Horia Roman- Patapievici: "Cele mai importante lucruri nu se văd"

Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, la Librăria Humanitas Cişmigiu FOTO: David Muntean

Lansarea volumului "Partea nevazută decide totul" de Horia-Roman Patapievici, bestseller Bookfest 2015, a avut loc joi la Librăria Humanitas de la Cismigiu. Autorul Horia-Roman Patapievici, filosoful Gabriel Liiceanu şi criticul Dan C. Mihăilescu au participat la lansare. „Tot sensul vieţii noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părţii de nevăzut din lume şi din fiecare", spunea H.-R. Patapievici.

Fiecare dintre eseurile cuprinse în acest volum, "Partea nevăzută decide totul",  pune în lumină sau celebrează o formă de nevăzut. Nu este nevăzutul suprasensibil ori extrasenzorial. Nu e nimic mistic în nevăzutul de care vorbesc şi nimic mistagogic în felul în care îl invoc. Nevăzutul nu e o opţiune. Nevăzutul este aici, lângă noi, în noi, ca un dat inconturnabil al lumii şi al naturii noastre. Suntem în el predaţi lui cu totul, aşa cum suntem predaţi apei, când ne scufundăm, ori aerului, când ne regăsim respiraţia.

Singularitatea condiţiei noastre constă în faptul că partea nevăzută, în viaţa noastră, decide totul, în situaţia în care singurele dovezi ale nevăzutului de care depindem stau în văzutul după care fugim, ori de care fugim, ori pe care îl pierdem.

„La început, esenţa umanităţii europene a fost a unui om care se refugia dintr-un dezastru: gestul fondator constă în faptul că, în Eneida, eroul nu a părăsit Troia distrusă de flăcări singur, ci împreună cu esenţa trecutului său. Enea îl ducea în spinare pe bătrânul său tată, Anchise, care, la rândul lui, purta cu el larii şi penaţii strămoşilor.
Această imagine a fost cifrul simbolic al Romei şi, ori de câte ori s-a reinventat, a fost şi cifrul simbolic al Europei“, spune Horia-Roman Patapievici. 

FRAGMENT

"Văzutelor tuturor şi nevăzutelor

Cele mai importante lucruri nu se văd. Cărţile, de pildă (cum e aceasta, pe care o ţineţi în mână), se văd: pot fi apucate, întrebuinţate. Dar sursa lor de generare şi mintea din care s-au născut nu se văd: acestea două nu pot fi nici apucate, nici întrebuinţate după plac. Scriitorul poate fi văzut, pipăit, îmbrâncit, adulat, ucis; dar nimeni nu poate vedea, atinge, poseda sau viola sursa cărţilor sale. Din scriitor, ca şi din cărţi, nu vedem decât corpul. Vedem corpul cărţii şi corpul care conţine mintea. Dar nu putem vedea corpul minţii. Corpul minţii este un nevăzut, în timp ce corpul care conţine mintea este un văzut. Văzutele şi nevăzutele nu sunt separate unele de altele ca lumea în care trăim de tărâmul celălalt (de unde, in illo tempore, zeii făceau incursiuni în lumea noastră). Văzutele şi nevăzutele trec prin noi şi se amestecă în fiecare părticică a trupului şi sufletului nostru; şi la fel trec şi se petrec prin toate colţurile lumii acesteia.
 

Când citim o carte, avem în faţă lumea scriitorului. Când o înţelegem, am pătruns deja în corpul minţii lui. Ceea ce face din lumea cărţilor un loc atât de minunat este posibilitatea, deschisă fiecăruia dintre noi, de a pătrunde şi de a locui (un timp) în nevăzutul minţii celuilalt.  

Când citim că Socrate s-a aşezat împreună cu Phaidros pe malul râului Ilisos, într-un loc răcoros, cu iarbă moale şi umbră bună, ca să discute în voie despre lucrurile care îi pasionau, descoperim, deodată, că suntem şi noi alături de ei, pe malul râului, într-un loc cu verdeaţă şi răcoare; şi înţelegem că ne aflăm în acel locus amoenus numai şi numai pentru că acesta s-a aflat mai întâi în mintea lui Platon, unde noi am putut pătrunde deoarece acum se află şi în mintea noastră, citind. Şi tot timpul cât durează cititul nostru din Platon, noi ne mişcăm nestingheriţi prin nevăzutul minţii sale, care, prin lectură, se împleteşte şi se amestecă indiscernabil cu nevăzutul minţii noastre, astfel că nu mai ştim bine dacă suntem Phaidros ascultând, Socrate vorbind, Platon scriind ori nevăzutul lumii văzând, prin Platon, în noi.
[...]
 

