Cum este viaţa de călugăr

Cum este viaţa de călugăr

Cum este viaţa de călugăr. Călugăria sau monahismul este o practică întâlnită în toate marile religii ale lumii. Viaţa de călugăr nu este pentru oricine, iar credincioşii care vor să urmeze această cale au o serie de reguli stricte ale Bisericii de respectat.

Cum este viaţa de călugăr. Pentru a ajunge monah sunt necesari ani de sacrificiu

În Biserica Ortodoxă monahismul are mai multe trepte: frate începător, rasofor, monah şi schimonah (schivnic). Cât timp este necesar ca un monah să treacă prin fiecare treaptă se analizează de către conducerea mănăstirii la care acesta se află, printr-o evaluare duhovnicească, de la caz la caz.

Iniţial, un tânăr care doreşte să ajungă călugăr este primit la mănăstire pentru cel mult trei zile ca oaspete. După aceea, el primeşte uniforma de novice (haine negre) şi îşi începe noviciatul. Dacă un frate începător sau soră de mănăstire aleg să părăsească viaţa monahală în perioada noviciatului, o pot face fără nici un fel de urmări. 

După ce a trecut noviciatul şi cu binecuvântarea arhiereului, novicele este îmbrăcat în rasă, care simbolizează abnegaţie, lepădarea de lume şi sărăcie. De acum, el se numeşte rasofor, aceasta fiind prima treaptă a monahismului propriu-zis. Cu această ocazie, novicele este „tuns” în cadrul unei slujbe. Deşi nu face jurăminte, el îşi reafirmă, cu această ocazie angajamentul pentru viaţa monahală.

Cu toate că rasoforul nu face jurăminte, el însă este obligat moral să rămână în călugărie pentru restul vieţii lui. 

Următoarea treaptă a monahiei, de monah propriu-zis sau stavrofor, se acordo doar după câţiva ani după tunderea ca rasofor, atunci când stareţul sau stareţa mânăstirii consideră că persoana a ajuns la nivelul de disciplină, devotament şi smerenie necesare. 

Vârsta minimă pentru primirea unui novice la mănăstire este de 16 ani, şi acesta poate rămâne doar cu acordul scris al părinţilor sau tutorilor legali. Vârsta minimă pentru ca cineva să poată deveni călugăr este de 21 de ani.

Cum este viaţa de călugăr. Mănăstirea, părăsită doar cu bilet de voie

Monahii nu au voie să părăsească mănăstirea sau schitul în care trăiesc fără învoirea stareţului sau stareţei, care poate elibera bilet de voie scris pentru cel mult opt zile pe an. Acest bilet va conţine ştampila mânăstirii şi va specifica motivul învoirii sau însărcinarea, data, locul unde merge călugărul şi cât timp este învoit. 

Cel care încalcă aceste prevederi este socotit de biserică „vagabond”.

Pe perioada lipsei de la mănăstire, călugărul are voie să stea doar „în case de creştini evlavioşi, ferindu-se de a poposi în cârciumi sau pe la gazde care ar da loc la sminteală”, mai spun regulamentele bisericii.

Cum este viaţa de călugăr. Rugăciunea, principala activitate

Programul unui călugăr este unul simplu, şi se împarte între rugăciune, muncă şi somn. Potrivit regulamentelor bisericii, călugării sunt datori să participe la rugăciunile din mănăstire de şapte ori pe zi, pentru a aduce înaintea lui Dumnezeu „cele şapte laude din zi”. 

Rugăciunile trebuiesc îndeplinite „pânî la sfârşit, cu toată îngăduinţa şi răbdarea, fără a întinde cântarea, ca să nu fie obositoare, şi fără a o grăbi, ca să nu se stingă focul rugăciunii”.

Monahii nu pot lipsi de la acestea decât din motive de boală, sau din alte cauze serioase. În afară de aceste rugăciuni de grup, călugării sunt datori să se roage şi individual, dar şi să studieze intens Scriptura şi alte texte bisericeşti.

Cum este viaţa de călugăr. Munca şi viaţa de obşte

În mânăstirile din ROmânia se duce, de regulă, aşa-numita viaţă de obşte. Monahii nu au voie să aibă nimic al lor, toate lucrurile fiind deţinute de mănăstire. Călugărul consideră fructul muncii sale un bun al obştii, şi, în schimb, mănăstirea îi oferă fiecărui monah „după trebuinţa lui”. Regulamentele stipulează faptul că masa trebuie să fie „de obşte” şi nimeni nu are voie să gătescă ceva „în afara bucătăriei obştii”

Cum este viaţa de călugăr. Monahismul şi banii

Potrivit BOR, circa 10.000 de călugări şi călugăriţe primesc salarii. 

Regulamentele bisericeşti spun că monahii salarizaţi sunt obligaţi să depună la casieria mânăstirii jumătate din salariu sau pensie în folosul obştii. Acolo unde subiectul hotărăşte să doneze întreaga sumă, conducerea mânăstirii se va îngriji de procurarea tuturor celor necesare.