Reportaj Casa Hotăranu. Povestea farmaciei nonagenare vizitată zilnic de un curcubeu

O casă de pe strada V. Lascăr din București păstrează încă farmacia, laboratorul și locuința, așa cum au funcționat acum aproape un secol. Între sertare, registre, recipiente și obiecte rămase la locul lor, se conturează și planul pentru viitorul ei: Muzeul Farmaciei și un spațiu deschis comunității.

Detaliu la mezanin asupra farmaciei de la 1925. FOTO: N. Nemeș

Casa Hotăranu stă pe colț, prinsă între trafic și clădiri mai noi, care o strâng din lateral. O vezi din mers, printre mașini și cabluri, dar abia când te oprești începi să-i citești fațada. Sus, pe piatră, încă se văd inscripțiile: „GH. HOTĂRANU“, „LABORATOR“, „FARMACIA“. Literele sunt încastrate direct în fațadă. Sub ele, ferestrele înalte, arcuite, cu obloane din lemn, unele trase, altele rămase întredeschise. Pe unele geamuri au rămas urme de praf și de murdărie lăsată de porumbei, care par că au populat locul fără să ceară voie.

În dreptul intrării, grilajul tras și un lacăt. Mă apropii de geam și, printre reflexii, se vede interiorul: rafturi înalte, lemn închis la culoare, obiecte parcă scoase dintr-un laborator, așezate pe mai multe niveluri. Prin fața clădirii este trafic constant – tramvaie, claxoane, oameni care nu se opresc, dar care îi mai aruncă imobilului câte o privire îndoielnică sau curioasă. Fațada păstrează detaliile inițiale, cu urme de uzură și intervenții minimale, dar fără modificări care să-i fi schimbat structura.

O întâlnesc pe Simona Ionescu la intrare. Este vicepreședinta Colegiului Farmaciștilor din București și a lucrat, în ultimii ani, la recuperarea acestui spațiu, în mod voluntar. Spațiul ar urma să devină un muzeu dedicat istoriei farmaciei, cu termen estimat de deschidere în 2029, dacă proiectul de finanțare va fi aprobat. Deși Colegiul nu organizează încă tururi proprii, accesul este permis prin colaborări cu ghizi turistici, iar casa a fost deja inclusă în trasee organizate de inițiative precum „Străzi pentru oameni“. Uneori, chiar ea a ținut tururi în fosta farmacie.

Simona Ionescu, vicepreședintă a Colegiului Farmaciștilor București. FOTO: N. Nemeș

Scoate lacătul de pe grilaj, deschide și intrăm. Vom merge prin clădire așa cum e ea organizată: de la parterul farmaciei, spre subsol, și înapoi pe scări, până la etajele unde s-a locuit. Farmacia e punctul de plecare, dar pe măsură ce urci apar urmele celor care au trecut pe aici. În casa de pe strada Vasile Lascăr au stat mai multe familii, în decursul a 100 de ani, iar totul e pe straturi – o familie nu a anulat moștenirea alteia. Și asta se vede încă de când îi treci pragul. 

Parterul: Cum arăta o farmacie înainte să existe medicamentele în serie 

La parterul Casei Hotăranu, farmacia ocupă aproape tot spațiul. Clădirea este monument istoric de clasă B, construită în 1925 de arhitectul Statie Ciortan, iar interiorul păstrează încă mobilierul original, comandat la Viena în același an. Mai mult decât atât, încă funcționează ca ansamblu: tot ce vezi a fost gândit pentru locul ăsta și pentru felul în care se lucra aici.

După ce treci de intrare, ajungi într-un fel de zonă de recepție din lemn și sticlă, care separa pacientul de farmacist. Dincolo de ea, încăperea se deschide complet. Mobilierul urcă pe toți pereții, din podea până sus, fără întreruperi, și dă imediat măsura locului. Lemnul de cireș, sculptat și montat ca un sistem continuu de rafturi, sertare și vitrine, este integrat în casă, construit odată cu ea. „Mobilierul este făcut pe comandă și a fost adus astfel încât să se încadreze perfect aici“, spune Simona Ionescu. „Arhitectul a făcut măsurătorile atât de bine încât totul a venit și s-a așezat fără ajustări“. 

