Birlic, asul comediei românești. „O duceam greu de tot. N-aveam bani de un pantof. De multe ori, nici de masă“
0Se împlinesc 120 de ani de când teatrul românesc de comedie și-a găsit un nume: Birlic. Jumătate naiv, jumătate serios, cu ochii mari și rotunzi care ajungeau până la ultimul rând din sală, Grigore Vasiliu-Birlic este, așa cum se traduce din turcă numele adoptat, asul din cărțile de joc.
Pe vremea în care teatrul românesc abia ce se contura mai bine, dar doar în orașele mari, iar în provincie dominau bâlciurile, circurile și poate timid puțină commedia delle’arte (în stil mioritic, desigur), în Fălticeni, oraș mic din actualul județ Suceava, se năștea cel care avea să devină un sinonim pentru teatrul românesc de comedie. Era Ziua Unirii, 24 ianuarie 1905, când în casa de lângă biserică a lui Nicolae Vasiliu, mic negustor din zonă, și a Smarandei se naște cel de-al doilea băiat al familiei: Grigore. Micuțul cu ochi bulbucați mai avea un frate, Vasile, poreclit „Fălti“, de la numele orașului natal, care a ajuns sculptor. În timp, familia s-a mai mărit cu încă un băiat, Dumitru, și trei fete, Elena, Mara și Eugenia.
Hazul îi curgea prin vene lui Grigore Vasiliu, iar figura îl ajuta pe măsură. Părinții l-au înscris la Liceul mixt „Nicu Gane“ din oraș, chiar în prima promoție, unde nu de puține ori avea să strice liniștea în clasă cu comicăriile sale. A absolvit în 1924, iar tânărul își punea visul pe masă, în fața părinților: voia să devină clovn. „Nici prin gând nu mi-a trecut vreodată să devin actor. N-am spus niciodată versuri, n-am jucat niciodată în piese de teatru pe la serbările școlare, în sfârșit, nu m-am manifestat niciodată ca un viitor actor. Visam să mă fac clown!“, mărturisea viitoarea stea a teatrului românesc într-un interviu pentru revista „Rampa“ din anul 1935. Bineînțeles, dorința i-a fost refuzată – ca orice părinte care își dorește ce este mai bine pentru copil, ai lui l-au trimis la Facultatea de Drept din Cernăuți, oraș prins atunci în granițele României Mari.
Și peltic, și fără bani
Nevoia și poate chiar și destinul pe care bine și-l intuise îl îndreaptă către Teatrul Național din Cernăuți, unde face figurație pentru un ban în plus: „M-au trimis, însă oameni săraci, n-au putut să îmi dea și mijloacele necesare. Din care cauză o duceam greu de tot. N-aveam bani de un pantof. De o țigară. De multe ori, nici de masă. A intervenit atunci Jules Cazaban, cu care eram coleg de facultate, și care, totodată, era și angajat la Teatrul Național, îndemnându-mă să fac figurație cu 50 de lei pe seară. L-am ascultat și am început să fac figurație la Teatrul Național. Director era Dragoș Protopopescu. Tot asistând la spectacole, într-o bună zi m-a remarcat și i-a spus lui Aurel Maican, care era director de scenă, să caute o piesă pentru mine. Am fost distribuit în «Musca spaniolă», o comedie de Arnold și Bach (n.r. – Ernst Bach și Franz Arnold, dramaturgi și actori din prima jumătate a secolului XX). Rolul principal. Un gaga. Un tâmpit. De emoție – socotește și dumneata, nici Conservator, nici alte roluri jucate –, la premieră m-am încurcat teribil și am fost mai gaga decât ar fi cerut textul. Publicul s-a amuzat împărătește și m-am trezit eroul unui răsunător succes. Am fost angajat cu 6.000 de lei pe lună. Materialicește, mă aranjasem...“.
