CENTENAR Marin Preda, ultimul singuratic postbelic. Poveşti mai puţin ştiute despre marele scriitor şi moartea lui misterioasă

0
0
FOTO: Muzeul Naţional al Literaturii Române
FOTO: Muzeul Naţional al Literaturii Române

La o sută de ani de la naştere, ne întoarcem privirea către Marin Preda gazetarul, soldatul, introvertitul, soţul, tatăl. A scris cu faţa către realitate, către sat şi oamenii lui, dar pentru asta a plătit preţul suprem – Securitatea a închis gura „celui mai iubit dintre pământeni“.

Marin Preda a părut dintotdeauna a fi atemporal, mereu la fel, asemenea zeilor. Un bărbat în plină vârstă – cât cuvântul „bărbat“ să fie plin, rotund, complet –, de o statură nu impunătoare, dar nici să-l sufle vântul, mereu cu cămaşă – de multe ori cu sacou, adesea accesorizată cu cravată. Îi mai ştim mereu aceeaşi frunte lată, cum bine se cădea intelectualilor de odinioară, brunet, dar şi cu câteva fire grizonante rătăcite printre onduleuri. Îl mai ştim şi după cele trei aluniţe, înşirate pe marginea rotundă a obrazului, de la nas către bărbie. Pe Marin Preda însă (nu) îl ştim (de) după ochelari. Dioptriile mari se identificau prin lentilele groase, tulburi, care erau încadrate mereu de rame butucănoase. Ce nu se vedea dincolo de ochelari erau ochii – cunoscuţi de lumea întreagă de-un banal căprui, când ei erau de fapt un verde pătrunzător.

Marin Preda a fost mereu un om al cuvântului scris, nu vorbit. Cei apropiaţi spun că trăia mai mult în lumea lui, însă atât cât cei dragi să nu-i simtă lipsa. „Stătea lângă tine şi, nespunând nimic, nu te făcea să te simţi prost. Stătea într-un fel anume, puternic, intens şi foarte personal. Stătea parcă întors cu totul spre sine... Aşa mi-l amintesc cum stătea pe terasă, la Mangalia. Era doar el cu lumea lui. Nu mai încăpea nimeni altcineva acolo. Ciudat lucru, oricât aş încerca să-mi amintesc, nu ţin minte ca prezenţa lui să mă fi stânjenit vreodată. Dimpotrivă, părea uneori că el se simţea stingher în preajma noastră“, aşa îşi aminteşte necuvintele tatălui Niculae, băiatul cel mare, în cartea lui Sorin Preda „Moromeţii, ultimul capitol“.

Litera de aur

Iar cuvântul se scria cu stiloul. Literă de lege! Montblancul său cu peniţă de aur era parcă o formă de respect adusă eternităţii – cuvântul, odată scris, nu moare. Şi, după cum povesteşte băiatul lui cel mic, Alexandru, stiloul a murit odată cu el: „După moartea lui Marin Preda, acel stilou nu a mai funcţionat niciodată. Nimeni nu mai ştia să scrie cu el. În anii ce au trecut, am încercat de multe ori să scriu cu el, l-am spălat, i-am pus cerneală, dar... nimic. Mai mult zgâria hârtia, decât să lase cerneală. M-am uitat la peniţă... era tocită mai mult pe o parte. Ca să scrii cu ea, trebuia să ştii să ţii stiloul în mână, să ştii în ce poziţie să-l apleci. Altfel nu mergea. Iar singurul om care ştia cum se ţine acel stilou în mână plecase de mult...“.