Sticluțe în care au fost depozitate diferite substanțe de-a lungul timpului. FOTO: N. Nemeș

Dacă te apropii de rafturi, începi să vezi detaliile. Sute de recipiente – sticlă brună, colorată sau ceramică albă – sunt aliniate pe mai multe niveluri. Unele sunt din perioada interbelică, altele completate ulterior pentru muzeu, dar diferența se simte mai ales în etichete. „Etichetele acestea erau scrise de mână. Erau colorate, decorate. Acum, în prezent, sunt simple, ștanțate. Aici se vede câtă atenție se punea în detaliu“. Pe unele dintre ele se disting denumiri în latină – Digitalis purpurea, folosită în tratamente cardiace, sau Ammonium Bromatum, utilizat în special pentru boli respiratorii sau neurologice. Numele rămân pe sticlă, ca o urmă a medicamentelor care se preparau aici.

Istorie la sticluță

În timp ce te deplasezi de-a lungul pereților, apare și contextul mai larg. Farmacia funcționa într-un moment de tranziție. „Perioada interbelică a fost o perioadă hibridă, între vechile spițerii și farmacia modernă. În spițerii nu aveai nimic expus. Aici încep să apară vitrinele“, explică Simona Ionescu. O parte dintre produse erau deja preparate, dar multe se făceau pe loc.

Asta se vede cel mai clar în zona de jos, unde sunt zeci de sertare mici, fiecare cu eticheta lui. „Pacienții veneau cu rețeta de la medic, iar farmacistul o prepara aici, din substanțe. Nu existau medicamente ca astăzi, produse în serie“. Mânerele sertarelor alternează între lemn și sticlă gălbui-verzuie, care duce cu gândul la așa-numitul „uranium glass“, foarte răspândit între anii 1920 și 1940, recunoscut după nuanța lui ușor fluorescentă. „Farmaciștii lucrau cu creme, cu substanțe. Sticla se curăța mai ușor. Probabil era și un criteriu practic, de organizare“, spune ea.

Multe dintre detaliile de aici sunt încă în curs de documentare. Casa a fost achiziționată de Colegiul Farmaciștilor din București în urmă cu aproape zece ani, dar problemele de buget au făcut să nu se poată interveni asupra spațiului până acum. A rămas, în mare parte, așa cum a fost găsit. „Ne dorim să păstrăm patrimoniul, dar nu știm foarte multe detalii despre istoria acestei case. Sunt doar rezumate. Vom documenta în perioada următoare și vom putea spune cu certitudine ce era în aceste sertare. Deocamdată, sunt doar aproximări“, spune Simona Ionescu. În paralel, Colegiul lucrează cu o firmă de curatoriere, care va construi viitorul traseu muzeal, și pregătește o colaborare cu Facultatea de Istorie, pentru a reconstitui cât mai exact povestea locului și a obiectelor.

Mobila din lemn masiv este cea originală, adusă din Viena, în 1925. FOTO: N. Nemeș

În mijlocul încăperii, masa de oficină, acoperită cu marmură de Carrara, marchează locul farmacistului. De aici se lucra și tot aici se stabilea relația cu pacientul. „Era puntea între cei doi. Farmacistul stătea în spate, pacientul venea în față“.

În timp ce îți muți privirea, pe unul dintre geamurile mobilierului vezi gravată monograma „GH“ de la Gheorghe Hotăranu – „Aceasta este cea originală. Se vede diferența – este mai fină, probabil făcută manual. Replicile sunt mai rigide“, explică ea, indicând deosebirile dintre original și replicile adăugate ulterior. Și sticla în sine încă arată urmele modului în care a fost făcută. „Se observă mici imperfecțiuni. Pentru că era lucrată manual. Așa ne-am dat seama că este originală“. 

Cum miroase curcubeul

Într-un dulap separat, marcat pentru toxice, lemnul păstrează un miros discret, greu de identificat din prima. Nu e puternic, dar se simte un iz înțepător îmbibat în materialul vechi imediat ce deschizi ușa. Astfel, avem parte și de o experiență olfactivă. „Sunt substanțe în cantități mici, care au fost păstrate aici, dar foarte puternice. Și, iată că se păstrează chiar și după 100 de ani“, povestește Simona Ionescu, în timp ce închide dulapul și se îndreaptă către un colț. 

Dulapul care încă păstrează mirosul substanețelor depozitate aici acum 100 de ani. FOTO: N. Nemeș

Lumina intră prin ferestrele înalte și, în anumite ore, se sparge în bucățile de cristal păstrate în geamuri. „Între 11:30 și 17:00 se plimbă curcubeul prin încăpere“, spune ea. Este același joc de lumină pe care îl vedeau și cei care trăiau aici acum un veac. Iar dacă ridici privirea, vezi un balcon interior, unde mobilierul continuă și la nivelul de sus, cu alte rafturi pentru substanțe. În lateral se vede o ușă care dă spre stradă – este intrarea secundară în imobil –, iar lângă se arată niște trepte, ce oferă acces direct către zona de locuit.

