"Dumnezeu la saxofon, Dracu la vioara", un film romanesc cu bani din strainatate

- interviu cu regizoarea Alexandra Gulea

Regizoarea Alexandra Gulea face filme cu finantare din strainatate si subiecte din Romania. "Dumnezeu la saxofon, Dracu la vioara" a adunat nu mai putin de sase premii internationale, fiind prezentat la tot atatea festivaluri (Rotterdam, Paris, Munchen s.a). Pana la 29 de ani a pictat, ulterior, atinsa de microbul productiei cinematografice, nu a mai putut iesi din aceasta "nebunie" a filmului.
- In ce proiecte sunteti implicata acum?
- Lucrez la un film despre Taraful Haiducilor, care imprima un nou disc. Grupul este putin cunoscut in Romania. Eu ii stiu de 15 ani. Stephane Karo, care se ocupa de conceptul artistic, a venit cu o idee interesanta: sa realizeze un disc cu muzica de taraf clasica, teme pe care Bartok le-a cules din folclor si transformat in muzica clasica si care se vor reintoarce la origini.
- Romanii cand il pot vedea?
- Greu de spus, pentru ca, in general, ceea ce am facut eu nu a fost aratat aici.
- De ce nu ajung filmele dvs. in Romania?
- Am avut o singura tentativa destul de nefericita cu ultimul film, "Dumnezeu la saxofon, Dracu la vioara", care a fost prezentat in anonimat la fostul Festival DaKino, B-fest. Numele realizatorilor nu apareau in program, nu s-a facut nici un fel de promotie, ca atare filmul nu a avut nici public, nici presa.
- Care este subiectul peliculei "Dumnezeu la saxofon, Dracu' la vioara"?
- Filmul este un amestec de eseu si cinema verite, facut intr-un camin de psihiatrie din Romania, la Gura Ocnitei. Pe mine ma interesau tacticile de supravietuire ale oamenilor aflati practic in detentie pe viata. In momentul de fata, oamenii nu parasesc o astfel de institutie decat pe drumul spre cimitir. Cu ce gand te trezesti de dimineata, cand zilele se aseamana atat de tare, incat timpul pare sa stea pe loc. Spatiul privat si notiunea de individ par sa se fi sters, si totusi oamenii gasesc o ratiune pentru a lupta mai departe. Am cautat sa arat normalitatea locuitorilor caminului in contrast cu anomalia sistemului.
Titlul este un citat dintr-un cantec compus de Popescu- matematicianul, un locuitor al spitalului. Lumea vazuta ca o orchestra, in care Dumnezeu si Dracu fac parte din aceeasi trupa si se joaca cu soarta oamenilor. Aparatul adopta pozitia unui locuitor al azilului si povesteste din interior monotonia cotidiana, societatea paralela care s-a format, cu prieteni si sefi, dragoste si ura, o lume identica cu cea din afara. Filmul face un tur in diferite orase din Germania intr-un pachet de filme premiate. Mai ruleaza in prezent la Bruxelles, in cadrul unei retrospective de filme romanesti.
- De unde primiti finantare pentru filme?
- Lucrez cu bani din strainatate si cu subiecte de aici.
- Cum sunt ajutati tinerii regizori in strainatate fata de cei din Romania?
- Sistemul vestic este unul concurential. Oamenilor care au avut succes li se ofera oportunitatea de a lucra mai departe. Este o varietate foarte mare de forme, teme si viziuni. In Germania, oamenii sunt deschisi si curiosi fata de tinerii autori, care sunt incurajati sa isi gaseasca propria lor forma de expresie. In Europa, regizorul de documentar si film de fictiune, in cazurile fericite, primeste o parte din buget de la televiziuni, ceea ce implica si prezentarea filmului la televiziune. In Romania nu se intampla asa ceva.
- De ce a trecut "Hacker" neobservat in Romania?
- A fost o problema politica. Filmul a fost produs intr-o perioada cand era o conducere si urma sa fie emis sub o alta conducere. A fost vizionat si ni s-a propus programul TVR 2, desi contractul era facut pentru TVR 1, prime-time. A fost programat intr-un mod absolut nefericit, imediat dupa Anul Nou, dat 4 zile consecutiv, ceea ce cu nici un serial nu se intampla. Nu s-a facut nici un fel de promovare. S-a urmarit ca filmul sa treaca neobservat, programat in asa fel incat sa il vada cat mai putina lume.
- Pentru cine faceti film?
- Cu toata sinceritatea, in primul rand pentru mine. Apoi, evident, oricine isi doreste sa aiba public. In momentul in care subiectele mele sunt romanesti mi se pare frumos si obligatoriu ca ele sa fie vazute si aici. Nu vad de ce oamenii din Olanda, Franta, Iran sau Canada s-ar interesa mai mult de dramele oamenilor de aici, decat noi.