Alexander Hausvater, regizor: „Criza majoră este că noua generaţie nu merge la Operă“

Spectacolul „Nabucco ’12“, după Giuseppe Verdi, pus în scenă de regizorul Alexander Hausvater, a avut reprezentaţia de gală duminica trecută, la Opera Naţională Română din Cluj-Napoca.

Alexander Hausvater a realizat la Cluj-Napoca un spectacol pentru oamenii anului 2012, prin care îi îndeamnă să-şi revoluţioneze propriul comportament şi să nu mai fie impasibili în faţa mizeriei. Regizorul explică de ce opera trebuie să fie populară, şi nu elitistă, de ce nu-i place să audă cum publicul aplaudă de 50 de ori în timpul spectacolului şi de ce nu crede că Opera are nevoie de vedete ca să supravieţuiască.

„Weekend Adevărul": De ce aţi ales „Nabucco" în 2012 şi ce ne mai poate spune nou o operă montată în sute de feluri, în ultimii aproape 200 de ani?

Alexander Hausvater: Titlul oficial al spectacolului pe care l-am montat la Opera Naţională Română din Cluj-Napoca este „Nabucco '12". L-am numit aşa pentru că mi se pare foarte important să se vadă data la care a fost gândit, în condiţiile în care va supravieţui 5, 7 sau 12 ani. La „Nabucco" m-a fascinat încă de la început povestea premierei iniţiale, de la Scala din Milano, în condiţiile în care o parte a Italiei era sub ocupaţie austriacă. La sfârşitul operei, studenţii din balconul 2 şi 3 au început să cânte imnuri naţionaliste. Imediat a intrat poliţia în clădire, i-a arestat pe aceştia şi au fost chiar doi morţi. Istoric, vorbim despre o operă care a fost făcută să provoace gânduri revoluţionare. Este, mai întâi, povestea unui om, un rege dictatorial, furios şi rău, care trece prin schimbări dramatice şi care după nebunie începe să înţeleagă umanitatea, devenind mult mai profund, mai comunicativ, mai înţelegător şi mai democratic. Apoi, este vorba despre soarta naţiunii iudaice, care este transportată din Ierusalim în Babilonia şi care trece prin experienţe teribile. „Nabucco" se naşte din concepte precum mândria unei naţiuni, religie şi patriotism, lucruri total opuse celor despre care auzim acum în România sau opuse propoziţiei „mi-e ruşine că sunt român". Cred că este un spectacol radical, de o necesitate absolută în momentul de faţă, mai ales că trebuie să înţelegem că orice mişcare de schimbare, orice fenomen al transformării nu vine de sus, ci de jos. Am văzut anul trecut cum oamenii au stat săptămâni întregi în piaţa din Cairo sau în Algeria şi au schimbat regimul. Schimbările istorice nu se fac individual, ci prin forţa maselor. Napoleon n-a ajuns la putere singur, ci propulsat de o mişcare revoluţionară. Am ales acest subiect pentru că mă preocupă ca artist să spun o poveste atât de puternică, încât să aibă impact asupra vieţii cotidiene pe care o trăiesc şi eu, şi cei de lângă mine. M-a întrebat la un moment dat cineva: «Cum aţi vrea să iasă publicul din sala Operei, după spectacol?». I-am răspuns că aş vrea ca spectatorul să aplaude sau nu, nici nu contează asta, dar dacă vede o hârtie aruncată pe jos în faţa Operei să se aplece, s-o ridice şi s-o arunce la coş.

E o metaforă pentru neimplicare în propriul destin?

Da, pentru că noi observăm murdăria, şi trecem peste ea. Dacă murdăria a ajuns în câmpul nostru vizual, suntem responsabili s-o facem să dispară. E o datorie civică să produci schimbarea, oricare ar fi forma ei. Chiar dacă unul înjură, şi nu te-a înjurat pe tine, trebuie să i te adresezi nu pentru cel înjurat, ci pentru tine. E convingerea mea că o operă, care, mai mult, este una dintre cele zece opere importante ale lumii, văzută şi revăzută, într-o gândire complet diferită, va da omului acest impact. Am făcut operă pentru că, în România, opera este într-o criză de necrezut - criză repertorială şi criză managerială. Dar criza majoră este că noua generaţie nu merge la Operă.

De ce?