Când vremea e bună, un curcubeu apare zilnic în farmacie. FOTO: N. Nemeș

Dincolo de toate aceste detalii, sertarele, masa de lucru, eprubetele duc în aceeași direcție: medicamentul se făcea aici, în urmă cu o sută de ani, de la zero. Farmacistul primea rețeta, o verifica, ajusta dozele și o transforma într-un tratament concret. Era o altă realitate farmaceutică, în care rolul lui mergea mai departe de simpla eliberare a unui produs și oferea o experiență mai intimă și personală pacientului. 

Subsolul: Laboratorul unde rețetele prindeau formă

Coborâm pe scara îngustă, iar lumina dispare aproape complet după primii pași. Simona aprinde lanterna telefonului și o ține în față, ca să ne strecurăm prin întuneric. „Ai grijă pe unde mergi“, îmi spune ea, în timp ce lumina se reflectă pe gresia albăstruie de lângă trepte. Plăcile sunt uzate, dar încă intacte. Sunt originale, din 1925. „Fiecare specialist care vine le recunoaște imediat. Așa se făceau atunci“. 

Pe măsură ce coborâm, aerul se schimbă. E mai rece și mai greu. Pereții sunt scorojiți, iar mirosul e stătut, ca într-un spațiu fără ferestre care a rămas închis prea mult timp. În subsol era laboratorul farmaciei. Aici se închidea, de fapt, circuitul medicamentului. Pacientul venea sus, la farmacist, lăsa rețeta, iar dacă preparatul putea fi făcut într-un timp scurt, era rugat să aștepte. Farmacistul cobora aici, în întuneric, și începea să lucreze.

Dulapul în care se uscau plantele, care erau folosite în prepararea medicamentelor. FOTO: N. Nemeș

Simona îndreaptă lanterna spre o formă masivă din metal. Lumina alunecă pe suprafața ruginită și se oprește pe o plăcuță abia lizibilă. „Aici avem distilatorul“, spune ea. „Este adus din Viena, tot în 1925“. Metalul nu s-a păstrat la fel de bine ca lemnul de sus, dar forma e încă acolo, întreagă. E una dintre piesele centrale ale laboratorului. „Producea apă distilată, folosită în majoritatea preparatelor farmaceutice“. 

Mută lumina mai departe, spre perete. În fascicul apare un dulap din lemn, închis, cu o inscripție simplă: Herboristerie. „Aici se uscau plantele“, zice ea, deschizând ușa. În interior, rafturi suprapuse, gândite pentru straturi de frunze și tulpini. „E un dulap făcut pe comandă, ca restul mobilierului. Plantele erau supravegheate constant de farmacist. Din ele, împreună cu alte substanțe, prepara rețetele magistrale. Astăzi nu mai avem așa ceva. Plantele au rămas, în mare parte, doar în ceaiuri“.

Lângă dulap, lanterna prinde câteva sertare rămase pe poziție. Lemnul e mai închis la culoare, mai uzat decât cel de la parter. Etichetele sunt încă acolo, mici, precise, ca niște urme ale unei ordini dispărute. Pe unele se mai pot citi denumiri prescurtate precum „Pulv. insector.“ – probabil pulberi insecticide folosite în tratamente externe, „Gelatina alb.“ – gelatină utilizată ca bază pentru capsule sau preparate, sau „Empl. divers.“ – un sertar pentru diverse emplastre, un tip de plasturi medicinali. Fiecare etichetă trimite către o substanță sau o formă de tratament care trecea, la un moment dat, prin mâinile farmacistului.

Câteva sertare de la subsolul farmaciei Hotăranu. FOTO: N. Nemeș

În restul încăperii, lucrurile se amestecă în întuneric. Obiecte vechi de laborator, dar și urme ale celor care au locuit aici mult după ce farmacia nu a mai funcționat. Pentru că subsolul nu spune doar povestea farmaciei. „Clădirea a fost locuită până în 2017. Și asta se vede. Nu e doar interbelicul. Sunt mai multe etape de locuire“. Casa adună, în același spațiu, povești din perioada începutului de interbelic, din anii comunismului, apoi din vremea tranziției spre democrație. Fiecare generație a lăsat ceva în urmă. Lanterna urmează să se stingă, căci ieșim din beznă și ajungem în dreptul treptelor. Drumul ne poartă către mezanin. 

