Constantin Tănase, un antreprenor cultural de succes. De ce i-au interzis cupletele politicienii: „Pleacă-ai voștri, vin ai noștri! E sloganul cunoscut; Iarăși am votat ca proștii, Și cu asta ce-am făcut?“
0Constantin Tănase a făcut românii să-și găsească speranța şi optimismul prin cupletele, satirele și vodevilurile sale. Ne-a învățat că puțin haz de necaz este o formă de supraviețuire, ba chiar și o formă de protest – și nu l-au împiedicat nici războiul, nici cenzura să spună asta toată viața.
Războiul trecuse cu toate cele rele ale sale. Constantin Tănase știa că acum este vremea noilor începuturi, când visurile trebuie să prindă viață. Zis și făcut. Cum deja avea experiența înființării trupelor de teatru, și-a zis că de data asta trebuie să pună visului o temelie; astfel că, în martie 1919, câștigă la o licitație închirierea locului de pe strada Academiei, unde își jucaseră partiturile teatrele de vară „Amicii orbilor“ și „Ambasador“. Treaba era serioasă: de îndată a fost angajat arhitectul român de origine olandeză Edmond van Saanen Algi, sub a cărui semnătură au mai stat, printre altele, Palatul Telefoanelor și Palatul Academiei de Studii Economice. Lucrul era însă complicat, căci teatrul trebuia să fie inaugurat cam într-o lună, iar terenul nu îi ajuta deloc: mai mult lung decât lat. Arhitectul a început să vizualizeze și să pună pe hârtie. În timpul creației, Tănase îl oprește: „Ai desenat un cărăbuș. Ce-ar fi să-i spunem «Cărăbuș»?“. Și așa i-a rămas numele.
Noul teatru de vară, închinat în special revistei, avea să fie cel mai cel din București. Era proiectat după dorința lui Tănase: „Dar, mă rog dumitale, fă așa ca să vadă și să audă toată lumea, să nu ne înjure vreunul că a dat banii ca să nu vadă nimic“. Van Saanen le-a punctat pe toate, inclusiv calitatea: pentru că pe atunci nu existau metode de amplificare a vocii, el a proiectat scena cu aspectul unei frize egiptene. Iată, cărăbușul era amuleta norocoasă.
„Mirajul era desfătător“
După nici patru luni, Teatrul de Vară Cărăbuș era inaugurat cu fast. Era 2 iulie 1919, iar curtea era ticsită. Și cum să fi fost altfel, când totul promitea să fie la standarde înalte: arhitectura, decorul, baletul de 25 de persoane, orchestra de 20 de muzicieni, corul de 40 de cântăreți. Spectacolul de deschidere a fost revista „Pisică pe orez“, ale cărei texte fuseseră scrise de Mircea Rădulescu şi Constantin Solomonescu. Năsăilă avea cupletul „Cotoiul e pe varză, pisica-i pe orez“ – și cu asta, zona Academiei a explodat de râs. Bineînțeles, acesta a fost doar începutul, căci stagiunea avea să fie presărată cu favoritele publicului: satirele politice.
Regizorul Mihai Zirra își amintea momentul inaugurării: „În vara anului 1919 am intrat prima oară în arena Cărăbuş de pe strada Academiei şi am văzut pentru prima oară cum arată o grădină cu 2.000 de locuri în care nici un scaun nu era gol. Abia de-am avut timp să mă mir de cele văzute că luminile s-au stins, şi-a început să cânte orchestra şi pe urmă câteva cortine strălucitoare, care s-au ridicat pe rând, două fracuri elegante, apoi patruzeci de pulpe frumoase, apoi încă 20 de fracuri, apoi două toalete elegante, pe urmă altele şi altele şi la urmă un domn cu un nas enorm şi un tunet de aplauze. În faţa mea se arăta prima oară: Tănase. În cea dintâi stagiune de vară cu care se inaugurase Cărăbuşul. La 11 ani, nu cred că mintea mea s-o fi luat înaintea celor văzute... dar mirajul era desfătător“.
„Cărăbușul“ staționa în Capitală pe timpul verii, iar iarna pleca în turneu prin toată țara. Sălile erau pline-ochi, mai ales datorită lui Tănase – oamenii nu îi uitaseră chipul haios cu ochii bulbucați și nasul mare, care se punea în bătaia gloanțelor și a bolii. Spectacolele erau impresionante: decoruri sofisticate, zeci de artiști, costume care îți furau ochii, dar mai ales acuratețea politică – niciun eveniment nu scăpa din reflectoarele lui Tănase, fiind luat la bani mărunți... cu umor, bineînțeles.
