Alina Pavelescu, istoric: „Paştele din 1917 şi cel din 1918 au fost sărbători triste pentru toţi românii“ INTERVIU

0
0
Foto: Marelerazboi.ro
Foto: Marelerazboi.ro

Sărbătoare a speranţei, a vieţii dincolo de moarte, Paştele a fost sărbătorit, după putinţă, chiar şi în cele mai tulburi vremuri. Alina Pavelescu, director adjunct al Arhivelor Naţionale ale României, povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ despre însemnătatea Învierii Domnului la români, în timpul celor două războaie mondiale.

„Weekend Adevărul“: Asociem Paştele cu o sărbătoare a speranţei, însă cum o consemnează istoria şi documentele de arhivă din timpul celor două războaie mondiale, pe teritoriul ţării noastre?

Alina Pavelescu: Paştele este o sărbătoare a speranţei, iar în România de dinainte de instaurarea comunismului, dimensiunea lui religioasă era mult mai importantă pentru comunităţi – în special cele rurale – decât dimensiunea comercială cu care ne-am obişnuit mai târziu, mai ales în mediul urban. Şi tocmai fiindcă era o sărbătoare a speranţei, în vremurile dificile, dureroase, era trăit cu şi mai multă fervoare, ca un moment de solidaritate, de caritate faţă de cei în nevoie. În Regatul României, sărbătoarea Paştelui avea, în vremuri de pace şi, pe cât posibil, şi în vreme de război, o pronunţată dimensiune oficială: Familia regală şi oficialităţile statului celebrau slujba de Înviere la Mitropolie, unde, ca şi azi, veneau şi o mulţime de oameni de rând. La fel şi la nivel local, Floriile, vinerea dinaintea Paştelui, Învierea erau sărbătorite în mod public, prin festivităţi organizate de autorităţile locale. În războaiele mondiale, mai ales în primul, acest caracter solemn, oficial, a fost mai greu de realizat, dar oamenii au celebrat şi atunci Paştele, repliindu-se în comunităţile mici: biserica din sat, biserica de cartier, propria familie, cu gândul la cei dragi aflaţi pe front. Chiar şi în lagărele de prizonieri, aceştia simţeau şi ei sărbătoarea: din corespondenţa primită de acasă, din slujbele oficiate în capelele lagărelor, din distribuţiile de alimente primite prin Crucea Roşie. De fapt, atunci ca şi acum, esenţa sărbătorii nu consta în bogăţia mesei sau în fastul manifestărilor publice, ci în sufletul oamenilor, în starea de spirit pe care o inducea. În fond, rolul tradiţiei este acela de a prezerva sensul spiritual al sărbătorii, iar măsura în care oamenii se străduiesc să întreţină acest spirit în vremuri dificile e tocmai măsura în care se străduiesc să îşi urmeze, măcar în parte, tradiţiile.

„Oamenii au mers şi în acei ani grei la slujba de Înviere“

Arhivele Nationale

Regele Ferdinand şi Regina Maria, în refugiu la Iaşi. Foto: Romaniaregala.ro

Cum era trăită această sărbătoare în anii Primului Război Mondial, într-o ţară cu o capitală aflată sub ocupaţie, cu oameni luptând pe front şi o lipsă acută de alimente?

