunându-i că e prost? Singura metodă de a arăta cuiva că este într-o eroare este să pornești dintr-o poziție de empatie pentru a înțelege exact de ce a ajuns să creadă acele lucruri și să îți impui propriile valori. Din păcate, intelighenția românească are mari carențe în a înțelege ce înseamnă democrația și pluralitatea opiniilor – care pare că este permisă doar pentru anumite idei. Asta contravine democrației pe care mulți susținem că o încurajăm. Democrația nu este menită să aducă ideile cele mai bune, ci să aducă ideile dominante dintr-o societate. Mentalitatea de la București și alte instituții publice fac eroarea de a transmite mesaje de susținere a democrației, a angajamentului euro-atlantic care sunt un fel de „bate șaua ca să priceapă iapa“. Iar oamenii nu sunt proști și vor sesiza că acesta este un atac concentrat asupra candidatului văzut indezirabil, lucru care întărește suspiciunea oamenilor că există o conspirație anti-popor.
„Ideile bune nu câștigă prin interzicerea ideilor proaste“
Ați menționat lipsa empatiei. Credeți că ar putea să pornească totuși de la ideea că la baza votului stă analfabetismul funcțional, confirmat de testele PISA?
Nu este decât o altă față a disprețului față de acești votanți. Dacă ne uităm pe date, ei nu reprezintă o latură semnificativ mai needucată a populației. Să ne uităm puțin și la candidați și la pregătirea lor – un astfel de argument a fost folosit la adresa lui Ciolacu. Oamenii detectează niște inadvertențe când într-o zi susții ceva și în ziua următoare, opusul, doar pentru că servește propriilor interese. Ceea ce arată că oamenii nu sunt mânați de niște principii obiective, ci vor folosi orice argumente le sunt favorabile. Oricum, mai interesant de analizat nu este susținerea lui Georgescu, ci argumentele slabe împotriva ideilor acestuia, iar faptul că sunt atacate acele idei aberante, de spiritualitate etc. arată că, de fapt, nu sunt luați în serios, ci sunt infantilizați, batjocoriți și loviți acolo unde îi doare cel mai mult – că nu sunt respectați. Iar acest lucru îi va înfuria și mai mult.
Dar acceptarea ideilor legionariste și promovarea cultului lui Zelea Codreanu și Ion Antonescu nu pot veni din lipsa educației, la care a contribuit sistemul de învățământ?
Dar dacă oamenii știu atât cât au nevoie să știe și, din păcate, anumite idei legionare le sunt atractive. Numai faptul că există aceste tabuuri politice că oamenii nu își mai pot exprima ideile – greșite sau imorale – în favoarea unei mișcări sau alteia creează această atracție către ele. De ce să interzici un anumit discurs? Te temi de ceva de acolo? Dacă cei care interzic aceste lucruri nu mai au credibilitate, nu cumva oamenii vor merge în opoziție? Cenzura sau tabuurile asupra unor teme funcționează doar pe termen scurt, dar pe termen lung creează o contra-mișcare ce este alimentată de acest nivel al superiorității că doar anumite idei sunt valide sau nu. Se golește un anumit spațiu ideologic, considerat nefrecventabil, oamenii care l-ar susține sunt niște paria ai societății. Poate ar funcționa cât timp au încredere în conducătorii actuali, dar când și-o pierd, nu tocmai acea zona golită de semnificație devine atractivă?
Miza: bazinul mare al oamenilor neutri
Și atunci, cum am putea face să evităm propagarea acestor informații false, precum non-existența Holocaustului și, automat, să nu se repete istoria?
Argumentele proaste nu pot fi combătute decât prin argumente mai bune, nu prin interzicerea lor. Și argumentele bune ar fi mai convingătoare într-o piață liberă a ideilor decât dacă vezi că ideile permise sunt dintr-o singură direcție. Oricum nu îi putem convinge pe toți, însă a băga oamenii la închisoare nu este o soluție. Întrebarea este ce văd cei care sunt neutri și care se uită doar la argumente. În momentul în care interzici unele și permiți altele, asta îi convinge pe oameni că această mentalitate este a unor oameni din sisteme totalitare.
Cu alte cuvinte, ar trebui să intrăm într-un joc al argumentelor...