Fiecare dintre eseurile cuprinse în acest volum pune în lumină sau celebrează o formă de nevăzut. Nu este nevăzutul suprasensibil ori extrasenzorial. Nu e nimic mistic în nevăzutul de care vorbesc şi nimic mistagogic în felul în care îl invoc.

Nevăzutul nu e o opţiune: cumva,dacă suntem ştiinţifici, l-am putea ignora, deoarece ştim că e superstiţie; iar dacă nu suntem, ne-am putea întreţine cu el, ca între ocultişti şi iniţiaţi. Nevăzutul este aici, lângă noi, în noi, ca un dat inconturnabil al lumii şi al naturii noastre. Nu e în noi, precum ceva privat, de pus în surdină cum facem cu credinţele noastre religioase, în spaţiul public; suntem în el predaţi lui cu totul, aşa cum suntem predaţi apei, când ne scufundăm, ori aerului, când ne regăsim respiraţia. Singularitatea condiţiei noastre constă în faptul că partea nevăzută, în viaţa noastră, decide totul, în situaţia în care singurele dovezi ale nevăzutelor de care depindem sunt văzutele după care fugim ori de care fugim ori pe care le pierdem. Deşi totul, în lumea în care trăim, pare a se petrece între corpuri, totul, de fapt, se tranşează prin realităţi care nu se văd şi pe care nimeni nu le posedă. În mod tragic, toată viaţa noastră e o zbatere după corpuri, adică o luptă pentru dobândirea de bunuri. Fugim după ele în speranţa că asta ne va sătura foamea de binele din ele, în care nădăjduim să ne găsim adâncul propriu şi odihna din el.

Dar ceea ce căutăm bezmetic în bunuri nu e legat de corpuri decât prin intermediul iluziei sufletului nostru că va putea ajunge la sine îmbrăţişându-le pe ele. Şi tot îmbrăţişându-le pe toate, nu le avem decât pe ele, iar în această posesie, cel mai adesea, nu mai rămâne nici o urmă din îmbrăţişarea prin care speram să ajungem, prin ele, la el. Iar sufletul, după atâtea corpuri, nu e nicăieri. Şi nici din ele, de fapt, nu posedăm nimic, oricât de multe am avea. În ordinea posesiei, suntem condamnaţi să rămânem mereu cu mâinile goale.
Cu toate acestea, chiar dacă suntem mereu cu mâinile goale oricâte văzute am poseda, suntem întotdeauna plini de nevăzute, oricât de puţin le-am vedea. Economia vieţii noastre n-ar mai fi atât de zdrenţuită dacă am fi mai atenţi la nevăzutele din lume. De fapt, tot sensul vieţii noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părţii de nevăzut din lume şi din fiecare. L-am putea oare şi trăi în acest fel? Probabil că nu. Căci trăirea sensului nu e o problemă cu soluţie formulabilă. Gândirea nu ne epuizează viaţa şi nici nu o rezolvă. Nu trăim pentru că gândim, ci invers.

Splendoarea fiinţei depăşeşte splendoarea gândirii, iar fericirea de a fi viu rămâne neînţeleasă exaltării de a putea gândi. Întocmai aşa cum numai cu ochii închişi putem simţi, în nevăzutul ei, toată splendoarea, măreţia şi împlinirea lumii pe care Dumnezeu a făcut-o vizibilă, atunci când a pus-o, ca pecete şi zăvor, pe crugul lumii invizibile.