Cu toate că lucra și continua studiile la Drept, tânărului Grigore Vasiliu nu îi ieșea din cap dorința de a-și cizela și dezvolta talentul și pasiunea. Așa că se hotărăște să dea la Conservatorul de Artă Dramatică. Încearcă nu o dată, ci de șapte ori – ba chiar dă examenul și la cel din București. „Eram peltic și scuipam când vorbeam. Mă prezint la examenul de admitere și, firește, sunt respins: «Mai sunt și alte meserii, băiatule!». Nu m-am dat bătut. Am venit să dau examenul de admitere și la Conservatorul din București. Ghinion. 120 de candidați și eu ultimul dintre ei. Comisia plictisită. M-am suit pe estradă și n-am apucat să recit decât titlul fabulei lui Grigore Alexandrescu, «Câinele și cățelul», când m-am văzut singur în sală. Comisia plecase. Ea plictisită, eu peltic – îți închipui! M-am întors la Cernăuți. Am mai scăpat de pelticeală și am reușit să fiu primit la Conservator“, mai povestea actorul în același interviu din „Rampa“. La Conservator s-a numărat printre elevii lui Petre Sturdza (cunoscut și pentru rolurile din filmele interbelice „Ciuleandra“ și „Țigăncușa de la iatac“) și, mai apoi, a avut-o ca profesoară pe Gina Sandri, sora lui Tony Bulandra.
Noroc cu nenorocul în dragoste
Astfel că, Grigore Vasiliu își asigurase și diploma de Drept, și pe cea de actor. Pentru examenul de absolvire a Conservatorului a jucat, la propunerea profesoarei Sandri, în „Scaunul particular“, o piesă necunoscută, într-un act scris anume pentru el de către dramaturgul Mircea Ștefănescu – a fost prima piesă cu care a mers într-un turneu prin țară.
Pe scena Naționalului din Cernăuți a continuat să joace și când la cârmă a venit Victor Ion Popa, dar și în directoratul lui Mișu Fotino (tatăl actorului contemporan nouă), cel care l-a recomandat să joace rolul lui Agamiță Dandanache din „O scrisoare pierdută“. Tot acesta i-a propus să accepte să plece în schimbul de actori și să joace pe scena Naționalului din București – lucru pe care l-a și făcut, primind un rol în spectacolul „Institutorii“. Imediat, cu ochiul bine format pentru talent, Sică Alexandrescu i-a propus tânărului artist să rămână în Capitală măcar preț de o stagiune: „Poate n-aș fi acceptat-o, cu gândul la publicul cernăuțean, care mă simpatiza foarte mult, dar o decepție sentimentală a contribuit să mă facă să primesc această schimbare de aer. Prima piesă a fost «Alunița de sub fustă». Am jucat un rol de servitor, alături de Agatha Bârsescu, Didy Theodorescu și Iancovescu. Critica dramatică m-a ridicat în slavă. Ce elogii! Îmi pare rău că n-am păstrat criticile. N-am păstrat nici un rând dintre cele care s-au scris despre mine. Și nici fotografii din rolurile pe care le-am jucat, n-am“.
Și s-a numit Birlic
De Sică Alexandrescu se leagă și reinventarea lui Grigore Vasiliu, ca star al teatrului bucureștean, drept Birlic. Regizorul, împreună cu dramaturgul Tudor Mușatescu, înființaseră în perioada anilor ’30 Teatrul Vesel, al cărui sediu se afla undeva pe Bulevardul Elisabeta din Capitală. „Astă seară se deschide Teatrul Vesel, cu premiera farsei «Birlic», adaptare de Tudor Muşatescu şi Sică Alexandrescu după Arnold şi Bach. Ansamblul cuprinde un mănunchi de verificaţi actori de comedie, în frunte cu doamna Tantzi Cutava Barozzi, strălucita comediană, şi domnul Mişu Fotino, valorosul comedian, amândoi îndeajuns de cunoscuţi publicului. Alături de ei, primele roluri vor fi jucate de doamnele: Anny Capustin, Nora Piacentini şi Măria Wauvrina şi de domnii Grigore Vasiliu, Chr. Etterle şi Romeo Lăzărescu“ – așa suna anunțul unui ziar. Cu toate că piesa scrisă de aceiași Arnold și Bach (de la debutul în teatru al lui Grigore) nu se anunța a fi ceva ieșit din comun, datorită distribuției ofertante, lumea s-a strâns – și, așa cum spunea un critic al vremurilor, „s-a râs până la exasperare și până la crampe“.
