Anticar, despre patrimoniul cultural național: „O cantitate incomensurabilă de bunuri de patrimoniu a plecat din țară“
0Alin Samochiș, un colecționar pasionat care are un mic anticariat în centrul Clujului, susține că legile neclare, corupția și lipsa de experți sunt cele mai mari amenințări la adresa patrimoniului cultural național.
În cazul obiectelor care pot deveni parte a patrimoniului mobil al României, dacă nu sunt din metale prețioase, legislația are atât de multe lacune, încât putem spune că este chiar inexistentă. În cazul vânzărilor, Statul închide ochii din cauza lipsei banilor, iar casele de licitații pot scoate în vitrină obiecte fără obligația prezentării actelor sau istoricului acestora.
Cazul recent al scoaterii la licitație a unui așa-zis jurnal intim al Reginei Maria și ambiguitatea răspunsurilor date presei de către firma care se ocupă de vânzare ne fac să ne întoarcem la problema patrimoniului mobil, pusă pe tapet, mai ales în mediul online, în urmă cu patru ani.
„Weekend Adevărul“ a făcut o analiză a legislației și a discutat despre aceste probleme stringente cu istoricul Eugen Ciurtin, unul dintre cei mai activi intelectuali care au atras atenția asupra licitațiilor cu privire la manuscrisele unor personalități precum Mircea Eliade și George Enescu, dar și cu un colecționar „de la firul ierbii“, Alin Samochiș, deținătorul unui mic anticariat.
CITEȘTE AICI ANALIZA REALIZATĂ DE ADEVĂRUL
„Weekend Adevărul“: Cum apreciați că reușește statul român să controleze comerțul cu bunuri mobile susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural național?
Alin Samochiș: Problema este că nu prea îl controlează. Dacă tu ai un bun susceptibil de a face parte din patrimoniul național și îl duci la o casă de licitație, acesta trebuie verificat de către un expert – dacă e original, o copie, o copie autorizată etc. Casa de licitații trebuie să informeze statul cu mult timp înainte de vânzare, în caz că poate exista interes. De obicei, statul vrea, dar nu poate, și când poate, este un organizator prost. De exemplu, gândiți-vă la „Cumințenia Pământului“ a lui Brâncuși. Statul a blocat vânzarea, deși nu dispunea de suma cerută de proprietar. I-a cerut acestuia să aștepte să se facă acea subscripție publică, dar nu s-au strâns banii necesari, astfel că s-a fâsâit totul.
Alba-neagra cu obiectele de patrimoniu
Ca vânzător al unui bun valoros din punct de vedere al patrimoniului, cum este mai rentabil și mai eficient: să cer procedura de clasare în patrimoniul național sau să încerc să-l vând fără a risca intervenția statului prin intermediul dreptului de preempțiune?
Combinația cu statul român este, de cele mai multe ori, una nefericită, pentru că există niște legi destul de stricte care nu sunt aduse în prezent. De exemplu, după ce s-au scos din țară altare, picturi, aur, brățări dacice și tot felul de bunuri de patrimoniu, în legea noastră încă se spune că nu ai voie să scoți argint din țară. Legal, dacă te prinde la graniță cu o linguriță de argint, poate să ți-o confiște, pentru că legea îți permite să scoți argint doar în anumite condiții. Inclusiv magazinele de antichități au o lege a argintului de care ai râde, dacă n-ar fi de plâns. În sensul că îți trebuie în plus un dosar de autorizare pentru a comercializa argint, îți trebuie seif special pentru păstrare și o groază de alte chestii. Un alt exemplu: dacă vrei să-ți deschizi galerie de artă, te-ai nenorocit. Îți trebuie o sumedenie de autorizări direct de la Ministerul Culturii și trebuie să-ți angajezi un profesionist căruia trebuie să-i dai salariu, să-i plătești asigurări etc. În schimb, poți să deschizi o consignație, în care să vinzi obiecte de artă, fără să ai nevoie de atâtea autorizații și condiționări.
Ce ar trebui să facă cineva care găsește în podul bunicii un manuscris care ar putea să fie susceptibil de a face parte din patrimoniul național?
Eu m-aș duce la Biblioteca județeană pentru a încerca să-mi dau seama dacă este autentic. Oamenii pot să-ți spună, în primul rând, ce este, în al doilea rând, dacă sunt interesați, pot să-l cumpere ei. Dacă vrea să scape pe 3,50 lei, poate să meargă la un alt anticariat. De obicei, cine găsește în pod ceva se oprește la primul anticariat, dar nu e cea mai bună soluție. Dacă e un bun valoros, se poate merge la o casă de licitații, unde se poate obține mai mult.
Îndoiala autenticității
Un proprietar al unui bun despre care crede că ar putea fi valoros poate să meargă la un expert care să-i certifice originalitatea și valoarea acestuia fără ca acesta să ajungă în atenția Ministerului Culturii?
Da, se poate contra cost. Expertul nu este obligat să anunțe Ministerul Culturii, doar casele de licitații sunt obligate. Chestiunea cu experții este importată din Vest. Acolo, dacă cumperi de la o casă de licitație și primești o adeverință în care expertul îți spune că este autentic bunul respectiv și după un an, doi, zece se adeverește că tabloul este fals, tu te poți îndrepta către casa de licitații și casa de licitații se întoarce împotriva expertului, care poate și să facă pușcărie dacă a greșit.
La noi nu este la fel?
La noi sunt acești experți care îți evaluează bunul, dar exprimarea este de genul „certificăm că POATE să fie autentic“, deci își lasă portițe de scăpare în caz că se dovedește că vorbim despre un fals. De exemplu, după ’90, veneau colecționari din Ungaria și cumpărau toate tablourile care țineau de vestita Şcoală de la Baia Mare. Printre piesele originale au apărut și falsuri, și chiar au apărut școli care falsificau aceste tablouri. Printre falsificatori era și un morar din Bistrița care făcea niște falsuri dumnezeiești. Muzeul Național din Budapesta a trimis experți ca să vadă două tablouri care atunci costau mii de mărci. Instituția le-a cumpărat pe amândouă, deși erau false. Cum s-a rezolvat problema? L-au obligat pe expert să se pensioneze, dar ei au înghițit gălușca, banii s-au pierdut. În Ungaria e cam ca în România. Așa s-a întâmplat și cu vestita icoană care lăcrimează de la Nicula, care este acum un fals – nu mai plânge, bineînțeles. Vechea icoană a fost distrusă de o muzeografă de la Cluj, care era expertă în restaurarea icoanelor. Când a ajuns icoana la ea pentru a o curăța, așa de bine a curățat-o, că a șters-o. Atunci, a repictat-o, dar cu alte poziții, alte steluțe, alți îngeri. După ce a distrus „Icoana făcătoare de minuni“, doamna a fost pensionată.
În numele banilor
Credeți că România pierde bunuri susceptibile de a face parte din patrimoniul național?
O cantitate incomensurabilă de bunuri de patrimoniu a plecat deja din țara noastră și în continuare iese. Într-adevăr, vorbim despre cantități mult mai mici ca până în anii 2000, dar în continuare se întâmplă fenomenul, fiind corupție, incompetență și legile făcute cu portițe de interpretare.
Care credeți că este cea mai mare problemă din cauza căreia pierdem aceste bunuri?
În primul rând, legile nu sunt clare și nu sunt aduse în secolul XXI. De exemplu, când m-am dus în Peru, la urcarea în avion toți pasagerii am primit un formular, în engleză și spaniolă, în care scria ce nu ai voie să cumperi din Peru, artefacte istorice, bijuterii, semințe de plante etc. și tu semnai. În momentul în care prezentai pașaportul, predai un exemplar din formular. Te informează cineva când intri în România ce n-ai voie să cumperi și să scoți din țară? Nu spune nimeni nimic. La întoarcere, printr-o căutare aleatorie, după multe măsuri de siguranță, dacă îți găsea obiectul interzis, făceai pușcărie. Există și neprofesionalism. Nu sunt pregătiți specialiști pentru a deveni experți. Sunt unele muzee în care, în locul experților care s-au pensionat, au fost puși oameni pe criterii politice.
În 2019, în cazul manuscriselor lui Eliade, un cercetător a propus ca acestea să fie scanate de Ministerul Culturii pentru a fi date cercetării. Directorul casei de licitații s-a opus, motivând că valoarea lor e dată și de faptul că sunt rare și nu se știe ce conțin. Credeți că ar scădea valoarea bunului, dacă acesta poate fi cercetat?
Nu, dimpotrivă, poate să crească valoarea acestuia. Se pot afla lucruri noi și se pot găsi noi direcții de studiu ale persoanei. În plus, există acum o tehnologie foarte avansată de reproducere a documentelor fără a le deteriora. Această soluție are avantajul că poate să păstreze conținutul, chiar dacă suportul de hârtie ajunge, la un moment dat, să fie distrus sau degradat.
Ce părere aveți despre activitatea poliției pentru apărarea patrimoniului?
Poliția e simpatică, deoarece, neavând specialiști, merge pompieristic cu diferite acțiuni. Dacă li se spune să confiște „ce are două urechi și patru mâini“, o să ia toți gândacii de bucătărie și o să-i confiște, dar ei nu-s de condamnat, pentru că ar trebui să există specialiști în departamente de patrimoniu și ar trebui ca poliția să lucreze cu specialiști colaboratori. Spre exemplu, legea îți cere să demonstrezi că bunurile cu care te duci la un târg sunt ale tale. Și neavând cum să o faci, polițistul trebuie să meargă pe drept civil și să demonstreze că e furt. În țările civilizate, dacă moștenești un tablou valoros, se face un testament și e trecut acolo, dar în partea noastră de Europă nu există o asemenea tradiție, lumea nici nu își face testament.
Se încarcă comentariile...
