Cărţile de căpătâi ale personalităţilor. Primul semn de carte: curcubeul!

Publicat: 24.05.2013 18:19

Ultima actualizare: 08.08.2022 09:16

Scriitorul şi ziaristul Ştefan Mitroi este nominalizat, în 2013, la Premiul Uniunii Scriitorilor, cu volumul de poeme în proză „Jocuri de nenoroc“

O personalitate scrie în această rubrică despre lecturile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul scriitorului Ştefan Mitroi.

Ce mare, ce imens noroc am avut descoperind cărţile şi scrisul! Cum am descoperit cărţile şi literatura, nu ştiu! În mod normal, n-ar fi trebuit să se întâmple un asemenea lucru. Judecând după logica locului în care m-am născut, nu se mai pomenise niciodată pe acolo vreun copil care să vrea să se joace cu cuvintele, ca şi cum acestea ar fi fost soldăţei de plumb.

Poate tocmai din cauza faptului că erau făcute din cuvinte, nici nu prea existau cărţi prin casele oamenilor. În orice caz, în casa părinţilor mei nu exista niciuna. Cuvinte erau destule, chiar toate, pot spune, acolo, în satul venirii mele pe lume, un sat de câmpie, din care cel mai departe puteai să ajungi, cu privirea vreau să spun, la cer, iar cu buricele degetelor şi cu călcâiele, apoi cu întregul trup, asta la urmă de tot, în pămînt.

Cam pe aici, adică între cer şi pământ, mi-am petrecut primii ani de viaţă. Ce-i drept, şi pe următorii, ca şi pe cei care au venit după următorii, însă numai despre primii vreau să vorbesc. Se prea poate ca toţi anii din viaţa omului să fie primii, ceea ce înseamnă că şi din viaţa mea, deoarece în ultimul timp am tot mai des convingerea că sunt om.

ÎN CASA PĂRINŢILOR MEI NU ERA NICIO CARTE

Vasăzică, atunci, în anii aceia de început, mi s-a năzărit să mă folosesc de cuvinte altfel de cum o făceau oamenii ceilalţi, între care şi părinţii mei. M-am pomenit podidit de dorinţa de a le aşterne pe hârtie, ciudăţenie nemaivăzută, repet, prin partea locului. De aceea se şi uitau cei din jur ca la o arătare la mine.

Adică ce, nu puteam să mă mir aşa cum se mirau ei? Nu puteam să înjur, să mă bucur, să tac, să strig, să plâng sau să râd la fel ca ei? Puteam, sigur că puteam, d-asta mă şi aduseseră pe lume nişte oameni în casa cărora nu se găsea nicio carte. Nici n-am prea avut nevoie de cărţi până să merg la şcoală. După care, aducându-mi aminte de ceea ce învăţasem de la zborul păsărilor şi ploile repezi de vară, cititul fără litere, adică, am început să repet, ajutându-mă de litere, de data aceasta. Doar că nu mai puteam să utilizez curcubeul ca semn de carte.

Dar era bine şi aşa. Mai cu seamă că sosise în şcoala noastră învăţătorul Bălan Chiru, care l-a umplut de indignare pe tata, întrucât avea obiceiul de a se coborî la mintea mea, asta însemnând că-mi împrumuta tot felul de cărţi. Şi-a mai sosit în sat şi popa Brumă, care avea acelaşi obicei.

CA SĂ NU CERTE CARTEA, BUNICUL CERTA LUNA

Tata nu se putea pune cu amândoi, aşa că m-am pomenit petrecându-mi nopţile cu Creangă, Ispirescu, Slavici, Sadoveanu şi alţii de teapa lor. Mai apoi, m-am pomenit mergând singur în satul vecin, Pielea, la bunicii din partea mamei.

Îmi plăcea să dorm în fostul grajd al cailor, cu hamurile atârnate de grinzi şi cu o lună mare, năbădăioasă, intrând mereu pe fereastră pentru a se zgâi la cartea pe care o ţineam în mână. Aşa mă găsea bunicul Gheoghirlete în revărsatul zorilor, mirându-se că m-am trezit atât de devreme. Când îi spuneam că nici n-am apucat să adorm, ca să nu certe cartea ce mă ţinuse până atunci treaz, certa luna, gonind-o cu biciul afară din încăpere şi chiar afară de pe cer.