Paştele din 1917 şi cel din 1918 au fost nişte sărbători triste pentru toţi românii. Despre cum l-au sărbătorit cei aflaţi în refugiu la Iaşi aflăm, spre exemplu, chiar din jurnalul Reginei Maria. Starea ei de spirit era, cu siguranţă, împărtăşită de toţi românii: tristeţe, dorul de casă al celor refugiaţi sau aflaţi pe front, îngrijorarea pentru ziua de mâine, amestecate cu speranţe firave şi cu hotărârea de a face faţă situaţiei. Tot de la Regina Maria aflăm că soldaţii de pe front au avut parte cel puţin de mica bucurie adusă de vizita ei şi de darurile pe care le-a împărţit. Iar în noaptea de Înviere, la Mitropolia din Iaşi a avut loc o slujbă de Înviere la care au participat Familia regală şi oficialităţile în exil ale Regatului. În Valahia ocupată de trupele germane, unde lipsurile materiale erau la fel de mari ca la Iaşi, decizia autorităţilor germane de ocupaţie de a suprima ziua liberă din Vinerea Patimilor – o zi de care, în tradiţia rurală românească, se legau multe obiceiuri şi în care se considera că era un mare păcat să lucrezi – a fost primită cu indignare, ca o nouă vexaţiune comisă de ocupant. Din mărturiile contemporanilor, îţi poţi da seama că aceste gesturi prin care ocupantul îşi dovedea lipsa de respect faţă de populaţia din teritoriul ocupat, faţă de cultura şi obiceiurile ei, erau percepute ca fiind chiar mai apăsătoare decât lipsurile materiale în sine. Dar, în comunităţile restrânse, oamenii au mers şi în acei ani grei la slujba de Înviere, s-au adunat în familie şi cu prietenii – cei rămaşi acasă – la masa de Paşti, iar femeile s-au străduit să pregătească, din puţinul pe care îl mai puteau găsi la piaţă, cât mai multe din mâncărurile tradiţionale.

Arhivele Nationale

Foto: Slujba de Înviere, la Mitropolie. Foto: Arhivele Naţionale ale României

Cum aţi descrie zilele de Paşte din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial pentru cei care nu luptau – femei, copii, bătrâni? Ce diferenţe existau între felul în care sărbătoarea era trăită de omul de rând şi de „lumea bună“? Continuau cei din a doua categorie să meargă de Paşte în locuri de vacanţă, ca Sinaia?

În Al Doilea Război Mondial, România a devenit teatru de război abia la sfârşitul acestuia, în primăvara lui 1944. În general, situaţia materială a celor care nu se aflau pe front era destul de bună, mult mai bună decât în alte ţări ale Europei aflate în război. Sigur, preţurile creşteau, categorii întregi de populaţie erau persecutate din motive ideologice, regimul Antonescu avea o obsesie pentru viaţa austeră a cetăţenilor, pe care o „păzea“ prin reguli uneori absurde (ca, de pildă, interzicerea folosirii rujului roşu sau fixarea lungimii „decente“ pe care trebuiau să o aibă fustele femeilor), dar, în linii generale, românii au suferit mult mai puţin de pe urma lipsurilor materiale decât în Primul Război Mondial şi, în mod sigur, mai puţin decât cetăţenii ţărilor din vestul Europei, inclusiv Germania, sau din URSS. Paştele, precum celelalte sărbători tradiţionale, se putea celebra, aşadar, cu relativă seninătate în România. Chiar şi cu festivităţi grandioase, pe care regimul nu ezita să le organizeze, pentru a oferi o imagine de siguranţă şi încredere.

„Pe front, slujba se putea termina cu un carnagiu“

Ce ar trebui să ştim despre modul cum soldaţii români petreceau Paştele pe front sau în prizonierat? Avem mărturii în acest sens?

Pe front, lucrurile erau, bineînţeles, mai complicate, în ambele războaie: mizerie, frig, pericolul permanent care îţi ameninţa viaţa şi, cum de sărbători nu se declara vreun armistiţiu între beligeranţi, slujba religioasă oficiată de preoţii de campanie se putea termina oricând cu un carnagiu. În ce priveşte situaţia prizonierilor de război, lucrurile stau oarecum invers, comparativ cu situaţia populaţiei civile, în cele două războaie: prizonierii români luaţi de armata germană în primul război – mai ales ofiţerii, care aveau un regim special, mai apărat de reglementările internaţionale – au fost trataţi cu mai multă umanitate decât prizonierii români luaţi de armata sovietică în cel de-al doilea război. Din păcate, de la un război la altul, statele (cele totalitare, mai ales) şi armatele lor au abandonat tot mai mult vechiul cod al onoarei militare şi, în egală măsură, şi preocupările umanitare cele mai elementare. Pentru prizonierii români din lagărele sovietice, putem fi siguri că nu a existat nicio celebrare a Paştelui, nici distribuiri de alimente suplimentare, nici şansa de a participa la slujbă în capela lagărului, fiindcă, în lagărele sovietice, nu exista niciun fel de serviciu religios. În acelaşi timp, nici pentru prizonierii de război din lagărele naziste lucrurile nu stăteau mai bine şi, de altfel, nici pentru popoarele aflate în acel moment sub ocupaţie nazistă.

