Alexandru Papadopol, la două decenii de la filmul care a anunţat Noul Cinema Românesc: „Noi nu avem actori de film“
0
Alexandru Papadopol (47 de ani), care a debutat în urmă cu mai bine de 20 de ani în „Marfa şi banii”, primul film al Noului Cinema Românesc, a rămas în lumina reflectoarelor prin rolurile din filme, seriale, dar şi prin cele de pe scena Teatrului Odeon. În ciuda succesului cinematografiei româneşti la festivalurile internaţionale, Papadopol susţine că în România un actor nu poate să trăiască din film.
Alexandru Papadopol (47 de ani) consideră că rolul de debut din „Marfa şi banii“ (1999) a fost momentul care i-a schimbat viaţa. El spune că filmul lui Cristi Puiu a deschis o nouă eră în cinematografia românească şi că regizorul „a imprimat nişte principii de la care nu am abdicat niciodată“.
Într-un interviu acordat pentru „Weekend Adevărul“ la ediţia din acest an a TIFF, unde a avut premiera celui mai recent film al său, „Balaurul“, Papadopol spune că este mândru de regizorii români care obţin premii la festivaluri internaţionale.
În opinia sa, motivul pentru care spectatorii din ţară nu ajung să vadă aceste pelicule la cinematografe ţine de lipsa promovării şi a implicării statului în sprijinirea filmului românesc.
De asemenea, artistul a vorbit despre evoluţia cinematografiei româneşti, despre ultimele sale filme şi despre importanţa filmelor de artă româneşti apreciate internaţional.
Întâmplarea care i-a schimbat destinul
„Weekend Adevărul“: Cum vedeţi evoluţia filmului românesc de la „Marfa şi banii“, prima peliculă a Noului Cinema Românesc, şi până astăzi?
Alexandru Papadopol: „Marfa şi banii“ rămâne un film care a trecut proba timpului, iar eu mă bucur foarte mult că a avut un astfel de impact asupra filmului românesc. Lucrurile au evoluat şi pentru că ţara a evoluat mult. Când am făcut noi „Marfa şi banii“, în 1999, producătorul era o firmă de stat, lucru care acum nu mai există. Filmul a fost făcut cu mari sacrificii din partea noastră, a echipei de creaţie şi a lui Cristi Puiu, pentru că producătorul respectiv nu era deloc interesat ca filmul să fie un succes. Era 1999, trecuseră nouă ani de la Revoluţie, lucrurile erau foarte diferite. România nu era în UE, noi când am plecat la Cannes am stat la coadă la ambasadă pentru vize. Eu aveam 23-24 de ani, eram în anul II la Actorie, făcusem Dreptul înainte. Eram la clasa lui Dem Rădulescu şi încă era cutuma că profesorul trebuie să semneze că ai voie să faci filme. El a fost foarte drăguţ şi a semnat fără niciun fel de probleme, era mândru că studentul lui face un film, dar existau şi profesori care nu te lăsau să faci filme.
- Cum ai ajuns în echipa filmului?
A fost o întâmplare care mi-a schimbat destinul. M-a dus un coleg de-ai mei la proba respectivă. Eu am intrat ultimul – veniseră 1.000 şi ceva de candidaţi din toată ţara. Nu mă pricepeam eu foarte bine la scenarii atunci, dar când l-am citit, am descoperit o lume pe care o cunoşteam, un limbaj pe care îl recunoşteam. Evident, voiam şi eu să joc băiatul rău, adică Vali, ce juca Dragoş Bucur, dar Cristi Puiu s-a uitat aşa la mine şi mi-a zis că voi juca băiatul bun şi responsabil. Eu aveam senzaţia despre mine că sunt rău, că sunt un rebel, la fel ca orice tânăr.
Film făcut cu sufletul
- Care este cea mai mare diferenţă acum faţă de acele vremuri?
Producătorul are acum motivaţie ca filmul să fie promovat, să meargă la festivaluri. În plus, acum, ingredientele care se pun într-un film s-au schimbat. Puiu a făcut filmul acesta pur şi simplu cu sufletul, nu se gândea nimeni că pelicula va ajunge la Cannes sau că va schimba cinematografia românească. Presupun că ăsta a fost şi punctul forte: făceam filmul cu pasiune, cu drag şi cu multă îndârjire. Trebuia să terminăm, iar unul dintre producători, care era metalurgist, ne ameninţa că în orice zi se pot termina filmările şi gata. În plus, pe atunci, monştrii sacri ai cinematografiei trăiau, erau în plină forţă, unii erau chiar politicieni. La un moment dat, lui Cristi Puiu i s-a reproşat: „Cum, domnule, vii în pantaloni scurţi la filmări?! Tu trebuie să fii îmbrăcat la costum ca domnul X. Cum să ai prestanţă în faţa echipei dacă vii în pantaloni scurţi?“. Formalismul era la putere încă.
