Ce spune un reputat istoric despre jaful patrimoniului cultural: „Eliade ne-ar bate obrazul“ | INTERVIU
0Ca moștenirea lăsată de intelectualii vremurilor trecute să fie completă, avem nevoie de specialiști care să îi descifreze sensul. Istoricul Eugen Ciurtin spune pentru „Weekend Adevărul“ că însăși lipsa de expertiză duce la pierderea patrimoniului mobil.
În cazul obiectelor care pot deveni parte a patrimoniului mobil al României, dacă nu sunt din metale prețioase, legislația are atât de multe lacune încât putem spune că este chiar inexistentă. În cazul vânzărilor, Statul închide ochii din cauza lipsei banilor, iar casele de licitații pot scoate în vitrină obiecte fără obligația prezentării actelor sau istoricului acestora. Cazul recent al scoaterii la licitație a unui așa-zis jurnal intim al Reginei Maria și ambiguitatea răspunsurilor date presei de către firma care se ocupă de vânzare ne fac să ne întoarcem la problema patrimoniului mobil, pusă pe tapet, mai ales în mediul online, în urmă cu patru ani.
„Weekend Adevărul“ a făcut o analiză a legislației și a discutat despre aceste probleme stringente cu istoricul Eugen Ciurtin, unul dintre cei mai activi intelectuali care au atras atenția asupra licitațiilor cu privire la manuscrisele unor personalități precum Mircea Eliade și George Enescu, dar și cu un colecționar „de la firul ierbii“, Alin Samochiș, deținătorul unui mic anticariat.
CITEȘTE AICI ANALIZA REALIZATĂ DE ADEVĂRUL
CITEȘTE AICI INTERVIUL CU ANTICARUL ALIN SAMOCHIȘ
„Weekend Adevărul“: Încă de la primul scandal cu privire la manuscrisele lui Mircea Eliade, ați avansat ideea salvatoare de obligare a caselor de licitații de a scana înainte de a vinde toate manuscrisele din patrimoniul național. S-a concretizat ceva în acest sens?
Eugen Ciurtin: Un patrimoniu păstrat de multe ori nevolnic și înstrăinat câteodată vinovat se cuvine protejat din răsputeri. Trecem din plin, nu-i așa, spre epoca digitală, majoritar digitală chiar. Aceasta e torsiunea de epocă la care trebuie să ne adecvăm. Dintr-odată, formele colective de trecut sunt mai accesibile așa, intermediate de ecrane și stocate multiplu – cel puțin în privința manuscriselor. În cazul manuscriselor, însă, e și mult mai simplu, și mult mai urgent. Cu privire la sugestia din 2019, mărturisesc că nu am cunoștință de adoptarea ei, de vreo punere a ei în aplicare, indiferent pe ce scală și cu ce eventuale rezultate. Este cert că o formă de stocare prealabilă, nu indefectibil profesionistă și oricum insuficientă, apare odată cu punerea în circulație a manuscriselor prin licitații. Am văzut cu toții, în scanări imperfecte, manuscrise nou-nouțe Eliade – ca să le spunem așa – vechi de 95 de ani, necatalogate anterior (să se știe măcar că au existat cândva, că le-a scris) și insuficient sau impardonabil de prost descrise de ceea ce tehnic sunt „experții“ cu care operează economic casele de licitații.
Cercul vicios al „experților“
În proiectul de Cod al patrimoniului la care se lucrează a fost inclusă această prevedere?
Codul patrimoniului, pus în dezbatere publică în primăvara anului trecut, este mai degrabă tăcut, întrucât nu a reglementat, în schița legislativă recomandată, mai multe aspecte care țin de vulnerabilitatea patrimoniului și viitoarea lui gestiune colectivă ameliorabilă. După perioada 1938-1989 – dar nici cu anii 1990 nu ne este rușine – trebuie mereu avut în vedere că orice bun de patrimoniu care a traversat toate aceste dictaturi are șanse mari să fi fost, într-o formă sau alta, alienat. Manuscrisele, grație portabilității și costurilor mai reduse de stocare digitală în condiții intelectuale perfecte, ar putea, într-adevăr, cu mobilitatea lor – posesor-vânzător-cumpărător privat – să furnizeze un eșantion reprezentativ de patrimoniu național al colecțiilor non-publice. Să poată afla oricine ce anume s-a mai păstrat, când păstrarea nu e (încă) valența unei instituții publice la fel de naționale precum respectivul patrimoniu. Dacă unora dintre apelurile numeroase către instituțiile publice făcute de sute de savanți și de personalități ale vieții noastre publice nu li s-a răspuns concret – ele sunt comod accesibile la www.enescueliade.com pentru perioada 2019-2023 – sunt fericit să vă confirm că ele au avut multe ecouri.
Despre ce ecouri vorbiți?
O foarte semnificativă firmă privată cu experiență în scanarea profesionistă de manuscrise vechi din colecțiile Europei m-a contactat în vederea scanării întregului fond Eliade aflat din 2022, grație donatorilor privați, în patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor, în care sunt adăpostite și alte fonduri manuscrise, începând cu Arhiva Arion Roșu, care va trebui și ea scanată complet în perspectiva centenarului nașterii, în 2024. În același timp, grație membrilor asociați ai institutului nostru, așadar benevol, noi am scanat toate manuscrisele care vor compune primele două volume din „ECCE | Ediția critică completă Eliade. Opera științifică (până în 1945)“. Pot să vă ofer în premieră și un exemplu concret cu privire la rostul scanării și rezultatele studierii, care dau peste cap orice susținuse expertul casei de licitații de la care a fost salvat un manuscris Eliade. De pildă, un manuscris necunoscut până în martie anul trecut menționa școlărește: „În cadrul acestui fragment, Mircea Eliade dezvoltă unul dintre fundamentele [sic!] filosofiei indiene, și anume cel al inducției sufletului [!?] în Samsara. [...] În cadrul acestuia, regăsim numeroase exerciții de scriere [sic!] și traduceri din limba hindi [sic!] în engleză“. Școlărește, dar la nivel de corigență: nu e hindi, e sanscrită, nu sunt exerciții, ci e manuscrisul unei viitoare cărți, nu știm ce mai face „inducția sufletului“, dar termenul de samsara nu apare nicăieri, în acest mare manuscris care a transmigrat textual din 1929 și până în 1986, căci la moartea autorului se regăsea, în forma lui mai puțin sanscrită și mult mai corectă, în sute de mii de exemplare în zeci de limbi. Publicul a fost, așadar, înșelat încă o dată: în condițiile dezastruoase ale prezentării manuscrisului la vânzare, posesorii materiali ai manuscriselor Eliade (familia Handoca și Historic) au dovedit că nu au expertize minim adecvate nici despre ce posedă, nici despre ce înstrăinează prin scoaterea la vânzare – dar posedă și înstrăinează. În atari condiții, instituțiile abilitate să se îngrijească de patrimoniul de prim rang încă păstrat în România au fost șicanate în a interveni. Niciun ministru nu e, în fond, dator să salveze patrimoniul național exprimat prin „inducția sufletului în Samsara“ sau prin „exerciții de scriere și traducerile din limba hindi“.
Interpretarea patrimoniului, parte a istoriei
Cum vi se pare, per ansamblu, Codul patrimoniului aflat în dezbatere publică?
Sunt multe entitățile care gravitează în jurul patrimoniului, cu îndreptățiri diverse. Situația, și așa complicată, se poate simplifica de îndată ce și punctul de start, și ținta finală înseamnă chiar patrimoniul, în toate expresiile lui. Interese mai mult sau mai puțin avenite pot apărea întotdeauna, dar atât legislatorul, cât și cei care se îngrijesc de patrimoniu au datoria să îl pună pe primul plan și să-l păstreze acolo, în spirit, deci și în literă. Așa, de pildă, în cazul lui Eliade: ce îl servește mai bine pe el, dacă a lăsat totuși, chiar și într-atât șicanată istoric, o arhivă? Nu e recomandat ca ea să se afle în fonduri publice, la dispoziția cercetătorilor care pot edita critic respectivele manuscrise, începând cu cele inedite? Casele de licitații sunt numai o parte a întregii ecuații. Singura problemă e că, asemenea celor care scriu despre „religie“ în spațiul public ca acum un secol, ca și cum nici măcar opera lui Eliade nu ar fi existat, nici casele de licitații locale nu au demonstrat că se înrudesc, în materie de expertiză, transparență și bune practici, cu Christie’s sau Sotheby’s. Apelul nostru a fost, practic, o invitație ca și ele să devină ceea ce sunt (adică ar putea deveni).
Însăși interpretarea manuscriselor este o piesă a culturii române...
Casele vechi nu se vor mai ridica dintre dărâmături sau din spatele termopanelor ca să ne bată obrazul. Însă cu autorii cu care ne mândrim e puțin mai delicat. În opera lor au formulat ei înșiși cam la ce se așteptau de la semenii lor viitori. Se poate exemplifica cu ușurință ce așteptau de la o comunitate pentru care făcuseră lucruri pe care nu oricine dintre noi și nu în același grad suntem în stare să le facem – să le aducem pe lume, să le clădim – în beneficiul celorlalți. Unii au avut o conduită atât de exemplară în absolut orice privință, cum este Enescu, alții au avut problemele lor, striurile lor bioculturale care au împânzit secolul trecut, cum este cazul lui Eliade. Dar din publicistica tânărului abia întors pe atunci din India (și care nu devenise încă ideolog legionar) se pot strânge rapid pasaje elocvente care ar părea comentarii la viitorul cod al patrimoniului. Ne-ar bate obrazul. În fapt, în materie de patrimoniu național, dacă a fost o industrie identitară prosperă vreodată, și anume foarte prosperă din 1990 încoace, e industria cocardelor. Milioane de cocarde care una spun, festiv și cert, și alta fac. Sau nu fac.
Cine este Eugen Ciurtin
Eugen Ciurtin, indianist şi istoric al religiilor, este directorul Institutului de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române. Are contribuţii scrise în trei limbi şi apărute în 11 ţări din Europa, America de Nord şi Asia, unele chiar despre opera lui Eliade şi editarea ei. Este membru fondator al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, Bucureşti, şi a fost profesor invitat al universităţilor din Berna, Erlangen-Nürnberg, Lahore, Mumbai, New Delhi, Paris, Roma, în 2019, al Facultăţii de Litere a Universităţii de Bucureşti, în 2020 al universităţilor din Geneva şi Lausanne. Predă, în prezent, Istoria religiilor şi Studii buddhiste la Mahidol University, Bangkok. A fost distins cu premiul de indianistică Hirayama al Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, Paris, în 2005.
Se încarcă comentariile...