„Pentru prizonierii români din lagărele sovietice, putem fi siguri că nu a existat nicio celebrare a Paştelui, nici distribuiri de alimente suplimentare, nici şansa de a participa la slujbă în capela lagărului, fiindcă, în lagărele sovietice, nu exista niciun fel de serviciu religios.” Alina Pavelescu, istoric

„Credinţa şi brutalitatea s-au întâlnit şi atunci, şi de multe ori în istorie”

Cum împăca poporul român, cu incontestabilul său caracter profund ortodox, această mare sărbătoare religioasă cu atrocităţile războiului? Cum se întâlneau credinţa şi brutalitatea?

Alina Pavelescu

Ca toate popoarele din lume, ortodoxe sau nu, poporul român s-a străduit şi el să supravieţuiască războaielor mondiale, pe cât de bine s-a priceput. Iar credinţa şi brutalitatea, şi atunci, şi de multe ori în istorie, s-au întâlnit – probabil se vor mai întâlni – destul de des. Această dualitate face parte, se pare, din natura noastră profundă: faptul că ne omorâm între noi nu ne face mai puţin religioşi şi nici invers, religia şi credinţa nu par să reuşească să ne împiedice să ne omorâm între noi. Ba chiar, în anumite contexte istorice, credinţa stimulează brutalitatea celor care sunt convinşi că, acţionând aşa, o apără.

„Nu istoria trebuie s-o îmblânzim, ci pe noi înşine“

Aproape 80% din populaţia Ucrainei este creştin ortodoxă, însă în acest an, pentru vecinii de la nord, Paştele va arăta altfel. Privind întreaga situaţie din Ucraina, constataţi diferenţe între felul în care marile războaie din secolul trecut afectau civilii şi ceea ce vedem azi? De ce omul nu poate îmblânzi istoria, în ciuda oricărei evoluţii? Cu ce gânduri priviţi spre Ucraina?

Din păcate, de la un război la altul, oamenii renunţă tot mai mult la vechiul cod al onoarei militare – care îşi avea şi el rolul său, într-un spirit cât se poate de creştin – şi chiar la respectul pentru propria lor umanitate. Este o constatare personală, poate cam mizantropă, recunosc, dar nu mă pot împiedica să o fac. Urmărind războiul din Ucraina, mă simt tot mai furioasă pe naivitatea mea de istoric care credea că, după ororile celui de-Al Doilea Război Mondial, ale nazismului şi ale comunismului, oamenii din Europa şi din fosta URSS au învăţat măcar lecţia despre acele limite dincolo de care nu poţi în niciun caz să treci, pentru că, dacă o faci, totul va fi atât de rău pentru toată lumea, încât nici nu va mai conta cine sunt învinşii şi cine sunt învingătorii. Nu istoria trebuie s-o îmblânzim, ci pe noi înşine. Sau măcar să găsim un mecanism eficient prin care să-i împiedicăm pe marii psihopaţi ai istoriei – Hitlerii, Stalinii, Putinii – să răspândească răul în jurul lor. Ucrainenilor le doresc şi eu, aşa cum le doresc toţi oamenii sănătoşi la cap din lumea noastră, ca acest Paşte să le aducă pacea în ţară şi în familii, să le aducă certitudinea că vor putea trăi liberi în ţara lor şi să le aline, pe cât posibil, durerea pierderii celor dragi. Ei trăiesc astăzi o suferinţă pe care noi nu ne-o putem imagina decât în parte, în măsura în care ne mai dăm osteneala să o reconstituim din amintirile bunicilor şi străbunicilor noştri.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite