Caragiale, acuzat de plagiat, în țara-n care „munca şi talentul sunt viţii demne de compătimit“
0Una dintre cele mai cumplite lupte ale carierei lui Caragiale - apărarea onoarei în urma acuzațiilor de plagiat - începe în 1901, lovitura cruntă în imaginea și veridicitatea scriitorului venind din partea lui Caion.
Lui Caragiale i se refuză de două ori Premiul Academiei, iar încă de la sfârșitul secolului XIX începe să se gândească tot mai serios să ia calea exilului, văzând că meritele nu îi sunt recunoscute. Faptul se concretizează abia în 1905, când părăsește Bucureștiul pentru Berlin, în urma acuzațiilor de plagiat pe care a încercat să le dezmintă în sala de judecată.
În noiembrie 1901, articolul „Domnul Caragiale“, semnat de Caion (Constantin Alexandru Ionescu), este publicat în „Revista literară“ (condusă de Th.M. Stoenescu). În articolul scris de discipolul și protejatul lui Alexandru Macedonski – cu care Nenea Iancu se mai luptase pe fronturile literare –, dramaturgul este acuzat că ar fi plagiat „Năpasta“ după o altă dramă, „Nenorocul“, a scriitorului maghiar Kemeny István, despre a cărui traducere acuzatorul susținea că a fost făcută de Alexandru Bogdan, la Brașov, în 1848. Astfel, Caragiale, care la vremea respectivă conducea Berăria Gambrinus, se vede nevoit să își apere onoarea în fața celor care îi treceau pragul, explicând de fapt ce se ascunde în spatele acestui atac: răzbunarea lui Caion după ce dramaturgul îi ironizase un text într-un articol.
Din ziar, la tribunal
În timp ce Caragiale cere sprijin prietenilor ardeleni de a-l găsi pe așa-numitul Kemeny István, primește o nouă lovitură: de data aceasta din partea lui Macedonski, care reia acuzațiile protejatului său: „Domnul Caion face mult caz că a prins pe Caragiale cu mâna în sac... Se vede că domnul Caion nu ştie că la noi, cu cât un autor este mai puţin original, cu atât e mai ridicat în slăvi“. Mișcarea este decisivă. Caragiale îi dă în judecată pe Caion și pe directorul „Revistei literare“, Th. Stoenescu, pentru calomnie, cerând și daune morale în valoare de 20.000 de lei.
În acest context, atacurile la adresa dramaturgului continuă în paginile ziarelor și ale revistelor literare – Caion schimbându-și acuzația și susținând că „Năpasta“ este un plagiat după „Puterea întunericului“ a lui Tolstoi. Pe frontul juridic, procesul se deschide în primăvara lui 1902, dramaturgul fiind apărat de mai mulți avocați de seamă, printre care și bunul său prieten Barbu Ștefănescu Delavrancea. Chiar dacă acuzația de plagiat a fost schimbată și ar fi trebuit deschis un nou proces, Caragiale vrea să meargă mai departe pentru a-și apăra onoarea – „voim să spulberăm toate clevetirile, toate acuzațiile, toate calomniile pentru ca deciziunea ce se va pronunța să fie întemeiată nu atât pe imprudența evidentă a acuzatului, cât pe dovezile noastre zdrobitoare“, susține Delavrancea în fața instanței de judecată.
Caion, condamnat abia după 70 de ani
La noul termen de judecată, Caion încearcă o nouă mișcare – își motivează absența printr-o gripă, astfel încât, dacă ar fi pierdut procesul, să poată contesta decizia printr-o cale de atac deschisă inculpaților în lipsă. Fapt care se și întâmplă. Constantin Alexandru Ionescu este găsit vinovat și condamnat la trei luni de închisoare corecțională și la plata sumei de 10.000 de lei ca despăgubiri civile. Câteva luni mai târziu, apărat fiind de unul dintre cei mai buni penaliști ai țării, Ion Tanoviceanu, Caion este declarat nevinovat.
În iunie 1972 începe un proces literar prezidat de Șerban Cioculescu, biograf și exeget al lui Caragiale, în care Caion este condamnat la „oprobriul veșnic al opiniei publice, în literele române!“. Pedeapsa protejatului lui Macedonski a constat în transformarea pseudonimului Caion în substantiv comun, la propunerea lui Romulus Vulpescu.
„Prima franzelă a exilului“
După ce a încercat să își apere onoarea, Caragiale începe să își facă planuri de părăsire a Bucureștiului, concretizate în 1905, când alege să își mute familia la Berlin. De aici îi scrie lui Alceu Urechia, anunțându-l că „în acest moment pun în gură prima franzelă a exilului“. Dramaturgul începe să se obișnuiască în orașul pe care în următorii șapte ani și câteva luni – atât cât mai avea să trăiască – îl va numi „acasă“. De aici, îi trimite o scrisoare și bunului său prieten Alexandru Vlahuţă în care se arată categoric în ceea ce privește întoarcerea lui în țară: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit“, îi scria Caragiale lui Vlahuță.
Câțiva ani mai târziu, în dimineața zilei de 9/22 iunie 1912, după un an greu și plin de griji, Caragiale este găsit mort de către soția lui, iar cinci luni mai târziu trupul neînsuflețit al dramaturgului este înhumat la Cimitirul „Șerban Vodă“ (Bellu).
Paul Cernat, critic literar și eseist: „Caragiale n-ar fi dorit să fie înmormântat în România, dar se pare că Take Ionescu a reușit să-i convingă familia, ceea ce nici nu era, în fond, atât de greu“
„Weekend Adevărul“: 1901 are loc un atac exacerbat la adresa lui Caragiale - acuzația de plagiat făcută de Constantin Alexandru Ionescu (Caion). Care erau relațiile dintre cei doi și de ce a ales să îl acuze de plagiat?
Paul Cernat: Caion fusese „victima“ lui Caragiale în satirele din revista „Moftul român”, însă în spatele acțiunii sale pare că s-ar fi aflat Macedonski. Acuzele de plagiat erau comune în epocă; și Maiorescu fusese acuzat de Aron Densusianu că l-ar fi plagiat pe Robert Vischer în „Logica” sa, fiind apărat apoi de Eminescu. Întrebarea e bună - -am un răspuns cu privire la ce-l va fi făcut pe Caion să meargă până la a-l inventa pe „dramaturgul” Kemény István și piesa „Nenorocul”. Probabil, nevoia de răzbunare a unei personalități accentuate, montat de anturaj și grefată pe faptul că drama „Năpasta” era mult prea atipică pentru teatrul lui Caragiale. Părea că nu fusese scrisă de el.
Ce impact a avut această acuzație în lumea literară a vremurilor și în societate, în general?
Major. Caragiale era deja o personalitate publică proeminentă, un dramaturg temut și detestat mai ales de liberali (Caion era liberal). Denunțul urmărea, în mod evident, asasinarea morală a dramaturgului – o „operațiune” bine țintită.
Caragiale ar fi putut contracara atacul tot în paginile ziarelor și revistelor literare, însă pornește o acțiune penală pentru calomnie împotriva lui Caion. Ce credeți că l-a determinat să facă totuși acest pas?
Acuzele erau prea grave, cu implicații prea mari asupra carierei sale publice, pentru ca un răspuns în presa literară să fie suficient. „Atmosfera” făcută de adversarii politici depășise limitele unei atari apărări.
„Năpasta” lui Caragiale, plagiată la Paris
În cele din urmă Caion a fost achitat... A fost procesul o mișcare înțeleaptă a lui Caragiale sau o greșeală?
Intervenția unui avocat prestigios, apropiat de Macedonski, a fost salvatoare. Un fel de remiză, așadar. Ulterior, Caragiale a afirmat că n-a vrut să fie condamnat Caion, ci doar să i se facă dreptate. E greu de spus dacă a fost o mișcare înțeleaptă sau nu. Cel mai probabil, dramaturgul n-a avut de ales – credea că ar fi avut mai mult de pierdut dacă n-oi făcea.
Ce urmează pentru dramaturg în lumea literară românească după ce oficial nu a reușit să își arată nevinovăția în instanța de judecată?
N-aș spune că n-a reușit să-și demonstreze nevinovăția. Mai curând, totul s-a terminat în coadă de pește: nici Caragiale n-a fost dovedit plagiator, nici Caion n-a fost condamnat. O ambiguitate care, totuși, a lăsat să planeze în continuare o umbră asupra lui Caragiale, mai ales după ce Caion a „înlocuit” referirea la Kemény István cu cea la piesa „Puterea întunericului” a lui Tolstoi. Fapt este că, la puțină vreme, piesa „Năpasta” avea să fie victima unui plagiat... parizian, demonstrat mai târziu ca atare, a lui André de Lorde, în piesa cu titlu dostoievskian „L`Idiot”.
Ce credeți că l-a determinat pe Caragiale să părăsească Bucureștiul? Ce îl măcina? Cât de greu a cântărit episodul cu plagiatul în luarea deciziei?