MAGIA DIN MINTEA FIECĂRUIA

[…] Imaginaţia, puterea sufletului şi actul magic
Oriunde e vorba de imagini, magia e în mod inevitabil prezentă. Din punct de vedere raţional, magia stă sau cade împreună cu rolul cognitiv eminent jucat de facultatea intermediară a imaginaţiei. Potrivit epistemologiei clasice, sediul cunoaşterii este sufletul. Ca să poată intra în contact cu lumea fizică, care e de natură materială, sufletul trebuie să posede o facultate senzorială. Ca să poată intra în con tact cu lumea gândirii, care e de natură divină, sufletul trebuie să posede o facultate intelectuală. Dar aceste două facultăţi nu se pot „vedea“ între ele, pentru că una este de tip pur material, iar cealaltă de tip pur intelectual. Intelectul pur şi materia pură nu se pot percepe reciproc. Ca să se vadă, trebuie să existe ceva între ele, o
facultate intermediară, care să le pună în legătură: să facă vizibilă facultatea senzorială celei intelectuale şi reciproc. Aristotel a numit această facultate intermediară imaginaţie (phantasía, în greceşte). Fără această facultate intermediară gândirea nu poate funcţiona. Nu există gândire fără producerea imaginilor. A gândi, pentru antici, însemna a produce în mod controlat imagini. La Aristotel găsim următoarele formulări: „Sufletul nu gândeşte niciodată în absenţa unei imagini“; „nu există gândire fără imagini“; sau, în secolul al XIII-lea, la Toma d’Aquino: „Înţelegerea fără recursul la imaginaţie nu este potrivită cu natura (sufletului)“. Un ecou târziu al acestor formulări e de găsit la Kant, în faimoasa formulă potrivit căreia fără intuiţii sensibile gândirea e vidă, iar fără conceptele intelectului intuiţiile sensibile sunt oarbe – formulă prin care trece amintirea funcţiei intermediare pe care imaginaţia o juca pentru antici.
 

Marii magicieni sau teoreticienii actului magic sunt, în cultura occidentală, Marsilio Ficino, Pico della Mirandola, Agrippa von Nettesheim, Paracelsus şi Giordano Bruno, care face şi ultima sinteză (nedepăşită, în opinia lui Culianu). Toţi au crezut în posibilitatea magiei în chip raţional, nu orbeşte.

Posibilitatea magiei şi posibilitatea cunoaşterii îşi aveau originea în acelaşi mecanism, în funcţionarea imaginaţiei ca producător şi traducător de imagini: spontan, în actul cunoaşterii şi al percepţiei; voluntar, în cazul actului magic. Operatorul magic putea produce în mod voluntar imagini nu numai în propriul său suflet, ci şi în sufletul altora, înlănţuindu-le voinţa. La rigoare, putea produce imagini în Dumnezeu, putea conjura îngerii. Imaginaţia magicienilor nu era doar un sintetizator intern al imaginilor, era şi un traducător: traducea ceea ce e material în ceea ce e intelectual ori spiritual; şi ceea ce este divin în ceea ce este accesibil lumii oamenilor.
[...]

