Bombardarea Ploieştilor, de la dezinformare la adevăr
0Înainte ca implicarea României în Al Doilea Război Mondial să fi devenit efectivă, s-au deteriorat relaţiile ţării cu Marea Britanie, care se afla în război cu Germania încă de la 3 septembrie 1939. În iarna lui 1940, pătrunderea trupelor germane pe teritoriul românesc a determinat guvernul englez să rupă relaţiile diplomatice cu Bucureşti.
Este semnificativa împrejurarea ca, în primele luni ale campaniei din rasarit, Marea Britanie nu a manifestat nici o reactie transanta la adresa actiunilor românesti. Numai când armata româna a trecut linia Nistrului, guvernul englez, sub presiunea Moscovei, a avut un cuvânt de spus, adresând autoritatilor de la Bucuresti, la 30 noiembrie 1941, o nota ultimativa lipsita de echivoc: "Daca pâna la 5 decembrie guvernul român nu va fi oprit operatiile militare si încetat orice participare activa la ostilitati, guvernul Majestatii Sale nu va avea nici o alta alegere decât de a declara existenta unei stari de razboi între cele doua tari." Desigur, armata româna a continuat înaintarea în spatiul ucrainean, un razboi nefiind o petrecere de minori sau o nunta, din care te retragi ca sa nu te bata mama sau pentru ca ti-a ajuns cât ai chefuit. În consecinta, începând de la 7 decembrie 1941, Marea Britanie, Noua Zeelanda, Australia si Africa de Sud au declarat razboi României.
Razboi împotriva Americii!
La 12 decembrie 1941, sub presiunile conjugate ale lui Man- fred von Killinger si Renato Bova Scoppa, reprezentantii Germaniei si Italiei la Bucuresti, guvernul român s-a declarat în stare de razboi si cu Statele Unite ale Americii, actul fiind pur formal. Dupa modul brutal în care i-a tratat pe evrei, era a doua mare eroare a regimului gestionat de maresalul Ion Antonescu. De asemenea, este deosebit de semnificativ faptul ca SUA au contrasemnat declaratia de razboi în discutie abia la 5 iunie 1942, la insistentele guvernului sovietic. Primele actiuni efective de lupta armata dintre România si Puterile Aliate, cu care tara nu avea frontiere directe, s-au consumat abia în noaptea de 11 spre 12 iunie 1942, când 13 bombardiere americane Liberator, decolate din Egipt, printr-un atac total lipsit de concludenta, au încercat sa bombardeze Ploiestii, lovind la câteva zeci de kilometri alaturi. La 1 august 1943, atacul împotriva zonei petrolifere de pe Valea Prahovei a fost repetat, cu 177 aparate decolate de la Benghazi, Libia. Apoi, bombardamentele asupra României nu au fost reluate decât la 4 aprilie 1944, prima lor tinta fiind Bucurestii. Daca aviatia americana si britanica nu ar fi atacat teritoriul tarii, silind-o la masuri normale de aparare, conflictul României cu Marea Britanie si SUA ar fi ramas un conflict pe hârtie. Dar n-a fost sa fie asa.
Despre raidul de la 1 august 1943, asupra Câmpinei si Ploiestilor, s-a scris o întreaga literatura, mai incitanta fiind cartea reporterilor americani James Dugan si Carroll Stewart, Ploesti, the Great Ground Air Battle of 1 August 1943. Ne permitem sa emitem pe marginea ei unele observatii. Minore în cazul reconstituirii raidului ca atare al escadrei americane decolate din Benghazi catre Valea Prahovei, inadvertentele autorilor se amplifica pâna la neverosimil atunci când este vorba despre realitatile românesti ale timpului. La fel, capitolele care trateaza prizonieratul aviatorilor aliati, capturati în lupta, prezinta lacune de neiertat si exagerari lamentabile. De data aceasta, vom avea în vedere doua dintre dedesubturile ascunse ale acestui raid. Apoi vom aseza pe tapet o chestiune de etica profesionala, întrucât mai ales pe fata aceasta a lucrurilor ni se pare deficitar tandemul reporterilor americani. În sfârsit, vom încheia într-o nota vesela, cum se cuvine între oameni capabili sa se ridice deasupra unei ranchiune pe care ar putea s-o întretina un capitol de istorie epuizat.