„Cea mai senzațională femeie“ la București
Tănase dorea din ce în ce mai mult – așa a fost toată viața. Însă nu pentru el, nu pentru faimă sau pentru bani, ci pentru artă – mereu să fie mai mult, mereu să fie mai bine. Și iată cum, în perioada interbelică, se dădea de trei ori peste cap și aducea la București vedete ale momentului din Occident. În 1924 sosește în Capitală unul dintre cei mai în vogă artiști ai vremii, Charles Prince, star francez al filmului mut, cunoscut mai degrabă sub numele de Rigadin. Zeci de oameni l-au așteptat pe peron cu admirație, curiozitate, dar și pentru amuzament: francezul era înalt și cu nasul cârn, iar Tănase era... cum îl știm. Subiectul nu a fost scăpat și cei doi au ajuns pe scenă să glumească unul pe seama nasului celuilalt. Rigadin a jucat pe scena „Cărăbușului“, însă nu prin cuplet sau revistă a rămas el în istoria noastră, ci prin film. A filmat scurtmetrajul „Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București“, care a reprezentat introducerea scenetei pe care cei doi au jucat-o împreună. Pelicula, din păcate, s-a pierdut.
Tot Năsăilă a adus-o în România și pe Josephine Baker, artista americană de music-hall, răsfățata europenilor pe care Ernest Hemingway o numea „cea mai senzaţională femeie pe care a văzut-o cineva vreodată“. Onorariul? 100.000 de lei, cel mai mare oferit vreodată de un director de teatru din România. Reprezentația? Pe măsura banilor, atât pe scenă, cât și pe stradă: Baker a venit la București cu luxosul Orient Express și s-a plimbat pe străzile centrale într-o șaretă trasă de un struț. Iată cum descrie scena actorul Mircea Constantinescu: „Deodată, prin dreptul Capşei, zăresc (şi mă frec la ochi) o tânără negresă purtând pantaloni. Haida-de! O fi fenomenu-acela, cum îi zice? A, fata morgana... Nu, nu-i fata morgana, e fata tropicala, de vreme ce o cheamă Josephine Baker şi coboară dintr-o trăsurică ancorată de un struţ şi aşază în faţa struţului un pumn de alune cojite şi păşeşte în Capşa şi bea un mazagran într-o societate mie-n sută virilă, şi fâlfâie, şi se unduie, şi glisează dinaintea privirilor cloroformizate ale clienţilor şi trecătorilor care uită să mai petreacă“.
Trebuie să subliniem faptul că Tănase nu s-a rezumat doar la teatru, el și-a băgat nasul și în cele ale cinematografului: a adus la București „umbrele reliefate“. Pentru momentele când la teatru rula un film, spectatorii primeau la intrare o pereche de ochelari prevăzuți cu o sticlă verde și una roșie. Astfel, imaginile proiectate răsturnat se vedeau prin ochelari într-un fel ce astăzi știm drept tehnologia 3D – obiectele păreau că sunt aruncate către public.
Tănase „pătrunde în inima umanității și extrage esențialul pitoresc și definitiv“
Anii ’30 îi putem privi acum în propriul buzunar: criză economică în floare. Prețurile mari și lefurile mici afectau și industria teatrului, mai ales în curtea lui Tănase: ei erau artiști independenți, deci fără subvenție de la stat. Însă românul, de acolo de unde nu avea, scotea niște lei și dădea „Cărăbușului“ ca să își înece amarul în râs și să-și mai ușureze povara sufletească. „Lui Năsăilă și ai lui nu le scăpa niciun subiect: promisiunile electorale, greutățile aruncate pe umerii populației, neregulile și ilegalitățile. Este acest nenorocit, de cum intră în scenă, de cum deschide o creațiune care fixează în trăsături de tragedie un document-tip din galeria societății romînești actuale. Ce-a făcut Millo cu stampele sale populare reia azi Tănase cu același instinct profund care pătrunde în inima umanității și extrage esențialul pitoresc și definitiv“, scria Alexandru Kirițescu.