Dintotdeauna, în istorie, ideile bune doar așa au câștigat. Nu prin interzicerea ideilor proaste. Trebuie să și înțelegem ce stă în spatele acestora. Ideea de naționalism în România nu mai poate fi conceptualizată că există un mod bun de a fi naționalist aici. Este un cuvânt de ocară să te adresezi cuiva că este naționalist. Mișcarea intelectuală din România s-a ocupat cu deconstrucția figurilor istorice – mai mult sau mai puțin cosmetizate. Bun, și după ce au făcut asta, cu ce am rămas? De care oameni politici sau figuri istorice ar trebui să fim mândri ca români? E ușor să spui că n-ar trebui să fim mândri de Antonescu sau de Zelea Codreanu. Atunci, cine ar trebui să-i înlocuiască și în care să credem cu toții? Când nu există un răspuns bun pentru asta, vor fi scoase de la sertar aceste figuri, iar faptul că elitele au interzis promovarea acestora dă și mai mult combustibil acestor mișcări. Iar alteori, golul acela a fost umplut cu figuri din afara țării, idealuri europene, americane – acel sentiment de inferioritate al poporului român care cumva, pentru a se civiliza, a trebuit să devină altfel, să emuleze Vestul. Lucru care a funcționat o perioadă, dar acum vedem că și societatea vestică are niște mari probleme. Nu trebuie să uităm cât de puternic a fost impactul alegerii lui Trump asupra alegerilor de aici.
Frustrarea economică, un as în mâneca independenților
Mergând pe această idee, ajungem la faptul că românii au dat votul lui Iohannis că este așa-zis neamț și l-au asociat cu Carol I. Poate să fie un argument: dacă un străin care ne-a condus țara nu a făcut treabă bună, haideți să votăm un naționalist extrem?
Cu siguranță că da. Mai mult, această imagine a lui Iohannis de a fi german și echidistant s-a pierdut destul de repede, în condițiile în care el a construit coaliții politice cu toate partidele mari. A fost perceput ca un președinte jucător, fix așa cum a zis că nu va fi. A fost la fel de român ca toți ceilalți.
Credeți că românii încă mai păstrează acel dinte contra celor mai bogați decât ei – o moștenire comunistă, de altfel –, așa cum s-a întâmplat în 1990?
Există și frustrarea economică, dar nu contra celor bogați per se, ci contra celor îmbogățiți prin corupție sau exploatare. Orașele mici și mijlocii, unde a luat multe voturi Călin Georgescu, sunt populate cu rețele de influență în care politicienii și oamenii de afaceri sunt mână-n mână. Acest tip de frustrare nu este neapărat anti-capitalism, cât mai repede discursul că unii se îmbogățesc pe spinarea altora, care a existat întotdeauna.
Iar această frustrare probabil că o vom vedea la alegerile parlamentare, unde se votează mai mult partidul decât omul de pe liste...
Există un discurs foarte puternic anti-partid. Faptul că Georgescu este independent l-a ajutat foarte mult. Este interesant ce se va întâmpla la parlamentare, unde, cred eu, s-ar putea să fie o prezență destul de redusă sau o creștere a votului către partidele care n-au mai fost la putere – cu toată imaginea lor ciudată și extremistă, au un avantaj: nu par a fi fost încă corupți.
Pe cărări necunoscute
Cât de mult mai contează pentru alegători școala vieții?
Este greu de spus. Dar, de exemplu, George Simion tocmai de aceea a avut așa mult succes, nu a avut acea carismă prezidențiabilă, părea puțin prea educat în școala vieții, prea mult băiat de cartier, prea combinator. Pentru români, imaginea președintelui este a unei figuri de lider, nu este neapărat un om din popor.
Având în vedere că Iliescu a fost ales de două ori, Băsescu și Iohannis, la fel, și de fiecare dată, la finalul celui de-al doilea mandat, românii s-au plâns că au fost păcăliți. Și cu toate astea, de fiecare dată i-au ales iar a doua oară, chiar dacă au fost dezamăgiți în primul mandat. La noi chiar nu se aplică zicala: te-am ales o dată și ai dezamăgit, rușine ție, te-am ales şi a doua oară, rușine mie?
De obicei, votul pentru primul mandat a fost cam de fiecare dată vot pentru speranță, iar votul pentru al doilea mandat a fost mereu anti-contracandidat. Însă pare că românii s-au prins și mi-e teamă că acest vot de tip sperietoare nu va mai funcționa. S-ar putea ca oamenii să fie atât de furioși încât să riște cu un necunoscut decât să meargă pe niște cărări pe care le-au mai văzut și cam știu unde duc.
Se încarcă comentariile...