Scrisul îi devenise o prelungire a fiinţei, tocmai poate şi de aceea Marin Preda nu a stat niciodată în faţa unei maşini de scris. Era un ritual sacru, iar lumilor lui doar aşa ştia să le dea viaţă. „Lucra mult, în salturi, alternând perioadele de creaţie cu cele de odihnă. Scria mărunt, atent la caligrafie, şi niciodată nu arunca foile, chiar dacă erau greşite. Folosea pagina pe toată suprafaţa ei, fiecare colţişor se dovedea bun pentru a mai aduce o îmbunătăţire. Am văzut pagini de manuscris în care erau şterse toate rândurile, mai puţin ultimul. Revenea de multe ori asupra textului. Manuscrisele lui dovedesc minuţiozitatea şi meticulozitatea cu care aşternea cuvintele pe hârtie. Întotdeauna spunea că pentru a fi un bun scriitor trebuie să ai «oase tari». Probabil că el le avea. Pentru el, scrisul era un lucru cu care nu te poţi juca şi pe care trebuie să-l faci cu toată seriozitatea. Era un adevărat ritual: hârtia albă, stiloul, cerneala, masa de scris. Scria aşezat pe scaun, cu coatele pe masă, ca un elev. Niciodată nu scria în pat sau aiurea. Pentru el, ideea de a aşterne cuvinte pe hârtie reprezenta ţelul lui în viaţă, era scopul suprem al existenţei lui. Era sensul lui de a trăi. Era cunoscut ca ipohondru, dar teama permanentă de a nu se îmbolnăvi şi de a nu muri avea altă rădăcină. Nu frica de moarte era înspăimântătoare pentru Marin Preda, ci gândul că nu-şi va putea termina romanele“, aşa descrie fiul cel mic, Alexandru, viaţa tatălui cu scrisul, tot în aceeaşi carte-explicaţie a lui Sorin Preda. Aşadar, ca orice artist, micile tabieturi i-au creat universul, din care cu greu ieşea. Ba chiar, în ultima parte a vieţii, când a prins contur „Cel mai iubit dintre pământeni“, lumea din afara minţii îi părea din ce în ce mai indezirabilă.

Cuvintele meşteşugite sunt date publicului pentru prima oară pe când scriitorul avea 20 de ani. Era primăvara lui 1942 şi Preda era corector deja de un an la ziarul „Timpul“. Acolo, încurajat de colegii apropiaţi, dar mai ales de Miron Radu Paraschivescu, el publică schiţa „Pârlitu“. Un debut apreciat, un debut aşteptat. „Am trăit, cred, aceeaşi senzaţie pe care trebuie s-o simtă marinarul când iese prima oară în larg şi vede marea. (...) Acum marea era pentru mine senină, aveam noroc, dar ştiam, din biografii, că furtunile şi valurile ameninţătoare nu mă vor feri. Da, dar asta mai târziu, acum eram fericit, cerul era senin, primejdiile îndepărtate“, nota, cu entuziasmul păstrat şi nostalgia deja înrădăcinată, în autobiografia „Viaţa ca o pradă“, apărută în 1977.

Soldatul nimănui

Până la o lansare consistentă, a unui volum pe coperta căruia să-i stea numele, Preda mai publică schiţe şi nuvele, nu fără a face vâlvă – „Calul“ a stârnit rumoare printre cei prezenţi la cenaclul avangardist al lui Eugen Lovinescu, „Sburătorul“. Avântul planurilor mari este tăiat de începutul războiului, dar mai ales de chemarea la arme – timp de aproape doi ani, în perioada 1943-1945, a servit ţara, în uniformă. Marin Preda îşi aminteşte de atunci singurătatea şi confirmarea că nu era chiar cel mai iubit dintre pământeni când venea vorba de familia lui. „La armată, n-am primit de la ei nici o scrisoare. Atâta vreme şi nici un rând. Eram ostaş, nu-mi lipsea nimic din cele necesare, mâncare, adică, iar eu n-aveam ce să le trimit. Deci, totul era în regulă. Apropo de povestea asta cu trimisul, într-o zi m-am apucat şi am citit una peste alta şi în ordine cronologică toate scrisorile pe care le-am primit de la tata. În fiecare era câte o istorie, ba că: «Marine, trimite-mi bani, că mă apucă percitorul de două mii de lei, şi n-am de unde să dau două mii de lei», ba că: «Mărine, nu ne lăsa să murim acuma, primăvara, la iarbă verde», treburi din astea“, îşi aducea aminte scriitorul într-un interviu amplu cu Florin Mugur.

marin preda

Din război, soldatul Preda a rămas doar cu amintirea morţii care plutea peste Bucureştiul bombardat, şi cu buzunarele goale – amicul căruia îi încredinţase puţinele posesiuni îl anunţă că acestea au fost „victimele“ unei bombe. „În ’44, după 23 August, m-am dus la el. «Dă-mi, i-am spus, ceea ce ţi-am încredintat... Hainele, manuscrisele...». «Nu le mai am», zice. «Dar unde sunt?». «A căzut o bombă pe ele!». «Ce bombă, zic, unde, văd că aici nu e nici o groapă, casa e în picioare». «Nu, că nu le-am ţinut aici, le-am dus în altă parte». «De ce?» «Ca să nu cadă o bombă pe ele». «Şi a căzut...». «Da, le-a făcut praf...». Eram şi indignat şi trist că pierdusem acele lucruri. Bineînţeles că vânduse tot ceea ce îl rugasem să-mi păstreze, alţii mi-au spus, sugerându-mi că a făcut-o ca să aibă ce bea“, povestea, peste ani, scriitorul.

Gazetarul, marele singuratic

Marin Preda a fost dintotdeauna omul hârtiei, al cernelei, al tiparului. Când era mic, refuza orice sarcină gospodărească ce i se dădea – nu din rebeliune sau din comoditate, ci pentru că se considera pregătit doar pentru cărţi. Şi încă ceva: cuvântul lui Marin Preda a stat pe soclul realităţii – „Eu nu mă gândesc niciodată decât la ceea ce am cunoscut şi la ceea ce am trăit direct. Consider că numai asta are valoare“. Iată cum, cu aceste argumente retrospective, este de înţeles de ce la început, până a devenit scriitor, teleormăneanul a fost gazetar la Capitală. Lucru de mare mândrie, după cum el povesteşte într-un episod de redacţie: „În 1943, eram secretar de redacţie la un ziar. Ei bine, m-am trezit la un moment dat, singur, faţă în faţă cu ştirea căderii lui Mussolini, o adevărată pleaşcă pentru un ziarist. Ora unu noaptea. Trebuia să dau drumul la ziar. Lucram cu un paginator. «Ce facem, nea Gogule?» Parcă aşa îl chema: Gogu, ceva în genul ăsta. «Păi, ce să facem? Paginăm din nou». «Paginăm». Numai noi eram acolo. Am pus titlul pe toate cele opt coloane ale ziarului: «Căderea lui Mussolini. Venirea la putere a mareşalului Badoglio». Am dat la cules ştirea şi am început să căutăm în zincografie un clişeu al lui Badoglio ăsta. N-am găsit. Era numai poza lui Mussolini. Bun şi Mussolini. L-am pus pe Mussolini acolo şi dă-i drumul la calandru. Am trimis textul la cenzură; după aceea am lăsat vorbă unde sunt şi am coborât la o bodegă care era încă deschisă. Am mâncat un debreţin, care a fost nemaipomenit de gustos, şi am băut o halbă de bere zdravănă. Când, surpriză, mă pomenesc cu un băiat care mă cheamă la telefon. Mă duc. Era un om de la cenzură, nici nu ştiam cum îi spune. «Domnule Preda, dă şi dumneata ştirea asta nu chiar pe toată pagina; dă-o numai pe patru coloane». Bine. Am înţeles eu de ce zice aşa şi am repaginat titlul. Am plecat pe urmă acasă şi eram foarte mândru. Mă uitam la cetăţenii de pe stradă, ei nu ştiau nimic, şi savuram plăcerea ziaristului, informat cu câteva ore mai devreme decât omul de rând în legătură cu evenimentele care, a doua zi, aveau să stârnească o mare senzaţie“.

O privire în cotidianul lui Marin Preda

„În cele douăzeci şi patru de ore, mi se întâmplă să scriu pe perioade lungi care alternează, fie noaptea, fie în cursul dimineţii. Sau după-amiaza, pe seară. «Marele singuratic», de pildă, l-am scris în după-amiezile lui ’71, ambiţios să-l termin înainte de a împlini cincizeci de ani, să apară adică în ’72. Veneam pe la orele şase la Mogoşoaia şi făceam timp de o oră baie în lacul de lângă castel; pe urmă, mă urcam în odaia mea, de unde se vedea frumoasa grădină, cu arborii ei bătrâni, îmi făceam o cafea şi lucram timp de două-trei ore. După aceea luam manuscrisul într-o geantă, mă urcam în maşină şi mă întorceam la Bucureşti, să-mi văd copiii mici. Dimineţile mă simţeam întotdeauna obosit, dar mă duceam la editură, unde activitatea mă acapara. Uneori, aceste şedinţe de lucru, de două-trei ore, începeau pe la unsprezece noaptea, şi atunci, la ora trei şi uneori chiar la patru, plecam cu maşina pe şoseaua pustie dintre Mogoşoaia şi Bucureşti. Acceleram şi luam viteză ca să ies cât mai repede din singurătatea câmpiei şi a nopţii prin care treceam. Nu o dată mă întâmpinau chiar zorile, răsăritul soarelui, amintindu-mi de dimineţile când mergeam la seceriş... Eram fericit, dar oboseala, noaptea nedormită îmi dădeau şi fiori de nelinişte. Iată, îmi spuneam, pot să scriu, dar ce-o să fie când nu voi mai putea? Ce-o să fac? Odată era să mor. Eram cu soţia mea şi nu m-am uitat când, ieşind din drumul castelului, am intrat în şoseaua mare. Ea a strigat de două ori, înspăimântându-mă şi determinându-mă instinctiv să accelerez. Asta ne-a salvat. Din stânga noastră venea, cu o viteză halucinantă, un camion care abia a putut vira, reuşind să nu ne strivească...“.

(Marin Preda, într-un interviu din 1972, acordat lui Florin Mugur)

„Literatura, singura soţie a lui Marin

marin preda

Marin Preda, după ce simţea cuvântul, simţea dragostea. „Iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poţi să arăţi ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e... spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă graniţa divinului? Lăcaşul ei nu e tot inima umană?“, aşa se întreba în cel din urmă roman. Dacă în privinţa scrisului îşi antamase din timp destinul, iată că dragostea pentru o femeie nu a fost închegată precipitat, nu a fost irosită de aventuri adolescentine. Marea dragoste – şi, spun unii, dragostea vieţii – a întâlnit-o la malul mării. Avea 32 de ani când s-a îndrăgostit de Aurora Cornu, cea care i-a scos din sertar „Moromeţii“ şi pentru care a suferit depresii şi anxietăţi. În 1952 s-au cunoscut, în ’55 s-au căsătorit, iar patru ani mai târziu, Aurora îl părăsea ca să vadă lumea. Dragostea ca o fugă: a cerut-o de nevastă a doua zi după ce a cunoscut-o, s-au căsătorit repede, fără fast, la Sfatul Popular şi s-au despărţit ca o ploaie scurtă de vară.

Scriitorul nu s-a despărţit niciodată de iubit, de amant – cu acelaşi patos cu care îşi scria romanele, punea pe hârtie şi scrisorile, biletele, gândurile. Corespondenţa dintre Marin şi Aurora este la fel de profundă precum cea dintre Napoleon şi Josephine sau cea dintre Winston Churchill şi soţia lui, Clementine. Din păcate pentru noi, nu la fel de populară precum cea dintre Eminescu şi Veronica Micle. Iată ce îi scria a doua zi după ce a cunoscut-o: „Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (...) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău... Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.

Funia scurtă a vieţii

După ce şi-a plâns despărţirea de Aurora şi a avut o criză de nevroză în 1959, Preda o cunoaşte pe Eta Wexler, o evreică focoasă care nu l-a pus doar pe el pe jar, ci şi Securitatea. Legăturile ei din Franţa le-a împărţit cu el, putând astfel să ia legătura cu disidenţa anticomunistă, (auto)exilată în Hexagon, precum Paul Celan sau Emil Cioran. Cu toate că se despart în 1966, Preda rămâne sub lupa celor de sus, la începutul anilor ’70 deschizându-se dosar cu numele de cod „Editorul“. Prieteniile cu străinătatea au fost lămurite: Preda voia doar să îşi publice cărţile peste hotare.