Lucrurile tindeau să putrezească din ce în ce mai tare și nenorocirile să înceapă să se strângă, atât la nivel de societate, cât și în curtea „Cărăbușului“. Pe 22 decembrie 1937, la premiera spectacolului „Poftă bună la Tănase“, scena Teatrului „Eforie“ a luat foc chiar în timpul replicilor lui Tănase. Rând cu rând, balcon cu balcon, totul ardea. Lumea a ieșit repede din sală și, culmea, s-a refugiat la un local de lângă teatru, cu speranța că spectacolul va continua. Întreg Bucureștiul vuia: „Arde la Tănase!“. Pompierii nu au mai putut salva nimic, iar oamenii cu bani au considerat că teatrul nu mai merită să fie refăcut. Cu chiu, cu vai, Tănase și spectacolele lui și-au găsit loc la „Savoy“, însă nimic nu mai era la fel – cenzura totalitarismului începuse să-și arate colții.
Cenzura, armă letală
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cupletele sale nu doar că deranjau, ci erau cenzurate, interzise – nici măcar o mustață mai fistichie nu le mai era permisă. Ba mai mult, din cauza legislației antisemite, multe dintre numele teatrului au trebuit scoase de pe afiș. În timpul războiului, „Cărăbușul“ aniversa un sfert de veac de existență. Ca o formă de supraviețuire, așa cum obișnuiește tot omul în vremuri tulburi, Tănase s-a întors cu fața la trecutul glorios și a sărbătorit cum se cuvine: s-a recreat, în interior, atmosfera teatrului de vară dispărut de pe harta Bucureștiului. Decorul, realizat cu migală, era fațada de pe strada Academiei. Iar Tănase și-a făcut apariția ca prima dată, atunci când a interpretat cupletul scris de bunul său prieten Belcot, „Fusta, fusta, fusta-i cu belea“: costumul cenușiu cu garoafă la butonieră.
Bombardamentele din aprilie 1944 i-au luat lui Constantin Tănase cam tot ce avea mai scump pe lume: arta și prietenii. Capitala, odinioară plină de viață, era acum sub norul greu al morții. Teatrele, cinematografele erau închise, unele fiind și distruse. Iar actorul și prietenul lui, Vasilache, a murit, în urma exploziei unei bombe care aterizase în balconul său. Astfel că Tănase și-a luat bagajul și a plecat la Săftica, unde avea un mic acoperiș deasupra capului și nu s-a mai întors de acolo până nu a auzit la radio că România a întors armele, pe 23 august 1944.
„Na, drăcia dracului“...
În primăvara lui 1945, când pacea începea timid să se așeze, Tănase și ai lui și-au reluat spectacolele – mai întâi la circul Paladium, de la capătul actualului Bulevard Regina Elisabeta, apoi, în proaspăt renovata clădire de la „Savoy“. Sălile erau iarăși pline și părea că lucrurile își revin la mersul de odinioară. Era mijlocul lui august și o vară caniculară. În drum spre casă, Tănase s-a oprit în Cișmigiu să se răcorească cu bere la halbă. Seara observă că a făcut amigdalită și își dă seama de la ce. Îi mărturisește cumnatei sale: „Am făcut o prostie care cred că o să mă coste viața. Numai să n-audă Virginia“.
Sănătatea i se înrăutățește văzând cu ochii: se instalează o stare infecțioasă generală și începe să se vaite de un picior. Nici să se bărbierească nu mai poate: „Na, drăcia dracului, mai îmi fac și harakiri“. A stat la pat 20 de zile, starea de sănătate i s-a agravat – făcuse blocaj renal –, însă optimismul nu și-l pierduse: „Voi n-aveți grijă de mine, lucrați mai departe, începeți repetițiile, că sosesc și eu“. Pe 28 august îl vizitează compozitorul Ion Vasilescu, însă artistul era vizibil slăbit, parcă nici hazul nu mai era cel de odinioară. Seara, Tănase își presimțea sfârșitul; îi spune medicului care îl vizita cu regularitate: „Doctore, să știi că asta-i ultima noapte a lui Mihai Viteazul!“. În zorii zilei de 29 august, Năsăilă, la 65 de ani, părăsea scena, și după trei zile de doliu în București și mii de oameni care și-au luat rămas-bun de la el, la Ateneul Român, era înmormântat la Cimitirul Bellu, închizând astfel stagiunea de vară.
Se încarcă comentariile...
