De ce nu apare tema iubirii în filmul românesc. Ce spune regizorul filmului „Balaur“, bazat pe povestea reală a preotesei care s-a încurcat cu un elev
0Cel mai recent film al lui Octav Chelaru, „Balaur“, inspirat din fapte reale, aduce în prim-plan femeia și, mai ales, faptul că acțiunea, lumea „e prezentată subiectiv prin ochii ei“.
Cazul unui tânăr din Piatra Neamț, care s-a sinucis după ce a avut o relație cu profesoara lui de religie, soție de preot, cu trei copii, a șocat o țară întreagă. Debutul în lungmetraj al lui Octav Chelaru, care a scris scenariul și a semnat regia, a explorat subiectul prin ochii personajului pe care am avea tentația să dăm vina pentru situația creată: femeia adulterină. Această explorare a poveștii din perspectivă feminină, rarisimă în noul val al cinematogafiei românești, ne va face să regândim vina pentru cele întâmplate.
Octav Chelaru a povestit pentru „Weekend Adevărul“ cum își împarte timpul între cariera de IT-ist și pasiunea pentru film, cum s-a descurcat din postura de a fi regizor la debut, dar și cel mai tânăr de pe platou, și despre cum s-a pus în locul personajului feminin, pentru a încerca să-i înțeleagă și să-i explice trăirile.
„Weekend Adevărul“: De ce „Balaur“ și de ce traducerea în engleză „A higher law“?
Octav Chelaru: „Balaur“ e despre acest spirit al răului și funcționează pe două niveluri: pe măsură ce filmul se derulează, spectatorul își activează spiritul de detectiv pentru a afla cine e balaurul; al doilea nivel este că pe măsură ce filmul se derulează, publicul înțelege că toți sunt vinovați, dar în același timp nimeni nu e vinovat. Este acest rău care e peste tot, este ubicuu. În ceea ce privește traducereea, coproducătorii germani trebuiau să lanseze filmul în Germania și am avut de ales: ori punem Balaur, care nu înseamnă nimic în germană și e posibil să nu intre nimeni la cinema, ori traducerea în engleză – „dragon“ – iar lumea va crede că merge la „Game of Thrones“ și va ieși după 10 minute de la film. Apoi, era varianta să traducem în germană, și ar fi fost „Belzebub“, dar ar fi avut o tentă hazlie. Așa că am căuat tot felul de titluri în engleză care să funcționeze ca titlu internațional. „A higher law“ are același tip de joc de cuvinte – ca balaur în românește, unde e și din mitologie, din religie și are și un sunet așa, slav. „A higher law“ e acel concept juridic care spune că mereu, într-o situație de paradox juridic, se folosește legea superioară. Apoi, este și o melodie pop „Love is the higher law“. În plus, are și elementul religios, îți imaginezi o predică din Noul Testament despre legea supremă nenumită, legea iubirii, propovăduită de Iisus. Avea aceste trei componente și mi-a plăcut mult cum sună. Cel mai important este că nu mai sunt filme care se numesc așa. Am găsit doar un film mut din 1914 și un episod dintr-un serial.
Ce aţi păstrat din știrea reală – un tânăr s-a sinucis după ce a avut o relație cu o profesoară de religie, soție de preot, cu trei copii?
Am luat decizia de a nu vorbi cu oamenii reali, deoarece pentru ei a fost o tragedie incomensurabilă și orice soi de contact le-ar fi făcut doar rău. M-a interesat știrea în sensul că dovedește că așa ceva e plauzibil și posibil. Ba mai mult, am făcut o cercetare din care am aflat despre cazuri similare, de relații între profesoare și elevi, în comunități mici din America, Coreea, în țările musulmane, în comunități religioase sau parohii care au un singur lider spiritual. Era un șablon pe care l-am găsit peste tot și transcendea și religia, și limba. Această universalitate mi-a dat frâu liber imaginației. Am scris o poveste ficțională, acestui elev i-am dat un trecut bazându-mă pe tragedia euro-orfanilor, cum se numesc acești copii care sunt crescuți și aici, și acolo, sunt dezrădăcinați și nu li se oferă modele în viață. Pentru personajul principal, al profesoarei, am construit un trecut care pentru mine avea sens și dă de înțeles pentru cei care văd filmul că ea ar putea face o asemenea greșeală. Când vezi filmul ești aproape de ea, deși simți că lucrurile nu merg în direcția potrivită. Pentru mine a contat mult în construirea acestor personaje ficționale să construiesc oameni, tipul de reacție să nu fie de genul: ea e cea bună, soțul e cel rău și vine cel mic, care e balaurul. Vina și cine e victima și cine e agresorul fluctuează în film. Ficțiunea începe în secunda unu și ține până la final. E bazat pe fapte reale, dar nu e genul de film american, cu nume și prenume, și la final să spună: el a plecat în Franța și ea a făcut nu-știu-ce. E bazat pe fapte reale, dar e o creație ficțională.