Pentru că noua generaţie are impresia greşită că la Operă este muzica bunicii. Pe de altă parte, tinerii, dacă sunt atraşi de vreo formă artistică, atunci aceea este muzica. Dacă-ţi place de pe-acum rock and rollul, rapul sau orice formă muzicală, vrei să fii confruntat pe scenă cu această formă care corespunde gustului tău, nu ca la Operă, unde crezi că găseşti spectacole în care apar rochii prăfuite şi tenori graşi, deci lucruri care nu te conving. „Nabucco '12" este o invitaţie către tineret, deoarece încearcă să spargă imaginea aceea conform căreia opera este ceva elitist. Dimpotrivă, opera este un gen popular şi face parte dintr-o mişcare populară, gândită să adune împreună toate artele, de la pictură la sculptură sau fotografie şi aşa mai departe. Opera nu şi-a propus niciodată să fie elitistă, ci a devenit elitistă din cauza economicului. În Operele din America de Nord şi din Europa vei vedea foarte puţin tineret, pentru că un tânăr nu-şi poate permite să dea peste 200 de euro pe un bilet.

Elitismul de faţadă poate omorî Opera?

Poate fi sfârşitul Operei când numai oameni de 50 sau de 60 de ani, îmbrăcaţi în blănuri, vin la Operă, dar nu pentru producţie sau pentru regizor, ci pentru vedetă sau pentru a fi văzuţi ei înşişi acolo. Am constatat că opera, astăzi, nu poate să mai funcţioneze, la Londra sau la Paris, dacă în producţii nu e câte o vedetă... Eu cred că vedeta este spectacolul şi capacitatea de a pune împreună un cor cu un grup de dansatori şi cu muzicienii. Aici, eu am mai adus pe scenă şi mai mulţi actori care joacă rolurile unor cabalişti. Prin mimă, prin actorie, ei se duc mai departe decât s-ar duce muzica. 

"Opera nu şi-a propus niciodată să fie elitistă, ci a devenit elitistă din cauza economicului."

În varianta lui Hausvater la „Nabucco“, asupritorii sunt nazişti (foto sus)

„E ridicol ca 1.000 de oameni să se trezească brusc să aplaude"

Cum aţi gândit tehnic acest spectacol, pentru a rupe monotonia specifică unui spectacol de operă?

De la început am vrut un spaţiu vertical, care susţine tot timpul mişcarea. Corpurile atârnă în aer, iar oamenii se desprind de podea. Chiar în Uvertură se introduce ideea că aceşti cabalişti, care sunt o deviaţie a ortodoxiei iudaice, sunt împuşcaţi şi apoi ei spun povestea doar prin spirit, fără formă, fără să mai fie legaţi de sol. Spaţiul este dinamizat prin utilizarea luminii trapelor şi prin proiecţii video. Am folosit filmul pentru a sări de la un moment la altul. Am avut o teamă că oamenii vor fi atât de fascinaţi de imagine, încât vor uita să citească supratitrarea, pentru că opera este cântată în italiană.

De obicei, spectacolele de operă durează peste trei ore, există o anumită tradiţie a duratei. Aţi atacat şi această tradiţie?

Spectacolul durează două ore şi zece minute. E foarte rapid deşi n-am scos nicio notă muzicală. Dirijorul Adrian Morar a fost de o deschidere absolut extraordinară.

Ce dificultăţi v-a pus, ca regizor de teatru, muzica operei?

Muzica e ba un aliat, ba un un duşman absolut teribil, pentru că trebuie să pui pe muzică toate imaginile pe care ţi le construieşti în minte. În „Nabucco" am descoperit ceva foarte important, că mişcarea scenică era tot timpul în ritm cu muzica. Adică era o arie, şi dacă cineva dansa, dansa pe ritmul ariei. În spectacolul meu, mişcarea scenică este în contradicţie cu muzica, nu este în armonie cu ea. E ca şi cum muzica îţi arată atât obiectivul pe care vrei să-l atingi, cât şi frumuseţea visului. Nu poţi, dacă eşti îngropat în realitatea crudă şi suferi, să ai mişcarea în ritmul muzicii. Oamenii trebuie să înţeleagă această nuanţă, aşa cum trebuie să înţeleagă că nu se aplaudă în timpul spectacolului. Este absolut ridicol ca la o operă, după o arie absolut extraordinară, în care cineva moare sau în care se întâmplă ceva dureros, 1.000 de oameni să se trezească brusc să aplaude. Păi, cu asta s-a terminat povestea! Ce aplaudă, că ăla se sinucide, că viaţa e dificilă? Trebuie să-ţi acorzi timp să intri în fenomenul narativ şi dramatic. De fiecare dată, dacă te opreşti de 50 de ori să aplauzi, cum mai intri din nou în poveste?