- Cum au fost la filmările primului „road movie“ românesc?
Nu a fost poliţie să oprească circulaţia, pentru că nu existau bani. Adică a fost vreo două zile şi apoi nu au mai apărut. Dragoş Bucur nu avea carnet, deşi ştia foarte bine să conducă. Întâmplări au fost în fiecare zi, pentru că se filma cu o cameră de vreo 70 de kilograme, cu nişte pelicule foarte mari. La un moment dat, operatorul a căzut cu tot cu cameră, ceea ce ne-a dat foarte mari emoţii. Avantajul filmului a fost că noi am făcut repetiţii înainte cu Cristi Puiu. Sigur că el a lansat noul val românesc, dar a lansat şi un nou mod de profesionalizare actoricească şi regizorală – nouă, cel puţin, ne-a imprimat nişte principii de la care nu am abdicat niciodată. Cristi a făcut repetiţii cu noi o lună de zile încontinuu, am ajuns să visăm textul. La ce probleme colosale au fost atunci, dacă noi nu eram extrem de bine pregătiţi de la repetiţii, filmul se oprea. Singurul punct de stabilitate al filmului era echipa artistică.
Alexandru Papadopol (47 de ani), care a debutat în urmă cu mai bine de 20 de ani în „Marfa şi banii”. FOTO: Arhivă personală
- Mai ţii minte care a fost bugetul filmului?
Nu am de unde să ştiu, cred că nu l-a ştiut nimeni, oricum era infim faţă de sumele vehiculate acum.
„Statul trebuie să protejeze filmele româneşti“
- Există un reproş care li se aduce regizorilor români: nu fac şi filme de public, ci se concentrează doar pe filme de artă premiate la festivaluri internaţionale, dar cu săli goale acasă. Ce părere ai despre această critică?
Eu cred că datoria unui artist este să încerce, să creeze. Cred că vina nu aparţine regizorilor şi oamenilor care încearcă să facă ceva, ci în exclusivitate statului român care nu protejează arta din România, nu protejează industria cinematografică, nu protejează creatorii, nu încurajează nimic. Filmul românesc trebuie să fie protejat, trebuie să existe cinematografe dedicate filmelor de artă. „Marfa şi banii“, când a intrat în cinematografe la mall Vitan, era la concurenţă cu „Gladiatorul“. Nu poţi să îl învinuieşti pe omul de rând că se duce să vadă „Gladiatorul“. Statul trebuie să protejeze filmele româneşti. Filmul românesc reprezintă arta cea mai vizibilă şi mai puternică a României în momentul de faţă şi trebuie protejată şi încurajată. Un film românesc nu se poate bate cu „Mission Impossible“ şi atunci cinematografele trebuie încurajate printr-o lege să acorde ore bune filmelor româneşti şi eventual oamenii să nu vadă la o sală filme Marvel şi la o sală filme premiate la Cannes, pentru că nu sunt acelaşi lucru. Filmul de artă nu este un produs de divertisment, ci un produs de artă. Nu poţi să îl înjuri pe regizor că filmul său nu merge cu popcorn. Ţin minte că la „Aurora“, Cristi Puiu nu a lăsat oamenii să mănânce popcorn în sală. Cineaştii trebuie încurajaţi să facă astfel de filme. Filmul a ajuns un produs de entertainment şi atunci lucrurile trebuie separate. Eu vorbesc din postura celui care a făcut şi filme comerciale, cum este „Două lozuri“, dar şi filme de artă.
- Cum a fost primit „Două lozuri“?