Anii ’70 au fost pentru Marin Preda cei mai buni şi cei mai răi. După despărţirea de Eta, o cunoaşte pe Elena Mitev, cea care avea să îi ofere ce literatura nu putea: o familie. Ea i-a stat alături până la sfârşitul vieţii şi i-a dăruit doi copii. Regimul lui Ceauşescu însă îl ţinea din scurt. Ba unii se plângeau că nu îşi face treaba de director al Editurii Cartea Românească, ba alţii considerau că vorbeşte tendenţios, în stânga şi-n dreapta, despre socialismul românesc. Febra se mai potolise când în librării a apărut „Delirul“ care, în tuşe subţiri, încerca o reabilitare a Mareşalului Antonescu. Dacă acest roman părea că serveşte viziunii comunismului naţional, totul s-a prăbuşit în 1980, când „Cel mai iubit dintre pământeni“ dădea o palmă usturătoare regimului. Cele câteva luni dintre publicare şi moartea autorului au fost agitate – scriitorul refuzase toată viaţa să accepte existenţa morţii, dar acum o simţea aproape. În dimineaţa zilei de 16 mai 1980 este găsit fără suflare în camera lui de la Palatul Mogoşoaia, pe atunci sediul Uniunii Scriitorilor. Raportul medico-legal scria şi acuza: „moartea lui Marin Preda a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat“.

Aurora Cornu scria, mai târziu: „Literatura! Singura soţie şi iubită a lui Marin, care nu l-a trădat niciodată – nedezminţită, fidelă şi după moarte, veşnic răsplătitoare“. Nimic mai adevărat.

Ce a lăsat în urmă Marin Preda, la centenar

marin preda

La o sută de ani de la naştere, Marin Preda a rămas una dintre puţinele punţi de legătură cu trecutul bunicilor noştri – o punte şubredă, dar pe care pare că o trecem în fiecare zi

În urma lui Marin Preda a rămas satul românesc – uscat, slăbit, cu toată viaţa scursă din el. Dacă vrei să mergi înapoi, pe urmele lui, către Siliştea-Gumeşti, vei vedea pământul cel întins, de necuprins cu privirea, care abia răsuflă. Satele teleormănene sunt liniştite – vara, către seară, între două boare de vânt, ai putea să auzi ultima sapă dată de ţărani înaintea colectivizării. Satele olteneşti, din zona Teleormanului, au tristeţea şi sărăcia perfect simetrice. Gospodăriile sunt la fel, fără excepţie: se înşiră cuminţi, toate cu locuinţa pe dreapta şi curtea pe stânga. Casele, modeste, au pridvor de-a lungul a trei laturi, simple, cu stâlpi minimalişti, fără decoraţiunile frumoase brâncoveneşti. Nu au o uşă principală care să dea spre stradă – totul e intim, cu vedere spre interior. Se vede că odată, demult, fuseseră albe; acum erau doar galben-prăfuit.

Când ajungi în Siliştea-Gumeşti, vezi că timpul a bătut pasul pe loc, prinzând satul într-un perpetuum mobile al degradării, într-un purgatoriu unde toţi se gândesc la moarte. Multe case, părăsite, aşteaptă imboldul timpului ca să cadă. Trotuarele sunt mici petice de iarbă, late de-un pas, înşirate de-a lungul şanţurilor. Printre gardurile putrezite, abia-abia dacă zăreşti vreo umbră de om. Lumea lui Marin Preda este legată de prezent prin funia vreunei vaci obosite, mânată domol de o mămăiţă; prin câinii costelivi, cu ochii scoşi din orbită; prin fântâna văruită, găsită la margine de drum. Singura umbră care mai cade pe sat este tot a salcâmului – o repetare a aceleiaşi poveşti, zi după zi, sisific. Târâişul şarpelui şi pasul gândacului, vâjâitul vântului, pulberea pământului.