A citi, a asculta, a imagina
Acest mecanism magic funcţionează, dacă nu intervin alte cauze, şi în cazul lecturii publice. El constituie cazul limită faţă de care lectura individuală şi lectura publică îşi capătă un tip de inteligibilitate pe care interpretările standard nu îl pot pune în lumină. Când citim, construim imagini sub presiunea imperativă a vocii autorului. Suntem sub rapt magic, acesta este farmecul lecturii. Vocea autorului ne vrăjeşte. Dar această voce este imaginată, este dedusă din text, din citirea literelor. Acţiunea ei nu este nemijlocită şi nici totală, cum se întâmpla în experienţa cinematografică a lui Wittgenstein. Căci vocea autorului, pe care o deducem imaginativ din text, nu construieşte ea însăşi imaginile (cum face cinematograful), ci ne furnizează doar materia din care noi, cu propriul nostru producător intern de imagini, producem imaginea literară a unui text.
În actul lecturii individuale, sursa imaginilor este ochiul care vede literele. În actul lecturii publice, sursa imaginilor este urechea care ascultă sunetul cuvintelor. Prima experienţă este mai degrabă abstractă, a doua este mai degrabă concretă. Ca mod de transmitere a informaţiei, cititul este fondator pentru deprinderile mentale şi cognitive ale oamenilor moderni. Ascultatul, nu. El vine dintr-o altă zonă a civilizaţiei, deopotrivă pre-modernă şi de totdeauna.
Numai odată cu apariţia tiparului principalul mod de transmitere al informaţiilor şi tradiţiilor a devenit cititul. În Antichitate, o carte era publicată atunci când era citită cu voce tare în public. Altfel spus, conţinutul cărţilor ajungea la public prin intermediul unei voci auzite (nu a
uneia deduse). Acest lucru făcea diferenţă faţă de situaţia modernă din două motive. Întâi, deoarece se baza pe o mobilizare specifică a aparatului cognitiv uman, mult mai puternică; într-adevăr, energia psihică cheltuită pentru a produce o imagine din cuvântul auzit este mai mare decât cea cheltuită pentru a obţine o imagine din cuvântul citit. În al doilea rând, deoarece conducea la exersarea unui tip de memorie, memoria auditivă, care, spre deosebire de cea vizuală, care e mimetică, este participativă şi puternic impregnată de efortul imaginativ al ascultătorului. A construi imagini pornind de la cuvântul auzit este mult mai stimulativ decât a construi imagini pornind de la cuvântul citit. Evident, a nu trebui să construieşti imagini,
pentru că imaginile sunt deja livrate de un producător extern, este complet nestimulativ – şi acest lucru explică, mutatis mutandis, de ce învăţământul prin televiziune este inferior învăţământului autodidact (cititul de unul singur), care la rândul lui e inferior învăţământului cu profesor.
Nu putem înţelege forţa acestui argument decât în conexiune cu argumentul lui Platon împotriva scrisului, care, corect înţeles, este în fapt o obiecţie la pretenţia ideii că scrisul poate fixa tot gândul şi că scrisul pe suport material ar putea suplini memoria. Memoria sufletului
nu este mecanică, ci creatoare (de altfel, ea se bazează pe imaginaţie), iar notarea gândirii prin scris nu epuizează nici măcar gândirea exprimată prin viu grai (darmite gândirea în actul gândirii). Platon nu a pledat să ne abţinem de la scris (ar fi fost absurd, el însuşi a scris foarte
mult): el atrăgea atenţia asupra pericolului ca omul, odată descoperit procedeul mecanic al fixării scrisului pe suporturi materiale exterioare, să înceteze să mai fie sursa imaginilor care fac cu putinţă gândirea. Viaţa spiritului constă în producerea creativă de imagini. Să scriem, spunea Platon; dar să nu uităm că adevărata viaţă a gândirii este „scrisul în suflet“, iar înlocuirea ei prin scrisul cu litere este o eroare.

Răspunsurile mele
De ce suntem fascinaţi să ascultăm lucruri citite? De ce participarea noastră la actul ascultării este diferită calitativ de participarea noastră la actul citirii? Pentru că activitatea psihică prin care producem imaginile declanşatoare ale gândirii (şi, implicit, ale percepţiei estetice) este mult mai bogată atunci când imaginăm pornind de la ce ascultăm decât atunci când imaginăm când plecăm de la ce citim. De ce? Pentru că se ajunge mai greu la punerea în funcţiune a imaginaţiei ascultând decât citind şi, de aceea, dacă se ajunge la un rezultat, atunci rezultatul este ipso facto mai bogat, mai profund, mai durabil, mai complex. Efortul psihic de a ajunge la o imagine pornind de la un sunet fiind mai mare decât efortul cheltuit pentru a ajunge la o imagine pornind de la un cuvânt citit, sufletul este cumva forţat, în termenii metaforei lui Platon, să „scrie pe suflet“. În concluzie, la primele două întrebări, explicaţia este următoarea: efectul pe care îl are asupra sufletului efortul inteligenţei de a construi reprezentări însufleţite pornind de la simplul fapt al ascultării este similar procesului pe care Platon îl denumea „a scrie pe suflet“. De aici farmecul, de aici vraja, de aici magia, de aici eficacitatea. De aceea a citi de unul singur şi a asculta ce este citit de către un altul nu sunt deloc operaţiuni echivalente, prin efectul pe care îl au asupra sufletului nostru.
 

Diferă prin ceva culturile în care există o tradiţie a lecturilor publice de culturile în care această tradiţie nu există ori e limitată? Da, diferă: diferă prin răspândirea puterii
de a „scrie pe suflet“. Această putere e complet ignorată azi, iar întreţinerea ei nu e stimulată în mod direct de nici o practică pedagogică modernă, dimpotrivă. Dar ea supravieţuieşte, pentru că sufletul are nevoie de ea. Iar unele culturi o mai conservă sub forma interesului pentru lecturile publice. O tradiţie care, aş spune, s-a constituit în favoarea argumentului lui Platon împotriva scrierii (pe suporturi exterioare sufletului)."  ( "Partea nevăzută decide totul", de Horia-Roman Patapievici, Copyright Editura Humanitas)

Fotografii David Muntean