Rolul lui Grigore a fost Costache Perjoiu, supranumit „Birlic“, un cuvânt venit din turcă, ce înseamnă „asul din cărțile de joc“. Nu se știe cum sau de ce, dar actorului i s-a zis „Birlic“, și așa i-a rămas numele pe veci. „Dacă nu mi-ar fi plăcut, crede-mă, n-aş fi jucat-o (n.r. – piesa) cu atâta plăcere, nu mai puţin de 100 de ori seară de seară. E unul din puţinele roluri care m-au pasionat. Şi asta pentru că sub masca comică a lui Costache Perjoiu se ascunde o umanitate tristă, un ins pe care pot spune că l-am cunoscut, l-am înţeles. Şi l-am adâncit. (...) Am căutat ca în marginea poantelor ilariante ale acestui bătrân şi naiv conţopist să presar câteva note nostalgice. E, dacă vrei, în linia acestui rol, câte ceva din existenţa noastră, a tuturor“, a spus actorul în 1935, într-un interviu pentru „Rampa“.
„Ca dumneata, Bobocule, mai rar cineva“
Anii de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial au fost cu noroc pentru Birlic căci atunci avea să își facă debutul și în cinematografie: în 1934, în „Bing-Bang“ (care s-a păstrat și azi), apoi în 1937, în „Doamna de la etajul II“. Într-o perioadă în care producția de filme nu era atât de mare, Birlic a reușit să bifeze 25 de roluri, multe dintre ele fiind și astăzi disponibile publicului. A avut meritul, dar și norocul să joace în filme ale unor mari regizori, precum Ion Popescu Gopo (SF-ul „Pași spre lună“) și Geo Saizescu („Doi vecini“).
În cei peste 35 de ani de teatru, Birlic a plămădit zeci de roluri – 13 dintre ele fiind doar personajele lui Ion Luca Caragiale –, în sute de reprezentații. „Sunt, dintre actorii români, interpretul celor mai multe personaje caragialești: 13 la număr! (...) Se pare că în toate aceste 13 am avut, ca actor, ceea ce se cheamă succes. Am convingerea că prilejuirile de a interpreta repertoriul caragialesc au constituit pentru mine o adevărată școală a măiestriei actoricești, o desăvârșire, dacă mi se iartă lipsa de modestie“, spunea actorul. A jucat pe marile scene din București, dar și din țară, fiind adesea plecat în turnee. Locurile în care putea fi văzut s-au împuținat odată cu venirea comuniștilor, care au desființat companiile private de teatru. Astfel, Birlic a fost angajat al Teatrului Național.
Comicul său a fost o limbă internațională. În toamna lui ’56, Naționalul a mers tocmai la Festivalul „Goldoni“ de la Veneţia. Iată cum este descris momentul în revista „Urzica“, acolo fiind prezent chiar redactorul-șef al publicației, Aurel Baranga: „Teatrul Naţional din Bucureşti s-a prezentat atunci şi acolo cu «Bădăranii», într-o distribuţie de zile mari. Am avut însă ghinionul să jucăm într-o grădină sub aversele nemiloase ale unei ploi cumplite. Publicul se sculase în picioare gata să părăsească teatrul, în clipa aceea a intrat în scenă Birlic şi, deşi juca în româneşte, în faţa unui public care nu înţelegea o iotă din graiul nostru, în secunda aceea s-a produs miracolul: lumea a rămas pe loc, sub umbrele şi ziare, subliniind fiecare vorbă a lui cu hohote de râs şi tunete de aplauze. Atunci, în acea seară memorabilă, am văzut, am trăit în prezenţa unui actor de o imensă forţă de penetraţie şi de impresionare a publicului“.
Așa cum îl trădează și trăsăturile, Birlic a fost un om bun și de familie. A fost căsătorit de două ori, ambele soții actrițe, și nu a avut copii. Ai lui, frații, surorile, nepoții, își aduc aminte, peste ani, cum întreaga avuție o împărțea cu ei. Se spune că îi plăceau mașinile, însă primul automobil, un Opel, și l-a cumpărat abia la 50 de ani.