„Două lozuri“ a fost un film ţintit comercial, dar în momentul în care a intrat „Mission Impossible“ în cinematograf, încasările au scăzut dramatic. Nu te poţi bate cu un produs hollywoodian de succes, care are în spate o maşinărie de promovare. Statul român trebuie să încurajeze artiştii din România şi să le ofere bani pentru promovare. Este o problemă imensă, se oferă bani puţini pentru a face filme şi nu se oferă deloc bani pentru a promova filmele – or, se ştie că trăim între o societate capitalistă şi produsele trebuie promovate. În Bucureşti sunt câteva cinematografe care dau filme de genul acesta, dar ţara asta este mare. Nu poţi să te duci într-un oraş de provincie şi să acuzi oamenii că nu ştiu despre filmul tău. Concurenţa este acerbă şi de aceea statul trebuie să protejeze artiştii, arta, trebuie să se facă educaţie în acest sens. Mi se pare dăunătoare mentalitatea asta, tendinţa asta de a spune: „Dom’le, dar şi dumneata ai făcut un film de artă de nu înţelege nimeni“. Nu! Datoria regizorilor, a scenariştilor este să încerce. Ai noştri chiar şi reuşesc să obţină Ursul de Aur, Palme d’Or. Dragoş Bucur a jucat cu Colin Farrell într-un film, în momentul în care „Poliţist, adjectiv“ luase Un Certain Regard la Cannes. Colin Farrell i-a spus că dacă el ar fi jucat într-un film premiat, ar fi scris toate ziarele din SUA şi s-ar fi creat un eveniment din acest premiu, ar fi fost o mândrie naţională.
Alexandru Papadopol a jucat în 2020 în serialul HBO - Bani negri. FOTO: Arhivă personală
Serial distribuit în 50 de ţări
- Lipseşte şi educaţia spectatorilor?
Lipsesc multe lucruri, dar se pot schimba. Trebuie doar să existe voinţă. Oamenii devin foarte uşor permeabili la filmele acestea. Ştim cum arăta ţara în anii 2000 şi cum arată acum lucrurile. S-au schimbat foarte mult – oamenii sunt mai educaţi, ei văd foarte multe lucruri, dar trebuie să existe voinţă.
- Tu ai o experienţă vastă şi în ceea ce priveşte serialele. Cum vezi industria serialelor de astăzi?
Când am făcut eu seriale, acum 20 de ani, lucrurile erau diferite fundamental. Atunci se bugetau 100-200 de episoade. Acum nu-ţi mai dă nimeni bani să filmezi mai mult de 10-12 episoade. Nu se aruncă nimeni să investească, deoarece dacă nu merge, paguba este mult mai mare. Nu se aruncă nimeni să bage bani pentru că şi calitatea creşte, concurenţa este fantastică acuma şi e foarte bine aşa. Plus că atunci de-abia se băga cablu în România, oamenii săteau şi se uitau la televizor. Vremurile sunt totalmente schimbate. Ultimul serial pe care l-am făcut a fost o miniserie la HBO, în regia lui Daniel Sandu, „Bani negri“, care se apropia foarte, foarte mult de un film artistic. Era filmat foarte bine de o echipă HBO, lucram cu un regizor care avea premii în străinătate. Uniformele de poliţişti şi maşinile nu erau cu numere sau cu inscripţii de România, pentru că premiera a avut loc în 50 de ţări deodată. S-a vrut globalizarea produsului.
Filmul românesc reprezintă arta cea mai vizibilă şi mai puternică a României în momentul de faţă şi trebuie protejată şi încurajată de stat.
„Nu există actor de film în România“
- În cel mai recent film, „Balaur“, joci un rol interesant, cel al preotului. Am înţeles că ai avut un fel de consultant, un preot care te-a ajutat să te conectezi cu personajul. A schimbat această experienţă modul în care priveşti preoţii?
Nu aveam idei preconcepute despre preoţi. Preotul deţine o componentă spirituală şi vreau să fie luată cu rezervă declaraţia mea: preoţii sunt nişte funcţionari, în destul de puţine cazuri ei sunt oameni cu vocaţie. Ceilalţi oameni îi văd ca un reper al comunităţii. Povestea din film loveşte fix la temelia acestui reper pe care îl reprezintă. Paradoxal, lovitura este colaterală pentru că preotul nu a făcut nimic, soţia sa a avut o relaţie cu un elev. Comunitatea are tendinţa să devină foarte dură în ceea ce priveşte imaginea preotului în acest context. Nu vreau să spun că preoţii nu au har, Doamne fereşte!, ci doar faptul că reprezintă un funcţionar spiritual demn de toată admiraţia şi de tot respectul. Preotul trebuie să aibă răspunsuri, să sfătuiască credincioşii în probleme foarte complicate.
Preotul, omul cu răspunsuri
- Ai înţeles cum funcţionează acest mecanism, de unde au preoţii resurse să răspundă la toate aceste întrebări?