Spuneţi că publicul nu ştie să asculte operă?

E trist că nu se reformează opera. Este o formă populară, pe care oricine, educat sau needucat, trebuie s-o cunoască. Opera trebuie să meargă către spectatori, dacă ei nu mai merg la Operă. Îmi amintesc că după o reprezentaţie cu „Trubadurul", la Bucureşti, am vorbit cu un grup de tineri. Şi aceştia nu numai că nu mai fuseseră vreodată la Operă, dar s-au dus la Operetă, crezând că Opereta este instituţia la care se ţine spectacolul şi au ajuns cu întârziere la Operă. Deci nu ştiau nici măcar adresa Operei din Bucureşti!

Şi ce ar trebui schimbat în repertoriul Operelor?

Dacă te uiţi în programul Operelor din toată ţara, vei vedea cât de mult se repetă titlurile. La fiecare cinci ani ar trebui să inventăm o operă nouă, a unui compozitor român, care să nu poarte numele lui George Enescu. E ca şi cum ai fi directorul unui Teatru Naţional şi nu ai putea să inventezi alţi autori decât Caragiale! Spun unii: „Da, dar nu e atât de bun ca Verdi!". Nu mă interesează să-l compar pe acel compozitor cu Verdi! Opera mi se pare o formă ideală pentru a povesti Revoluţia română, de exemplu. A fost vreo operă care să vorbească despre aceasta? Nu! E ideală să arate personaje tragice precum Ceauşescu sau alţii. Ca să creezi o operă română trebuie să mergi la un compozitor cu cinci ani înainte, îl pui să lucreze cu un regizor şi cu un dramaturg şi abia atunci te gândeşti la spectacol în sine. 

"Dacă te uiţi în programul Operelor din toată ţara, vei vedea cât de mult se repetă titlurile. La fiecare cinci ani ar trebui să inventăm o operă nouă, a unui compozitor român, care să nu poarte numele lui George Enescu."

<„Nabucco" se naşte din concepte precum mândria unei naţiuni, religie şi patriotism, lucruri total opuse celor despre care auzim acum în România sau opuse propoziţiei „mi-e ruşine că sunt român".>

Spectacol primit cu entuziasm revoluţionar

Premiera operei „Nabucco '12", în regia lui Alexander Hausvater, care a avut loc, duminică seară, la Opera din Cluj-Napoca, s-a încheiat cu îndemnuri la revoluţie, unii artişti îmbrăcând uniforme SMURD. Spectatorii au vibrat în special la celebrul cor al robilor „Va, pensiero, sull'ali dorate". La finalul spectacolului, melodia corală a fost interpretată din nou, iar actorii prezenţi şi ei în spectacol au aruncat în sală hârtii cu textul cântecului în limba română, intitulat „Dor de casă", spectatorii fiind invitaţi să cânte alături de solişti şi de interpreţii din cor.

În timpul cântecului interpretat şi de public, în sală a fost fluturat şi drapelul naţional, regizorul afirmând, de altfel, înainte de premieră, că îşi doreşte să trezească în spectatori un spirit revoluţionar, necesar în România.

În partitura originală, „Nabucco" vorbeşte despre lupta de eliberare a robilor evrei de sub dominaţia babiloniană. Hausvater i-a înlocuit pe babilonieni cu naziştii, iar în timpul spectacolului, pe fundal, au fost expuse imagini din lagărele de concentrare. 

Un regizor revoluţionar

Numele: Alexander Hausvater
Data şi locul naşterii: 11 iunie 1949, Bucureşti
Studiile şi cariera:
- 1959: emigrează în Israel şi începe şcoala la kibbutz.
- 1967: absolvent al Universităţii din Tel Aviv (Ştiinţe Politice).
- 1969: absolvent al masterului de Literatură Dramatică din Dublin, Irlanda.
- 1969-1972: director artistic al Peacock Theater, Dublin.
- 1971: se stabileşte în Canada şi fondează, doi ani mai târziu Montréal Theatre Lab.
- 1979-1990: conduce diverse teatre în toată lumea, se implică în diverse proiecte artistice, predă la mai multe universităţi din Canada, SUA, Israel şi Rusia.
- 1990: revine prima dată în România, cu spectacolul „...au pus cătuşe florilor..."
- Între 1990 şi 2012 montează în România, printre altele, spectacole precum „Direct din Amsterdam: Anneee Frank!", „La ţigănci", „Livada cu vişini", „Poveste de iarnă" ş.a.