Fără îndoială, acuza de plagiat a cântărit decisiv. Există mărturii în acest sens, între care o scrisoare a dramaturgului către amicul său Alexandru Vlahuță. Dar, aproape sigur, era vorba doar de „bomboana de pe colivă”. Conflictele avute anterior cu conducerea teatrelor și tracasările profesionale au contat și ele, pregătind terenul deciziei.
Berlinul – ideal de viață pentru Caragiale
În cele din urmă a ales calea exilului autoimpus la Berlinul. De ce tocmai acest oraș?
Inițial intenționa să se stabilească la Cluj. Pe urmă a ales Berlinul – veche fantasmă junimistă, deși la data aceea Caragiale nu mai era junimist. Lui Dimitrie Gusti îi mărturisea că l-a ales pentru că era capitala țării cu care avusese cel mai bun comerț, și capitala e cea mai importantă. Om de lume, îi plăcea confortul metropolitan. Ca meloman, voia probabil să fie aproape de marile filarmonici berlineze. Dar, mai ales, Berlinul reprezenta, pentru „balcanicul” scriitor, un ideal de viață: riguros, cu ștaif, dar voluptuos - oricum, departe de mahalaua autohtonă a personajelor sale.
În perioada în care a locuit în Germania, s-a distanțat dramaturgul de cercurile politice și culturale din România?
Nu s-a distanțat. I-a făcut campanie amicului Take Ionescu, cu disidența sa conservator-democrată, a susținut, în presa vieneză, răscoala țărănească de la 1907 (serialul „Din primăvară până-n toamnă” din „Die Zeit”), a venit de mai multe ori în România, a publicat articole și cărți în țară. De asemenea, avea relații apropiate, prin corespondență sau direct, cu cercurile literare și intelectuale autohtone (inclusiv cu nou-înființata revistă ieșeană „Viața Românească”, unde l-a introdus și pe fiul său cel mare, Mateiu). Era și nu era vorba de un „exil”, ci mai degrabă de o distanță autoimpusă.
Pe 9/22 iunie 1912 se stinge din viață la reședința lui din Berlin. Cum a fost primită în România vestea morții lui? Ce ecou a avut în cercurile literare, dar nu numai?
Timp de trei zile, presa românească i-a dedicat numeroase articole-necrolog. A fost un sentiment general de pierdere, chiar dacă, la vremea aceea, publicistul Tudor Arghezi deplângea, într-un articol, faptul că oamenii simpli nu știau că scriitorul murise, vânzătorii de ziare anunțând „moartea lui Caragea”. Sigur, publicul larg n-avea acces la literatura lui Caragiale, dar în mediile culturale și politice, inclusiv la nivelul Casei Regale, moartea sa a fost întâmpinată cu o reală emoție.
Rătăcirea vagonului mortuar, din nevoia de senzaționalism
Abia la câteva luni după - toamna - trupul dramaturgului a ajuns în țară. De ce atât de târziu?
Pentru că ministrul Take Ionescu, vechiul său prieten, a găsit suma necesară repatrierii abia atunci. Din câte știu, Caragiale n-ar fi dorit să fie înmormântat în România, dar se pare că Take a reușit să-i convingă familia, ceea ce nici nu era, în fond, atât de greu.
În acest context, apare și episodul despre presupusa rătăcire a vagonului mortuar, care a fost relatat în „Universul”. De ce nu i-au dat pace nici după moarte?
Din nevoia de senzaționalism și, foarte posibil, din nevoia de a-i crea scriitorului o imagine de victimă postumă, urmărită de ghinion și de ingratitudinea contemporanilor chiar după moarte. După cum se știe, nici un alt organ de presă n-a confirmat alegațiile „Universului”, greu sustenabile, ca să nu spun aberante. Nu era de imaginat, spre exemplu, ca oficialitățile germane să dea dovadă de atâta neglijență, iar coroanele mortuare care însoțeau vagonul ar fi trebuit să se ofilească de multă vreme, dacă trenul ar fi fost întârziat câteva săptămâni. În plus, nimeni dintre apropiații dramaturgului n-a dat vreo relatare care să acrediteze scenariul din „Universul.”
Totuși, la înhumarea lui Caragiale în Cimitirul „Șerban Vodă” (Bellu) au participat mii de oameni, inclusiv politicieni, scriitori, dar nu numai. Până la urmă, cum rămăsese Caragiale în memoria contemporanilor săi?
Ca un mare scriitor național – participarea considerabilă de la înmormântare o confirmă, după cum confirmă și un anumit complex de vinovăție al publicului românesc față de cel pe care mediile instituționale autohtone nu s-au învrednicit să-l țină aproape.
Se încarcă comentariile...