Mezaninul: „turnul de control“ al farmaciei lui Hotăranu

Urcăm pe scara Casei Hotăranu, care pornește din spatele farmaciei și se ridică în spirală către etaj. Treptele sunt susținute de fier forjat, iar balustrada, din lemn, continuă linia mobilierului de jos. Pe măsură ce urci, farmacia începe să se deschidă sub tine.

Ajunși la mezanin, în biroul lui Hotăranu, primul lucru pe care-l vezi în încăpere e un tapet vișiniu, cu model repetitiv, ușor decolorat de timp. Lumina intră filtrat prin trei ferestre înalte, cu forme specifice perioadei interbelice, prin care nu vezi aproape nimic din exterior. Spațiul rămâne închis, aproape izolat de oraș.

Farmacie prin Decret Regal

E și locul în care începi să-l înțelegi mai bine pe Gheorghe Hotăranu. A studiat în Franța, apoi s-a întors în București, unde și-a deschis prima farmacie în 1914, tot pe strada Vasile Lascăr. În perioada aceea, farmaciștii erau puțini – aveai nevoie de diplomă, iar accesul în profesie era strict controlat. Deschiderea unei farmacii nu era automată: în 1913 a avut loc un concurs organizat prin Decret Regal, prin care statul permitea, în mod limitat, apariția unor farmacii noi. Hotăranu l-a câștigat, a închiriat primul spațiu și, în următorii ani, a strâns bani pentru a ridica această clădire.

A făcut parte din structurile profesionale ale vremii – membru în Colegiul Farmaciștilor, în comisia Ministerului Sănătății și societar la Oficiul de Aprovizionare – și a fost implicat direct în evenimentele epocii, participând la mai multe conflicte, de la Războiul Balcanic, până la cele două Războaie Mondiale. Activitatea lui a fost recunoscută și oficial, prin distincții precum Ordinul „Avântul Țării“ și „Coroana României“.

Biroul de la mezanin al lui Gheorghe Hotăranu. FOTO: N. Nemeș

În mijloc, biroul original – masiv, din lemn – păstrează suprafața de lucru acoperită cu piele, așa cum se făceau la începutul secolului. Deasupra, împrăștiate, zeci de vederi, scrisori și fotografii. Unele sunt color, altele alb-negru, cu mesaje scrise de mână. Se adună într-un fel de arhivă informală a celor care au trecut pe aici. Lângă ele, un registru deschis. Pagini mari, cu linii roșii, scrise atent, în coloană – calcule, sume, însemnări contabile. Un bilanț ținut la zi, într-o caligrafie de tipul celei care a dispărut azi.

Pe o poliță, câteva recipiente de sticlă și un portret mic, încadrat simplu. Se presupune că ar fi Nina Hotăranu, fiica lui Victor Hotăranu, cel care a fost singurul fiu al farmacistului. Totuși, identitatea tinerei din poză nu e sigură. E unul dintre multele lucruri care rămân încă în curs de documentare.

De la înălțime

Apoi, ieșind din birou, perspectiva se schimbă complet, iar farmacia se deschide sub tine, de la un balcon interior. Practic, ai o vedere asupra întregului parter. De aici vezi întreaga oficină – rafturile care urcă pe pereți, masa de lucru, sertarele aliniate. Este punctul din care farmacistul-șef supraveghea totul. „El stătea în mare parte în birou. Avea farmaciști jos și venea să verifice dacă totul este în regulă. Nu existau camere de supraveghere, ca azi. Supraveghea totul de aici“, explică Simona Ionescu.

Balcon interior de la mezanin, de unde farmacistul șef supraveghea activitatea. FOTO: N. Nemeș

În dreapta biroului, aproape de perete, un dulap simplu, din lemn; dar ce e diferit față de restul e că are o încuietoare. Pe el scrie „Venena“. Este unul dintre punctele cele mai sensibile ale spațiului. În interior, pe lemn, se mai păstrează un mic simbol – un craniu cu inscripția „Otravă“. „Se numește venena și există și azi în farmacii. Este dulapul pentru substanțe toxice, păstrate sub cheie, în cantități mici, dar extrem de periculoase“. Unele, spune ea, puteau deveni letale chiar și în doze foarte mici. Erau folosite în preparate, însă strict controlat, sub supravegherea farmacistului. Din acest motiv, dulapul era plasat lângă el. „Era responsabilitatea farmacistului-șef“, spune ea.