Se găseşte întotdeauna pe lume câte ceva de iubit. Mai greu este să găseşti cuvintele cu care să spui povestea acestei iubiri.

Poate că nici nu citeam cartea pe care o aveam în faţă, ci nechezatul cailor ce trăiseră acolo, poveştile drumurilor făcute de ei până nu demult. Răzbăteau clar din pereţi, scriindu-se cu cerneala luminii de lună pe liniştea nopţilor de vară! Luna nu se supăra niciodată pe bunicul. Căci noaptea următoare o lua de la capăt. Şi nu se supărau nici caii!

Citește și: PSD şi PDL şi-au stabilit candidaţii pentru conducerea ICR

N-AŞ FI ŞTIUT CUM SĂ-MI FOLOSESC SENTIMENTELE

Ce mare, ce imens noroc am avut descoperind cărţile şi scrisul sau lăsându-mă descoperit de ele! Să nu fi fost aşa, chiar n-aş fi ştiut ce să fac cu viaţa ce mi-a fost dată. Habar n-aş fi avut cum să-mi întrebuinţez sentimentele, de fapt, cele două mari puteri cu care m-am născut, singurele pe care am contat şi care m-au scos mereu din încurcătură, puterea de a mă mira şi puterea de a iubi.

Mă mir, de când mă ştiu, de orice, de faptul că ninge, ca şi cum ar fi prima ninsoare ce cade pe pământ, de faptul că apune soarele, ca şi cum nu s-ar întâmpla asta în fiecare zi, de iarbă, de păsări, de curgerea timpului, de curgerea norilor pe cer, de faptul că dumnealui, cerul, crede că singurul lucru bun ce intră în alcătuirea omului e sufletul, acceptând ca, după moarte, să-l primească doar pe acesta la el, trupul lăsându-l la cheremul pământului, care îl încredinţează viermilor ca să-i poarte de grijă, constatând mereu prea târziu că nu-i poartă!

Cuvinte erau destule, chiar toate, pot spune, acolo, în satul venirii mele pe lume.

Cât despre dragoste, se găseşte întotdeauna pe lume câte ceva de iubit. Mai greu este să găseşti cuvintele cu care să spui povestea acestei iubiri. Ca să fiu sigur că le găsesc, eu încep de fiecare dată cu locul ce se cheamă inimă.

Scriitorul Ştefan Mitroi s-a născut în ziua de 5 mai, 1956, în satul Siliştea, comuna Vităneşti, judeţul Teleorman.

Absolvent al Facultăţii de Drept din Iaşi, 1980.

În perioada 1990-1991 a fost preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Colaborează la ziarele „Adevărul“ şi „Jurnalul Naţional“.

Membru al Uniunii Scriitorilor.

A debutat în 1986, la Editura Eminescu, cu volumul „Nimic despre singurătate“.

Între 1987 şi 2004, a publicat încă cinci volume.

„Dulce ca pelinul“, 2008, Editura Detectiv, a fost distins cu Premiul Academiei Române pentru proză.

„Dacă Dumnezeu ar muri“, 2011, Editura Detectiv, a obţinut Premiul pentru cea mai bună carte a anului, acordat de Clubul de proză al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti.

„Vieţi greşite“ a apărut în 2012, la Editura Detectiv.

Anul acesta este nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor din România cu volumul de poeme în proză „Jocuri de nenoroc“.

Urmează să-i apară, în cursul acestei luni, romanele „Guantanamo“, la Editura Adevărul, şi „Biblia pentru furnici“, la RAO.

Top 10 cărţi care m-au marcat

1. Război şi pace, Lev Tolstoi

2. Memorialul mănăstirii, Jose Saramago

3. Un veac de singurătate, Gabriel Garcia Marquez

4. O zi mai lungă decât veacul, Cinghiz Aitmatov

5. Maestrul şi Margareta, Mihail Bulgakov

6. Moromeţii, Marin Preda

7. Cocoşul roşu zboară spre cer, Miodrag Bulatovic

8. Cartea Milionarului, Ştefan Bănulescu