Din capatul locului, cu aroganta dintotdeauna a celor neocoliti de mijloace, autorii se prevaleaza de o procedura documentara neîndoielnic minutioasa. Au interogat personal 164 participanti la misiunea Tidal Wave si câteva duzini dintre artizanii ei, dintre membrii echipajelor care i-au fost destinate si, din diverse motive, au fost retinuti la sol, dintre vaduvele si parintii celor pieriti în lupta. Au consultat naratiuni si jurnale personale ale protagonistilor, realizate înainte de declansarea investigatiei. O suta dintre acestia, la cererea autorilor, si-au consemnat în scris amintirile. Numai în Statele Unite, James Dugan si Carroll Stewart au parcurs vreo 80000 km în cautarea supravietuitorilor marelui raid, calatorind de doua ori si în Europa, spre a-i ancheta pe germanii care i-au avut pe compatriotii lor în colimatoare, în duminica sângeroasa de 1 august 1943. Dar nici un român nu a fost inclus în aceasta ampla ancheta si nici arhivele militare din România nu i-au tentat pe anchetatori. Poate nu li s-a permis accesul la ele, însa lucrul acesta trebuia mentionat expres.
Preliminariile unei misiuni esuate
O prima consecinta a acestei lacune, deloc neglijabila, se resimte în consideratiile autorilor relative la pregatirea raidului. Repetitiile atacului s-au derulat, în saptamânile premergatoare emiterii ordinului de operatii, asupra unor tinte improvizate din largul desertului libian. Timp de 11 zile, echipajele au efectuat câte patru ore de antrenamente diurne, în zboruri razante, simulând bombardamente de la o altitudine foarte joasa. Teoretic, acomodarea cu ambianta reala a tintelor s-a efectuat asupra unei machete de 4 x 4 m a zonei petrolifere din România, întocmita de arhitectul Gerald K. Geerlings. Spre deosebire de James Dugan si Carroll Stewart, credem ca aceasta macheta nu putea fi prea exacta, daca la baza ei au stat numai fotografii de la British Museum, vechi de un deceniu sau si mai bine. Nici amintirile unor militari americani si britanici, care lucrasera cândva la Câmpina si Ploiesti, nu o puteau apropia de adevarul scontat. Lipsea obligat din cuprinderea ei ceea ce era mai important pentru echipaje: amplasarea mijloacelor de aparare antiaeriana. Iar caracteristicile sistemului de pânda radiofonica al românilor, ca si orientarea si raza lui de actiune, reprezentau pentru aliati un veritabil mister. Astfel, la 31 iulie 1943, nu putea fi contestata temeinicia pregatirii de zbor a participantilor la misiune. Însa privirile lor interioare, cu certitudine, se concentrau contrariate asupra unei fantome de ghips, înghetata în tacere asemeni celebrului Sfinx.
Printre interlocutorii lui James Dugan si Carroll Stewart s-a numarat si Gerald K. Geerlings, dar este îndoielnic ca arhitectul s-a livrat autorilor integral. Chiar natura preocuparilor sale din timpul razboiului îi interzicea confesiuni prea detaliate. De altfel, este un lucru bine stiut: metodele, tehnicile si sursele serviciilor secrete de informatii împartasesc îndeobste destinul scrisorii pierdute din piesa lui I. L. Caragiale. Nu se divulga oricui si oricând. "Mai trebuie s-aldata... La un caz iar... pac! la Rasboiul" - spunea Dandanache, daca ne mai ajuta memoria, si o asemenea replica, indirect, dezvaluie o regula de fier a spionilor tuturor timpurilor. Cu alte cuvinte, reporterii au batut la o usa care li s-a deschis doar pe sfert. În schimb, când privim de la Bucuresti întreaga afacere, perspectiva se schimba si lucrurile se limpezesc cât de cât. Cei ce i-au instruit din punct de vedere informativ pe participantii la raidul de la 1 august 1943, bineînteles, nu trebuiau sa caute fotografii din Ploiesti si din restul zonei petrolifere tocmai la British Museum, în colectii de carti postale care nu aveau decât o valoare istorica. Mai aproape de noi, în decembrie 1939, fotoreportera americana Margaret Bourke-White, acreditata în România de revista saptamânala Life, a fotografiat atât rafinariile de pe Valea Prahovei, cât si uzinele Malaxa de la Bucuresti si întreprinderea constructoare de avioane de la Brasov. Toate aceste obiective au fost ulterior bombardate de escadrele aeriene aliate. Între altele, Margaret Bourke-White, secondata de reporterul Walter Graebner, a realizat atunci si un set de excelente fotografii ale rafinariei Creditul Minier de la Brazi. Poate în virtutea hazardului, rafinaria Creditul Minier a fost distrusa complet la 1 august 1943 si scoasa din functiune pâna la sfârsitul razboiului. Însa nu întâmplator delegatul Marelui Stat Major român, care a însotit fotoreportera si reporterul pe tot parcursul calatoriei lor de documentare, a mentionat în raportul sau final: "Impresia produsa în tot timpul acestui reportaj este ca sunt interesati numai de actualitatea militara a unor anumite puncte din tara, asupra carora au informatii precise." Chiar nu a dispus arhitectul Gerald K. Geerlings de fotografiile realizate de Margaret Bourke White, în decembrie 1939? În ceea ce ne priveste, ne încearca uneori un sentiment nu prea vag: James Dugan si Carroll Stewart n-au avut acces chiar prin toate cotloanele arhivelor de razboi ale aliatilor.