Un psiholog pe care l-am intervievat mi-a spus că tema iubirii nu este foarte prezentă în cultura românească comunistă și postcomunistă, în nicio formă de artă. În „Balaur“ cum tratați tema aceasta?
E o întrebare la care n-am răspuns, dacă e sau nu iubire în film. Aș spune că nu este. Lipsa iubirii dă naștere la tot acest rău și-l inflamează să devină și mai mare, și mai puternic. În ficțiune sau în dramaturgie, prezența oricărui concept implică și prezența conceptului opus: dacă vrei să faci un film despre mâncare, poți face un film despre trei oameni care n-au ce mânca și așteaptă flămânzi să mănânce. Astfel, un film despre lipsa mâncării este și un film despre mâncare. Așa și în filmul meu, dragostea lipsind atât de mult și căpătând tot felul de fețe schimonosite, dragostea obsesivă, dragostea din răzbunare sau tot felul de surogate de dragoste, ele fiind prezente îți dau și ideea că dragostea ar fi prezentă, chiar prin absența ei. Într-adevăr, în filmul românesc a fost o temă absentă mai ales pentru că a fost evitată poziția femeii sau chestionarea trăirilor femeii. Mai ales în filmul de după Revoluție, femeia mereu gătește, e mamă, e și ea pe acolo, pe planul doi, după ce vedem actorul principal și nu prea interesează trăirile ei. Eu mi-am dorit să fac un film opus – prin care lumea e prezentată subiectiv prin ochii unei femei, cred că asta e diferența majoră. Evident, relația de cuplu pe care ea o are cu soțul ei e privită tot prin ochii femeii. Poate de aici pare că e mai prezentă femeia mai mult decât în alte opere – și prin forța privirii ei, și prin felul în care argumentează, și prin voce. Cumva empatizăm cu ea și parcă ni se aprinde lumina așa și zicem: uite, relațiile de cuplu nu sunt chiar așa de roz cum le vedeam noi.
Un motiv ca o bătaie de metronom
E nevoie de o explorare psihologică pentru a explica în film crearea cumulului de elemente care a dus la situația în care soția preotului ajunge să îl înșele pe acesta cu un elev de-ai ei? Cum v-ați documentat pentru a crea acest întreg?
Am foldere și bookmarkuri salvate referitoare la știrile pe care le văd și mi se par interesante. Când mă gândesc serios la una dintre idei și vreau să văd unde poate duce, îmi cumpăr un teanc de cărți și mă ocup de acel subiect. Am citit tot felul de cărți cu personaje principale feminine, chiar de memorialistică, cu felul în care căsnicia le plictisește sau nu le oferă tot ce-și doreau. Sunt un cititor avid. Citesc mult, chiar foarte mult, și mi-e greu să zic unde se termină și unde începe explorarea. Nu am făcut o cercetare sociologică, o serie de interviuri cu femei despre viața de cuplu. Cred că ficțiunea e ca o jucărie și poate fi modelată în multe feluri. Uneori, eu chiar îmi imaginam că sunt această femeie care are această căsnicie și mă puneam în pielea ei, bine, păstrând proporțiile. Când eram în pielea ei, încercam să-mi creez niște gânduri pe care ea le-ar putea avea și era necesar un back story, ceva ce nu se vede, dar e prezent în toate secundele filmului. Cheia prin care cred că am putut să ofer explicația pentru care ea ar face această transgresiune stă în acest trecut al ei. Există cumva aproape ca o bătaie de metronom, există în ea ceva care nu e vindecat, care nu e trăit în totalitate cu autenticitate și la care ea are nevoie să se întoarcă și de asta face această transgresiune cu elevul ei.
Ați explorat inclusiv partea de viață sexuală a cuplului...