Am citit o dată o chestie care m-a pus pe gânduri: oamenii cu funcţii de conducere, să zicem un subprefect, nu au timpul fizic ca să analizeze toate solicitările pentru care iau decizii, şi totuşi deciziile sunt luate. Sunt nişte oameni care aşteaptă răspunsul lor. Aşa este şi la preot, care are, n-are treabă, el trebuie să dea un răspuns cât mai valabil şi cât mai direcţionat către subiectul respectiv. Vorbim despre chestiuni foarte complexe aici. În timp, preoţii capătă un soi de abilităţi psihologice care le permit să dea astfel de sfaturi. Sutana le dă o anumită prestanţă şi sunt văzuţi în comunitate drept repere.
Alexandru Papadopol joacă rolul unui preot în ultimul său film - Balaur (2021). FOTO: Arhivă personală
- Crezi că va naşte controverse filmul, având în vedere că este implicat un preot?
Nu cred că va naşte controverse deoarece a fost inspirat de un caz real, este o poveste de viaţă în care sunt implicaţi nişte oameni. Că îl faci cu preoţi sau cu spioni, habar n-am, sunt nişte oameni care au nişte probleme.
În cinci ani s-au făcut 100 de actori care trebuie să joace. Rolurile, oricâte filme s-ar face, sunt puţine. Filmele trebuie să fie şi multe, şi semnificative, şi să aibă ecou pentru ca un tânăr actor să îşi construiască o carieră.
Actori mulţi, roluri puţine
- De la debutul tău în film, acum 21 de ani, şi până astăzi, există mecanisme care să permită regizorilor, actorilor, tehnicienilor să muncească constant, să-şi câştige traiul din această activitate?
Eu pot să vorbesc doar din perspectiva actorului: nu există actor de film în România, există actori care sunt pe alocuri distribuiţi în filme, într-un procent mai mare sau mai mic. Nu avem actori-vedete de film în România. Cert este că oamenii încearcă: se fac multe filme independente, oamenii încep să caute bani, să scrie scenarii, lucrurile încep să se mişte pentru că este o concurenţă foarte mare. În rândul actorilor este prăpăd, pentru că orice promoţie care termină, doar din Bucureşti, de exemplu, are peste 40 de actori, din care minimum 20 de băieţi. În cinci ani s-au făcut 100 de actori care trebuie să joace. Rolurile, oricâte filme s-ar face, sunt puţine. Filmele trebuie să fie şi multe, şi semnificative, şi să aibă ecou pentru ca un tânăr actor să îşi construiască o carieră.
- Chiar şi tu ai fondat o şcoală independentă de film...
Da, împreună cu Dragoş Bucur şi cu Dorian Boguţă avem şcoala noastră de film care este şi casă de producţie. Am făcut vreo 13 scurtmetraje, am produs „Două lozuri“, anul aceasta facem „Două lozuri 2“. Banii de la stat sunt foarte puţini. Sunt organizate concursuri la CNC, dar vorbeam de curând cu o regizoare care spunea: „Eu am luat de la CNC bani, dar nu îmi ajung nici pentru 10 zile de catering la filmări“. Astfel, cineaştii trebuie să umble prin Europa cu rucsăcelul în spate, să facă rost de bani. Aici intervine importanţa producătorului – spre exemplu, producătorii de la „Marfa şi banii“ nu aveau niciun fel de interes să reuşească filmul. Acum, un producător are conexiuni în toată Europa, merge la pitchuri, la festivaluri, discută; este un lucru bun. Lucrul mai puţin bun este că nu e loc pentru toată lumea în mod real. Selecţia este dură, iar protecţia este egală cu zero: dacă reuşeşti, e bine, dar dacă nu reuşeşti, nu te protejează nimeni.
- Poate trăi un actor din filme în România?
Filme nu se fac aşa de multe. Dacă faci un film pe an eşti considerat un actor care joacă des, dar trebuie să ne înţelegem: dacă un actor are un rol principal într-un lungmetraj, filmează circa o lună, dacă are noroc, maximum o lună şi jumate. Restul timpului, ce faci? Joci teatru. De asta teatrul este preocuparea sau ar trebui să fie preocuparea principală a actorilor care, bineînţeles, sunt şi distribuiţi în filme. Nu se pune problema să poţi trăi un an din salariul obţinut la un film. Eu sunt actor la Teatrul Odeon şi sunt foarte mândru. Teatrul acesta este un reper cultural al României şi este o onoare pentru orice actor să joace acolo. Mai joc şi pentru teatre independente. În plus, acum îmi termin şi eu doctoratul.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