Etajul: pudra rămasă în cutie, un desen cu pisici și cugetări despre râsete 

Cu un etaj mai sus, ajungem într-un spațiu organizat ca o succesiune de camere legate între ele. Trecerea se face direct dintr-o încăpere în alta, prin uși duble, albe, cu geam – o organizare de tip „vagon“, în care fiecare cameră devine și loc de trecere. „Aici este apartamentul matrimonial“, explică Simona Ionescu, încercând să recompună funcțiunile încăperilor. O cameră pare să fi fost zona de zi, alta un spațiu de depozitare, iar peste tot se păstrează aceeași atmosferă: tapetul vișiniu, cu model floral repetitiv, și tavanul fals din lemn, casetat, cu câte un bec în fiecare colț. Lemnul e ușor uzat, dar păstrează detaliile decorative, iar lustra, cu brațe metalice și ornamente vegetale trimite direct către interbelic.  

Parte din zona de locuit, de la primul etaj al clădirii. FOTO: N. Nemeș

Istoria locului explică această conservare. În 1949, odată cu naționalizarea farmaciilor, plecarea locuitorilor a fost bruscă. Proprietarii au avut doar câteva ore să-și adune lucrurile esențiale și să părăsească spațiul. Gheorghe Hotăranu a lăsat în urmă chiar și pălăria din cuier, un detaliu care, spune Simona Ionescu, l-a urmărit mult timp: s-a întors după ea, dar nu i s-a mai permis să intre. A plecat apoi în Statele Unite ale Americii, unde și-a continuat profesia. În locul lui au venit „favoriții sistemului“, iar intervențiile lor nu au afectat prea tare obiectele existente. „Au păstrat mobilierul, au păstrat tavanul, lustra, ușile“, spune ea, cu un fel de surprindere care s-a transformat, în timp, în respect.

Straturi de timp

Etajul întâi păstrează astfel atât structura unui spațiu de locuit, cât și urmele succesive ale celor care au trecut pe aici. Cea mai densă zonă este camera-bibliotecă. Un corp vechi, cu vitrină de sticlă, s-a păstrat, iar restul mobilierului a fost adăugat ulterior, fără să schimbe atmosfera. Cărțile sunt amestecate – volume din perioade diferite, unele cu ștampile, altele cu însemnări pe margine –, iar pe masa lungă de lângă ferestre s-au adunat cele mai personale obiecte.

„Aici avem revistele din acele vremuri. Vorbim de 1932, de Flacăra din 1914“, spune ea, răsfoind cu grijă paginile ușor îngălbenite. Printre ele, apar și caiete. Unele conțin poezii, altele însemnări fragmentare, toate scrise cu aceeași caligrafie atentă, migăloasă, întâlnită cu un nivel mai jos. Pe o pagină apare scris: „Am început să-mbătrânesc“. Pe o altă pagină, numită „Cugetări“, apar mai multe citate și gânduri despre actul de a râde: „Nimic nu rezolvă mai multe decât râsul“; „Cel care are curajul să râdă e stăpânul universului“. Apoi, ochii îți fug către un desen colorat, pierdut printre mai multe file: patru pisici stau într-un coș.

→

Imaginea 1/5: Caiet în care sunt notate titlurile a mai multor cărți. FOTO: N. Nemeș

Sub ele, o poezie. Când analizezi situația mai atent, apare și senzația că te bagi în ceva ce nu era făcut să fie văzut de alții. Sunt lucruri personale, scrise pentru ei, în ritmul lor, fără gândul că vor ajunge cândva în fața altcuiva. Întorci paginile mai încet și parcă ai grijă să nu deranjezi nimic.

În sertare apar alte urme ale timpului. „Aici am găsit penițe“, spune ea, deschizând o cutie plină, în timp ce, alături, apar niște creioane și plicuri ștampilate dintr-o perioadă mai recentă. Straturile de timp coexistă: obiecte interbelice lângă obiecte din comunism sau de după 1990, toate rămase acolo unde au fost folosite ultima dată.