Birlic a murit pe 14 februarie 1970, la doar 65 de ani. Viața, scena sau poate vreun zeu al Teatrului l-au răsplătit: ultimul rol pe care l-a jucat a fost cel al lui Birlic, în aplauzele publicului de la Teatrul „Constantin Tănase“. El este înmormântat la Cimitirul Bellu din București, lângă Maria Tănase, alături de care a mers în multe turnee, dar și de Gheorghe Dinică.
Adversar crâncen al commediei dell'arte
O înțelegere amplă a duo-ului om-artist se poate atinge doar înțelegând abordarea realizării unui rol. Cu toate că naturalețea sa ne-ar face să credem că Birlic era un maestru al improvizației, iată că mărturia lui ne contrazice. El considera că un actor nu se poate dezvolta pe sine și nici nu își poate construi personaje decât prin studiul realității, dar și prin buna cunoaștere a publicului. Iată ce scria Grigore Vasiliu-Birlic în ziarul „Contemporanul“, din aprilie 1961:
„Pregătirea unui rol, fie el cât de mic, implică din partea noastră – a interpreților – un complex proces de creație. Vremea actorului intuitiv, care juca instinctiv sau, cum se spunea, «după ureche», a trecut de mult (...) Pentru a fi cu adevărat veridic pentru interpretare, pentru a contribui la realizarea spiritului contemporan în teatru, actorului de azi nu îi este suficient numai talentul. Dacă aceasta este o condiție sine qua non pentru personalitatea unui actor, apoi, în plus, el mai are nevoie de o cunoaștere cât mai profundă a realității în mijlocul căreia trăiește. «Documentarea actorului» trebuie făcută în fiecare clipă. Să privim cu mare atenție trecătorii din jur, să încercăm să le descifrăm trăsăturile, profesiile chiar. Să vizităm uzinele, șantierele, gospodăriile colective, ca să-i cunoaștem cu adevărat pe constructorii socialismului din patria noastră. Și, mai ales, să nu fugim de eforturi.
Mai sunt încă unii actori, nu numai dintre cei vârstnici, care joacă și astăzi retoric, fără viață, care – alături de regizorii respectivi – duc la acele «spectacole-muzeu» pe drept cuvânt criticate. Voi rămâne totdeauna adeptul acelor spectacole cu piese clasice în care realitățile trecute sunt prezentate cu ochii prezentului. Numai astfel vom izbuti să înfățisăm publicului nostru piese care să-l intereseze și care să-l emoționeze.
Am ajuns, astfel, indirect, la marele și definitivul nostru judecător – publicul. Nici el nu mai este cel de altădată, o mână de snobi, care venea numai la spectacole de bon-ton, de obicei date de trupele străine. Publicul nou, maturizat pe zi ce trece, își sporește mereu exigențele față de noi, actorii. Pentru a-l satisface trebuie să muncim susținut, cot la cot, tineri și vârstnici. Noi, generația de actori care n-am beneficiat odinioară de condițiile create azi prin grija partidului și statului nostru democrat-popular pentru oamenii de artă, care ne mai amintim încă de tristele vremi când goneam după un rol și implicit după o existență materială cât de cât de stabilă, trebuie, pentru a răspunde atenției și dragostei cu care suntem înconjurați, să depunem tot efortul nostru a interpreta rolurile încredințate la o înaltă ținută artistică. (...)
În rolul lui Spiridon Biserică din piesa «Mielul turbat» de A. Baraga, în cel al lui Toma Căbulea din «Valea Cucului» de M. Beniuc, roluri interpretate în ultimii ani, sau în cel al lui Zigu Șapira din «Oameni care tac» de Al. Voițin, rol pe care-l joc și în prezent pe scena Naționalului, am simțit în fiecare reprezentație că între mine și spectatori se stabilește o comuniune de idei și sentimente, că le sunt un prieten apropiat. Astfel de roluri și astfel de spectatori doresc mereu...“.
Se încarcă comentariile...