În urma lui Marin Preda a rămas ilustrată lecţia istoriei – ca nimeni să n-o uite, ca tuturor să li se perinde în faţa ochilor, ca un diapozitiv. Orice mică adunare, chiar şi-n faţa unui birt comunal, aduce aminte, ca o satiră, ca o poză prăfuită, de Poiana lui Iocan. Ţigările fumate până la buricul degetelor, mersul târşit, dezbaterile aprige despre ai noştri şi ai voştri. Oricând ieşi din oraş şi dai de casele cu picioarele pe pământ, îl cauţi pe Ilie Moromete – într-un pulover împletit din lână, printre ridurile ca o hartă întinsă pe chip, în palmele bătătorite, cu degete înconvoiate. În fiecare vară, când agricultura este, cu bune şi cu rele, în prime time, îl cauţi pe Ilie Moromete – sapa care taie ţărâna însetată, ştergarul cu mămăligă rece şi ceapa spartă-n pumn, umbra singurului copac din câmp. În fiecare problemă repetitivă a omului sărman, când banul este doar un pansament îmbibat cu sânge, îl vezi pe Ilie Moromete – sita cu mălai pentru un litru de gaz, şcoala gratis care costă şi dilema de a le împăca pe toate, chiar cu preţul salcâmului. Intelectualul şi comunistul, obrazul care se întoarce şi masca ce oferă funcţie – n-ai cum să nu îl vezi pe Victor Petrini, la braţ cu chinul lui Prometeu. Blestemata cutie a Pandorei, ascunsă într-un pardesiu lung, cu guler ridicat, într-un pahar lipit de perete, într-un vizor de uşă opac. Era ticăloşilor.

În urma lui Marin Preda a rămas coroniţa lui Niculae. Între florile culese din grădină, împletite cu lacrimi scurse din ochi vrăjiţi de citit, stă toată esenţa învăţământului românesc. Pălăria prea mare a tatălui, tălpile goale, hainele curate, dar ponosite. Frigurile, foamea, certurile. Şi scrijelitul cuvintelor pe hârtie. Iată mirajul şcolii româneşti. Cine are, cine nu; continua zbatere – competiţia inutilă a părinţilor; toaleta din spatele şcolii, noua tablă smart; afterschool, abandon şcolar. Nimic din toate astea nu mai contează la ultimul clopoţel. Coroniţa este lecţia pentru viaţă: eşti stăpânul propriului destin. În „România Educată“, Niculae, cu tot cu coroniţa lui, este trimis pe coji pe nucă în spatele clasei şi scos din programa de Bacalaureat – aparent, când trecutul te urmăreşte, îl renegi. Niculae, unde mergem noi, domnule?

În urma lui Marin Preda a rămas timpul. Spunem acum că au trecut o sută de ani, un secol, un veac – centenarul – şi pare că singurul numitor comun ne-a rămas timpul, cel de care ne era cea mai mare teamă. Pare că nimic nu s-a schimbat, în esenţă – „alte măşti, aceeaşi piesă“. Pare că roata istoriei s-a micşorat şi ne vine rândul prea repede, nici nu apucăm să înţelegem că între rândurile scriitorului găsim trecutul şi trebuie să învăţăm din el. Cu banii luaţi, Moromete îşi cumpără doi cai, plăti fonciirea, rata anuală la bancă, datoria lui Aristide şi taxele de internat ale lui Niculae, rămânând ca necunoscută soluţia acestor probleme pentru viitor: din nou rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.

În urma lui Marin Preda a rămas dragostea, în toate formele ei. Cea de copil, cea de părinte; cea pentru necuvântătoare şi cea pentru om; cea pentru simbol şi cea pentru istorie; cea mistuitoare şi cea tăcută; cea a morţii şi cea a vieţii. Marin Preda a scos-o din scrierea milenară, biblică, şi ne-a lăsat-o drept axiomă: Unde dragoste nu e, nimic nu e.

Mai multe - Cultură

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite