Interviu Ce înseamnă să fii actor surd în România. „Lipsește încrederea că putem fi priviți ca profesioniști“
0În teatrele obișnuite, publicul urmărește vocea, tonul și intonația actorilor. În „Dincolo de tăcere“, atenția se mută spre gesturi și spre limbajul semnelor, care devine mijlocul prin care se spune povestea. Pe scenă, actorii surzi Diana Timari și Eduard Iacovache dau viață unui text despre apropiere, pierdere și felul în care oamenii se pot înțelege dincolo de cuvinte. Montarea e semnată de Laurențiu Rusescu și are la bază textul „The Solid Life of Sugar Water“, scris de dramaturgul britanic Jack Thorne, câștigător al Golden Globe pentru miniseria „Adolescence“. Povestea urmărește un cuplu aflat într-un moment de cumpănă, după pierderea copilului lor, și felul în care cei doi încearcă să se regăsească. E prima punere în scenă din România a unui text semnat de Jack Thorne, dar și o premieră prin felul în care redefinește ideea de accesibilitate: teatrul este gândit ca o experiență comună, trăită în același timp de toți spectatorii. Regizorul spune că și-a dorit ca publicul surd și cel auzitor să poată trăi emoția în același fel. În spectacol, sunetul e gândit astfel încât să poată fi simțit de toți, prin frecvențe joase care ajung ca vibrație în corp și creează o legătură directă între scenă și public.
Pentru actorii surzi, limba maternă este limba semnelor. Pe scenă, gesturile lor sunt susținute vocal de Ana Vînău și Adelin Tudorache, care redau textul pentru public și îi dau o formă sonoră poveștii. Cele cinci reprezentații ale piesei vor avea loc în 29, 30 și 31 ianuarie, în Sala Mare ARCUB, iar după fiecare spectacol, publicul va putea participa la seminare susținute de un vorbitor nativ de Limba Semnelor Române, din partea Asociației Naționale a Surzilor din România.
„Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Diana și Eduard despre acest proiect care le-a adus întâlnirea cu un alt fel de teatru, unul care se spune prin semne, deschis tuturor celor care vor să-l simtă cu adevărat.
Când teatrul se spune prin semne
Când a auzit prima dată de „Dincolo de tăcere“, Eduard Iacovache nu a fost sigur că vrea să se implice. Textul i s-a părut greu, dar până la urmă a decis să încerce: „La început mi-a fost greu să accept să fac parte din spectacol. Dar tocmai asta m-a convins: am vrut să încerc, pentru că mi-am dorit să mă depășesc și să mă dezvolt ca actor“. Pe parcurs, repetițiile l-au ajutat să se acomodeze cu textul și cu ritmul spectacolului. „La început mi s-a părut greu, dar m-am obișnuit treptat. Am vrut să merg mai departe pentru că simțeam că mă ajută să cresc ca actor“, spune el.
Dacă pentru Eduard întâlnirea cu spectacolul a fost mai degrabă o provocare, pentru Diana, începutul a venit sub forma unei întâmplări. A aflat de audiție printr-un anunț al Asociației Naționale a Surzilor din România, organizația care reprezintă și sprijină comunitatea persoanelor surde din țară și se ocupă de accesul la interpreți, educație sau alte servicii de care au nevoie în viața de zi cu zi.
La început nu s-a simțit pregătită pentru rol și a preferat să mai aștepte. Câteva săptămâni mai târziu, când anunțul a fost publicat din nou, a decis să încerce încă o dată, de data asta cu mai multă încredere: „La primul interviu nu eram pregătită să joc acest rol, pentru că este foarte vulnerabil și sensibil. Când am văzut că anunțul a fost publicat din nou, mi-am regăsit curajul, încurajată de prietenul meu. M-am prezentat din nou la casting, de data aceasta pregătită și cu mai multă încredere în mine“.
Rolul principal a ajuns, în cele din urmă, la ea. Textul semnat de Jack Thorne i s-a părut dificil, dar emoționat și veridic. „Nu a fost ușor la prima întâlnire cu textul. Este unul foarte vulnerabil și sensibil. L-am parcurs până la final cu ajutorul interpreților din ANSR și al regizorului, care m-au sprijinit să-i înțeleg mai bine profunzimea“. Există o scenă din piesă care vorbește despre barierele de comunicare, un subiect pe care Diana îl cunoaște bine. „M-a surprins felul în care fiecare poveste se transformă prin emoții diferite: de la iubire și amintiri amuzante, până la momente foarte dureroase. Este un text intens și incredibil de viu“.
Pe parcursul repetițiilor, fiecare dintre ei și-a construit personajul în felul său. În cazul lui Eduard, a fost un proces de răbdare și exercițiu. Spune că s-a bazat pe text, pe emoție și pe sprijinul echipei, mai ales al regizorului și al colegei sale de scenă. De asemenea, Diana povestește că lucrul cu regizorul a ajutat-o să intre mai adânc în lumea personajului Alice. O parte din rol vine din felul ei de a simți, dar sunt și momente pe care le-a înțeles doar prin muncă și imaginație: „Există scene pe care nu le-am trăit, dar am încercat să le înțeleg și să transmit acele emoții prin construcție artistică“.
Pentru ambii, experiența de a lucra într-un spectacol gândit fără metodele clasice de accesibilizare a fost o schimbare reală. Eduard recunoaște că a fost nevoie de mai multă atenție la expresie și la comunicarea vizuală: „A fost o experiență diferită, dar care m-a ajutat să cresc ca actor“. Diana completează: „Pentru mine, limbajul corpului, mimica facială și expresia sunt naturale, fac parte din viața de zi cu zi. În acest spectacol există și actori auzitori care ne susțin prin voce, însă teatrul poate exista și fără acest sprijin, printr-un alt nivel de înțelegere și receptare. Jocul se bazează exclusiv pe Limba Semnelor Române, care aparține Comunității Surzilor și creează un limbaj scenic diferit, dar la fel de valid“.
Pe măsură ce spectacolul a prins contur, a devenit tot mai importantă și colaborarea cu actorii care le redau vocile. „A trebuit să fim atenți la sincronizare, pentru că uneori limbajul semnelor și vocea nu coincid perfect“, povestește Eduard. „Am exersat împreună și a funcționat foarte bine, a fost un proces de echipă valoros“. Despre această colaborare vorbește și Diana, care spune că experiența a apropiat întreaga echipă. „Apreciez foarte mult actorii care ne susțin prin voce. Ei dau voce personajelor noastre, iar noi comunicăm prin Limba Semnelor Române. Am lucrat mult împreună ca să fim în același ritm și cred că este ceva unic, nou și valoros, atât pentru noi ca echipă, cât și pentru public“ .
Cum se construiește o carieră de actor surd în România
La început, Eduard Iacovache nu s-a gândit că teatrul va deveni o parte importantă din viața lui. A descoperit scena pas cu pas, odată cu bucuria de a putea transmite emoții și povești direct către oameni. Spune că teatrul l-a ajutat să crească și să se dezvolte, dar mai ales să învețe cum să se exprime și să fie înțeles. Însă drumul până aici nu a fost ușor. În România, artiștii surzi au puține oportunități de formare și de afirmare, iar Eduard a simțit de multe ori că trebuie să lupte dublu: cu limitele din jur și cu lipsa de încredere a celorlalți. „A fost foarte dificil din cauza lipsei de oportunități pentru artiștii surzi. Am avut nevoie de multă perseverență, și această experiență m-a făcut mai încrezător și răbdător“. Uneori, spune el, oamenii îl privesc mai întâi prin prisma dizabilității, abia apoi ca pe un actor. Totuși, a învățat să-și păstreze atenția pe ceea ce face pe scenă, fără să se lase definit de privirile din jur. Se concentrează pe rol, pe emoție, pe proces – și pe ideea că munca, în timp, vorbește de la sine.
Spre deosebire de el, Diana Timari a descoperit teatrul încă din copilărie. În școală, juca mereu în spectacole, de cele mai multe ori în roluri principale. „În copilărie și până în liceu am jucat diferite roluri, precum Scufița Roșie sau Albă ca Zăpada. Aceasta a fost pasiunea mea încă de mică. Fiecare rol avea o personalitate diferită, iar eu am reușit de fiecare dată să mă adaptez și să schimb această personalitate în funcție de poveste“. Astfel că, scena a fost mereu un loc familiar pentru Diana. A dansat, a participat la spectacole și a continuat să caute noi forme prin care să se exprime. Recent, a apărut și în filmul „Dragoste fără cuvinte“, în rol secundar – o experiență care i-a confirmat cât de mult o atrage arta interpretării, indiferent de formă. „Sper ca această experiență să deschidă și alte oportunități, atât în film, cât și în teatru, pentru a putea explora ambele forme de expresie. Teatrul m-a atras pentru că, în fiecare scenă, intru într-o lume diferită și trăiesc emoțiile poveștii“.
Apariția castingului pentru „Dincolo de tăcere“ a fost, pentru ea, o oportunitate rară și importantă, pentru care spune că e recunoscătoare. Înainte de acest proiect, a căutat în mai multe feluri o cale spre actorie, dar s-a lovit adesea de refuzuri. „Am încercat în mai multe moduri: m-am înscris la cursuri, am mers direct la audiții și am participat la interviuri, însă de fiecare dată am fost respinsă. Multe dintre aceste refuzuri au avut legătură cu surditatea mea, existând îndoieli legate de potrivirea sau capacitatea mea de a face față“. Chiar și așa, spune că nu a renunțat niciodată. „Am încercat mereu să merg mai departe, deși de multe ori ușile mi-au fost închise. M-am gândit și la facultate, dar au existat multe îndoieli și obstacole. Nu am renunțat niciodată la visul meu, ci mi-am continuat drumul și m-am format și în alte direcții“.
„Este foarte important să fim mai vizibili și pentru publicul larg“
Lucrând la spectacolul „Dincolo de tăcere“, Eduard și Diana au ajuns inevitabil să se întrebe cum arată, de fapt, scena românească pentru artiștii cu dizabilități. Eduard Iacovache spune că lumea culturală din România începe abia acum să se deschidă către artiștii surzi. Oportunitățile sunt puține, iar sprijinul instituțional aproape că lipsește. Crede că publicul are nevoie de mai multă informare, iar teatrele, de mai multă deschidere. „Este nevoie de mai mult, ca să putem aduce povești autentice pe scenă“. Lipsa de transparență și de înțelegere face uneori drumul mai greu pentru artiștii surzi, adaugă. Totuși, Eduard rămâne optimist. Crede că, în timp, teatrul din România poate deveni un loc în care diversitatea e privită ca ceva obișnuit, nu ca o excepție.
Scena culturală din România, spune Diana Timari, e încă într-un proces de transformare. În ultimii ani s-a vorbit tot mai des despre incluziune, dar adaptarea reală la nevoile artiștilor cu dizabilități rămâne dificilă. „Există interes și deschidere, dar lipsesc structurile concrete: accesibilitatea constantă, interpreții, sprijinul instituțional și continuitatea proiectelor“. În privința artiștilor, spune că totul ține de încredere și de felul în care sunt priviți. „Cel mai mult lipsesc accesul real și încrederea că pot fi priviți ca profesioniști, nu prin prisma dizabilității. Este nevoie de mai mult dialog, educație și colaborare între instituții și comunități“.
Diana observă că mulți oameni cu dizabilități rămân încă la marginea vieții culturale nu pentru că nu ar exista interes, ci pentru că lipsesc informarea și invitația reală de a participa. „Spectacolele care creează un limbaj comun pot apropia publicul și pot schimba această relație“.
Când curajul capătă formă
Când povestesc despre comunitatea actorilor surzi, amândoi o descriu la fel: mică, dar vie. Eduard o descrie ca pe un grup restrâns de oameni care luptă fiecare pe cont propriu, încercând să-și găsească locul. „Cu toate acestea, ne susținem când putem“. Diana completează că lipsa de resurse și sprijin financiar au oprit multe demersuri artistice. Au existat concursuri și proiecte organizate de Asociația Națională a Surzilor, dar fără sprijin constant nu au mai putut continua. „În prezent, aceste inițiative rămân mai ales în interiorul Comunității Surzilor. Cred însă că este foarte important ca noi, actorii Surzi, să fim mai vizibili și pentru publicul larg, astfel încât și lumea auzitoare să ne cunoască, să ne vadă și să ne înțeleagă munca“.
Atât Diana, cât și Eduard cred că actorii surzi pot interpreta roluri cu aceeași profunzime ca oricare alt actor. Diana vorbește despre tendința instituțiilor de a alege actori auzitori pentru roluri de personaje surde, din dorința de a ușura comunicarea, dar spune că e o formă de excludere mascată. „Accesibilitatea nu înseamnă excludere, ci adaptare: timp, deschidere și dorința reală de a lucra împreună. Mi-aș dori ca teatrul să devină un spațiu în care diversitatea este firească, nu o excepție“.
Privind în urmă, Eduard spune că repetițiile pentru „Dincolo de tăcere“ l-au făcut să capete mai multă încredere și curaj. „La început, am avut emoții, mai ales la repetiții, dar echipa m-a susținut și m-a ajutat. Astăzi mă simt mai sigur pe mine“. Rolul din „Dincolo de tăcere“ a fost pentru Diana o experiență care i-a schimbat felul de a fi pe scenă. A învățat să se lase văzută așa cum este, fără teamă de vulnerabilitate, cu încrederea că emoția poate fi un limbaj în sine. „Ce a rămas constant este dragostea mea pentru scenă. Ce s-a schimbat este curajul de a mă arăta așa cum sunt – vulnerabilă și prezentă“. Un final care, în felul său, vorbește și despre esența spectacolului: puterea de a fi văzut, înțeles și ascultat.
Se încarcă comentariile...