Da, e unul dintre paliere. Eu sunt un tip pudic. N-am avut niciodată fascinația cinematografică să văd cum sunt făcute secvențele erotice. Însă în povestea de față era unul dintre paliere, la fel cum este cel al dragostei și al emaptiei, cum este cel al trecutului și al felului în care cei doi soți gândesc. Sexualitatea și nevoia de explorare sexuală erau printre motivele pentru care ea ar fi putut face acest lucru. Am vrut să-l exploatez în totalitate, să fie un element la fel de valoros ca cel psihologic și cel emoțional. Am vrut să fac un film care seduce spectatorul, nu doar să fie un film obiectiv, prezentat așa ca un reportaj. Am vrut să fac un film care te trece prin stări fizice și de asta am apelat și la secvențe erotice, care sunt, până la urmă, nelipsite din orice film american. Labirintul
Atunci când a apărut știrea la televizor, cred că mulți s-au întrebat „cum a fost posibil acest lucru“? Se dau aceste răspunsuri în film?
Nu se răspunde la întrebarea „cum a fost posibil cazul real?“, ci se răspunde la „cum ar fi posibil într-un caz ipotetic?“. Dar cumva cuprinde și cazul real de la Piatra Neamț, dar și sumedenia de cazuri despre care v-am spus că le-am găsit în alte părți ale lumii, adică acel șablon. Când am văzut știrea, nu mi-am pus problema „cum e posibil“ pentru că știam cum e posibil. Din mintea unui om care a văzut peste 6.000 de filme aveam tot felul de drumulețe, așa cu linie punctată ca într-un joc cu labirint. M-am gândit că e posibil în multe feluri și asta m-a intrigat. Se putea intra într-un soi de relație pe baza atracției sexuale, pur și simplu, adică să fie un băiat care nu scoate două vorbe, dar să fie atrăgător și să respire sexualitate. Sau putea fi un soi de personaj hiperinteligent, foarte sensibil, care s-o destabilizeze la un nivel emoțional. Această panoplie de feluri în care se putea ajunge la relația lor a fost de fapt motivul care m-a intrigat. Eu am încercat să construiesc un personaj al copilului care are un pic din toate. Am vrut să fac un personaj cum nu prea s-a făcut în filmul românesc, acest tip de antagonism magnetic, de la care nu-ți poți lua ochii, cum găsim în tot felul de filme americane și care mi se pare că e neexploatat în filmul românesc. În noul val al filmului românesc toți sunt buni sau răi, lipsește forța necunoscutului, a tenebrosului.
Preotul reprezintă imaginea unui preot tipic de comunitate mică din România?
Nu neapărat. De exemplu, în satul bunicilor mei, preotul e mult mai cu har. Preotul din film este un construct dramatic, astfel încât lucrurile să funcționeze ca un sistem. Dacă ar fi fost un preot mai cu har, mai cu empatie, un bun comunicator în familie, probabil nu s-ar fi ajuns în acest punct. E un preot fără har, aș spune. Pentru el, lucrurile au stat de la naștere până în momentul de față într-un singur fel, el a fost educat și limitat emoțional de mama lui. I s-a dat acest drum al preoției, a moștenit parohia de la tată și nu și-a pus foarte multe întrebări, nu a făcut o introspecție autocritică. Asta s-a reflectat în felul în care și-a condus viața și și-a organizat familia. N-aș spune că e un preot tipic. Calitatea preoților este reflectată în calitatea societății românești, dacă în societate avem 5% oameni răi și necultivați, așa e și la preoți, există un procent mare de preoți deștepți și deschiși, și un procent mai mic de preoți care nu au har, pentru că asta nu e o meserie precum e cea de strungar sau de tâmplar. Trebuie să ai iubire, chemare pentru oameni.
Mi-a plăcut că nu ați lăsat filmul în suspensie după momentul culminant... Epilogul din finalul filmului ne arată pedeapsa pentru femeia infidelă?
Una dintre pedepse. Alta este că trebuie să locuiască cu soțul ei, care nu a murit. Probabil a fost eliminat din biserică și transformat într-un fel de paria al societății. Trebuie să locuiască împreună în spatele unor uși închise, cu suspine, și timpul poate le rezolvă sau nu problema. E cert că mai au de tras amândoi. Nu este un film moralizator, ci este un film despre consecințe. Greșelile se plătesc în film, la fel ca în lumea reală.
Lipsa iubirii dă naștere la tot acest rău și-l inflamează să devină și mai mare, și mai puternic.
„Să aplici pentru o finanțare este aproape ca într-un roman kafkian“
Cât de greu este să faci un film în România, mai ales că sunteţi la debut?