Din spatele geamurilor prăfuite

Înaintând, parchetul scârțâie cu fiecare pas. Dormitorul păstrează mobilierul original: două paturi de o persoană, apropiate, cu inserții de sidef, o măsuță de machiaj cu oglindă mobilă și dulapuri realizate în același stil. „În zilele noastre nu se mai confecționează mobilier așa“, spune Simona, trecând mâna peste suprafața lemnului. Sub o placă de sticlă a unei piese de mobilier se află o floare de colț presată, rămasă acolo fără explicație. În sertarul de mai jos, o cutie de pudră Lanvin păstrează o urmă fină de machiaj, ușor parfumată. În apropiere, o cutie de „Tutun de Lux“, care poartă stema României Regale, și alte obiecte mărunte, completează imaginea unei vieți domestice privilegiate, de la început de secol trecut, întrerupte. 

→

Imaginea 1/5: Dormitorul matrimoniul. FOTO: N. Nemeș

Lângă fereastră, o cutie cu diapozitive deschide o altă direcție. „Au călătorit mult, mai ales în străintătate“, spune ea, ridicând unul dintre ele spre lumină. În imagine apar detalii de arhitectură, fragmente de clădiri din Europa. „Acestea vor fi cercetate luni de zile“, adaugă, sugerând misterul încă prezent în fiecare detaliu. Dincolo de geamurile prăfuite se vede Hotelul Intercontinental. Intră în cadru aproape fără să vrei și te scoate puțin din atmosfera casei – îți amintește unde ești, acum. De aici începe partea care încă nu s-a întâmplat.

Cum se reface istoria

După ce urci, cobori și colinzi toată casa, devine clar că problema nu mai ține de ce este aici, ci de ce urmează să se întâmple cu locul. Spațiul există, povestea există, dar lipsește pasul care le leagă și le deschide mai departe. De aici începe, de fapt, discuția despre viitorul casei.

Clădirea a fost cumpărată de Colegiul Farmaciștilor din București în 2017, cu 850.000 de euro, de la unul dintre moștenitorii lui Gheorghe Hotăranu. A intrat în posesia casei după căderea comunismului, iar procesul de retrocedare a durat cinci ani. 

De când casa a intrat în proprietatea Colegiului, proiectul a mers în reprize. Prima încercare serioasă de finanțare a venit în 2019, când au câștigat un proiect european, dar nu au putut primi banii din cauza statutului juridic. Momentul a blocat complet intervențiile și i-a adus în punctul în care au trebuit să decidă dacă merg mai departe sau nu.

Punct de reper: 90 de ani în urmă

Decizia a fost să continue, chiar fără o soluție imediată, spune ea. Noua variantă vine acum printr-un parteneriat cu Primăria Sectorului 2, care permite accesarea unui program de finanțare pentru restaurarea monumentelor istorice. Dosarul este depus, iar dacă proiectul trece, termenul estimat pentru deschidere este 2029.

O monogramă gravată în sticlă cu inițialele lui Hotăranu. FOTO: N. Nemeș

Planul nu se oprește la restaurare; spațiul este gândit ca un loc în care oamenii să revină. Casa Hotăranu va deveni Muzeul Farmaciei din București, un spațiu care va funcționa în același timp ca loc de patrimoniu și ca loc activ, folosit în prezent. „Nu vrem să fie un loc în care vii o dată și pleci“, spune Simona Ionescu. La etajul întâi este prevăzută o sală de conferințe, iar restul casei va include ateliere și activități în care vizitatorii să poată intra efectiv în atmosfera locului.

O parte din direcția asta vine și din discuțiile cu publicul. Echipa a lansat un chestionar, tocmai pentru a înțelege ce ar trebui să devină spațiul și cum ar putea fi folosit mai departe. Nu au plecat de la ideea unui muzeu construit doar din interiorul profesiei, ci au încercat să vadă ce așteptări există din afară și cum poate fi deschis locul către mai multe tipuri de public. Răspunsurile au fost integrate în conceptul final, astfel încât locul să nu rămână blocat într-o zonă de nișă, ci să funcționeze pentru un public mai larg. Pe lângă partea muzeală, vor exista zone în care vizitatorii vor putea face lucruri concrete, cum ar fi folosirea instrumentelor inspirate din laborator, astfel încât experiența să nu fie doar vizuală.

→

Imaginea 1/3: Exteriorul clădirii, care urmează să devină Muzeul Farmaciei. FOTO: N. Nemeș

În fundal există și o motivație care ține de memorie. Bucureștiul a avut un Muzeu al Farmaciei, deschis în 1936 și distrus în bombardamentele din 1944, iar o parte din proiectul de aici vine și din dorința de a recupera acel gol, povestește Simona. Dacă lucrurile merg mai departe conform planului, Casa Hotăranu nu va fi doar un muzeu nou, ci și un mod de a reface, măcar parțial, o istorie pierdută.