Surpriza n-a fost totala
În al doilea rând, ceea ce îl surprinde pe un cercetator avizat al arhivelor militare românesti este faptul ca James Dugan si Carroll Stewart nici macar nu-si închipuiau ca escadra decolata de pe coastele libiene ale Africii, în frumoasa dimineata a zilei de duminica, 1 august 1943, era asteptata în România. Autorii admit ca o unitate germana de interceptie radio de la Atena, când avioanele înca se mai aflau deasupra Mediteranei, ar fi reperat o misiune americana de bombardament, neobisnuita ca anvergura, orientata spre Europa continentala. Serviciile aliate de informatii ar fi aflat câte ceva despre acest avertisment timpuriu abia în 1961, dupa o cercetare atenta a arhivelor capturate în Reich. Când escadra americana, în vecinatatea insulei Corfu, a virat-o într-o directie care intersecta România, germanii ar fi înteles, în sfârsit, ca obiectivul misiunii nu era Wiener Neustadt, ci zona petrolifera din jurul Ploiestilor. Atunci s-ar fi hotarât si generalul Alfred Gerstenberg sa renunte la weekend si sa se prezinte la postul sau de comanda. Despre ce gândeau si cum actionau românii, în acele momente, când una dintre putinele lor avutii se afla în pericol de moarte, nici nu e vorba în fastuoasa reconstituire a tandemului de reporteri americani. Nici Serviciul Special de Informatii român si Sectia a 2-a informatii din Statul Major al Aerului de la Bucuresti n-au intrat în calculele lui James Dugan si Carroll Stewart.
Într-adevar, românii nu împânzisera coasta septentrionala a Mediteranei cu centre de interceptare a transmisiunilor aliate si nici nu plimbau prin apele levantine nave echipate pentru radioascultari si detectie radar. Avioanele românesti de recunoastere îndepartata nu patrulau în zonele vaste din sud-estul european. Având în vedere putinul esential care trebuia aparat, sistemele autohtone de avertizare se desfasurau exclusiv în spatiul circumscris de frontierele tarii. În functie de împrejurari, românii lucrau coordonat sau independent de retelele similare germane, actionate de informatiile furnizate de un serviciu de pânda si alarmare mult mai extins. Un cordon exterior de posturi germane era instalat pe aliniamentul general al Balcanilor si al litoralului Marii Negre, fiind înzestrat cu aparate de detectie tip Freya si Wűrzburg, excelente în depistarea formatiunilor ce zburau la mari înaltimi, dar ineficace împotriva acelora ce veneau la atac sub altitudinea de 1000 m. Un al doilea cordon de posturi, de data aceasta integral românesc, orientat spre toate azimuturile, cum s-ar spune în termenii strategiei contemporane, era amplasat paralel cu Dunarea, între Cernavoda si Orsova, pe Olt, de la Corabia la Brasov, si pe aliniamentul Adjud-Galati. Dotat cu aparate de radioemisie, cordonul în speta era capabil sa lanseze mesaje receptionate simultan de toti cei interesati. Abia în interiorul acestei retele erau raspândite posturile de pânda teritoriale, densitatea si dispunerea lor fiind conditionate, fatal, de capacitatea si calitatile circuitelor telefonice judetene. În ansamblu, sistemul românesc satisfacea în buna masura nevoile de alarmare pentru artileria antiaeriana si populatia civila. Dar era deficitar din punctul de vedere al aviatiei de vânatoare, prin incapacitatea lui de a debita, în timp util si în cantitati suficiente, informatiile necesare trimiterii la obiectiv si dirijarii în lupta a formatiunilor proprii, mai cu seama în timpul raidurilor nocturne. De aceea, aviatia de vânatoare româneasca mai dispunea, în patrulaterul Buzau-Târgoviste-Calarasi-Alexandria, de un sistem independent de detectie, prin care erau dirijate escadrilele negre. Desigur, sistemul putea fi utilizat si ziua, dar nu si împotriva formatiunilor inamice care zburau sub 1000 m. Despre toate acestea, când si-au scris reconstituirea, James Dugan si Carroll Stewart nu stiau mai nimic.
Se încarcă comentariile...