În România este greu să faci un film pentru oricine, chiar și pentru regizorii consacrați. Devine mai ușor pe măsură ce construiești o echipă, și investești în oameni, și există acest schimb de încredere între membrii echipei. Singur nu aș fi putut și nu voi putea face un film, deoarece e o provocare și logistică, și personală, și de toate felurile. Să aplici pentru o finanțare este aproape ca într-un roman kafkian, sunt o mie și ceva de pagini pe care trebuie să le depui fizic. Asta dincolo de partea creativă, care evident te macină. Sunt mulți oameni care lucrează pentru un film și care fac ca tot procesul să fie sau măcar să pară mai ușor.
Partea plină a paharului birocratic
Pentru „Balaur“ aţi avut parte de finanțare și din străinătate?
Așa e regula jocului: statul român, prin CNC, îți dă o parte din bani cu înțelegerea că producătorul asigură cealaltă parte. Acea parte poate veni ori din bani privați, din sponsorizări și tot felul de lucruri, dar cel mai adesea se întâmplă ca producătorul să fie nevoit să convingă producători din alte țări să participe cu rolul de coproducători și să facă aceeași corvoadă de a obține fonduri în țările lor.
Există o birocrație similară și în alte țări?
Ca idee, birocrația e bună, pentru că mai salvează din parti-prisuri și din tot felul de înțelegeri tacite. Rău este că lucrurile devin anevoioase și redundante pentru cei care depun proiecte. Peste tot e greu să depui un proiect de film. Sunt bani publici și sistemul de coproducții european lucrează pe acești bani publici, iar orice leu, cent, euro trebuie justificat cu trei hârtii. Eu am avut noroc că am avut un producător tânăr și ambițios.
A fost greu să găsiţi un producător?
După ce nu am luat examenul de admitere la UNATC, în 2010, am dat la Informatică, la Iași. Acolo am făcut niște scurtmetraje din salariul meu de IT-ist. La un moment dat, am zis că aș vrea să obțin finanțare publică și pentru asta e nevoie de un producător. Un prieten comun, regizorul Paul Negoescu, mi-a făcut cunoștință cu Radu Stancu, producătorul meu actual. Am început cu un scurtmetraj care a ajuns la Locarno, un festival prestigios, și pot spune că am intrat într-o altă ligă. Aflându-ne acolo, i-am spus lui Radu de această știre din Piatra Neamț, cu soția de preot care s-a încurcat cu un elev. I-am spus că m-ar interesa să văd ce aș putea cerceta lucrând la această chestiune, la viziunea feminină asupra unei lumi coservatoare, relația cu religia, responsabilitatea cu privire la viața de familie. El a fost cucerit și de poveste, și de potențialul acesteia și, din august 2017, a început o călătorie care durează până azi.
În realitate, viziunea unui tip precum Tarantino sau alți eșuați la facultățile de film din lume poate fi mai bună decât cea a unui tip doxă de carte.
O singură variantă: două slujbe
Vă consideraţi un outsider în industria filmului deoarece nu aveţi studii de specialitate?
Nu neapărat. Într-adevăr, n-am făcut facultate, dar regia e o profesie în care o diplomă sau un teanc de diplome nu prea contează. Când ai de făcut un proiect, ori arăți ce ai mai făcut, ori arăți viziunea ta asupra proiectului. În realitate, viziunea unui tip precum Tarantino sau alți eșuați la facultățile de film din lume poate fi mai bună decât cea a unui tip doxă de carte. Eu am picat în 2010 la Film, iar la taxă mi-a fost imposibil să ajung, era de 4-5.000 de euro. Astfel că am început Informatica la Iași. De atunci, din anul I și până astăzi, am lucrat și lucrez în continuare în IT, pe cont propriu, pentru mai mulți clienți din diverse părți ale lumii.
Cum se împacă IT-ul cu filmul?
Nu știu dacă e talent, dar am ceva nativ, un soi de gândire logică. De mic am putut găsi șabloane și reguli în lumea din jur. Am fost olimpic la matematică, am făcut informatică intensiv din clasa a V-a până într-a XII-a încontinuu. Îmi vine foarte ușor să lucrez în informatică, e o chestie pe care o prind imediat. Dacă n-ar fi asta și ar trebui să lupt așa, sisific, să acumulez, cred că ar fi imposibil să le împart. Uneori, când lucrez în IT, intru așa pe pilot automat, într-un fel de transă, știu unde trebuie să ajung și uneori îmi mai sare gândul către o idee de film sau la ce lucrez. Când termin programul, îmi vine foarte ușor să fac trecerea, pentru că am lucrurile chibzuite. Nu știu dacă e cea mai sănătoasă abordare, să combini două slujbe, dar economic, e singura variantă posibilă, deocamdată.
Se încarcă comentariile...
