Străini fără performanţe

Dario Bonetti a fost doar ultimul din şirul de antrenori străini care s-au perindat prin România FOTO Mediafax

Cei mai mulţi dintre antrenorii străini care vin în România nu reuşesc să impresioneze, deşi sunt aduşi ca nişte salvatori ai echipelor pe care le preiau.

Dinamo s-a despărţit de Dario Bonetti, dar problema antrenorilor străini care vin în România rămâne. La fel şi întrebarea: Cât de benefic este ca o echipă românească să fie pregătită de un tehnician străin? 

Statistica demonstrează că, făcând abstracţie de mici excepţii, variantele de peste hotare nu sunt nici pe departe un colac de salvare pentru fotbalul nostru. Iar cei mai mulţi dintre antrenorii de afară vin de la niveluri modeste, antrenează modest şi pleacă către destinaţii la fel de modeste.

Primul tehnician străin care a aterizat în fotbalul românesc a fost olandezul Rinus Israel. N-a venit ca antrenor principal, ci ca director tehnic, în sezonul 1991-1992, la Dinamo, sezon în care „câinii“ au câştigat campionatul având pe bancă cuplul Halagian – Hizo. Israel a fost găselniţa preşedintelui de atunci, Vasile Ianul. El a fost sfătuit de Mircea Petescu, stabilit încă din 1972 în Olanda, să aducă un antrenor străin. Nimeni nu poate şti exact cum a colaborat Israel cu Halagian, dar se pare că s-au avut ca şoarecele şi pisica, din moment ce olandezul a spus despre român că „e un comunist“, iar acesta despre Rinus că „a fost adus de Ianul să fie şi el pe acolo“. 

Cert e că de la Dinamo, Rinus a plecat la naţionala Under 21 a Olandei, pe care a condus-o până în 1997, prin mâinile lui trecând generaţia lui Seedorf, Davids, Van Nistelroy, Overmars, Reiziger şi Kluivert. Acesta a fost vârful carierei lui de antrenor, deoarece ulterior s-a refugiat în ţările arabe, iar între 2006 şi 2010 a fost scouter pentru Feyenoord Rotterdam.

Nu se poate spune că „experienţa Rinus Israel“ a fost un model pentru fotbalul românesc, deoarece următorul antrenor străin a venit în România abia în 1998. Este vorba de Jose Ramon Alexanco, căpitanul lui FC Barcelona în finala cu Steaua din 1986. „Nea Sandu“, cum l-au poreclit oltenii, a preluat Universitatea Craiova, pe filiera Ioan Becali, şi a lăsat o impresie favorabilă în Bănie, mai ales după ce s-a opus ca „juveţii“ să piardă meciul de acasă cu Rapid, care ar fi asigurat echipei sale prezenţa în cupele europene, iar giuleştenilor titlul de campioană. După plecarea de la Craiova, Alexanco a fost adus şi la FC Naţional, dar a rezistat doar opt etape, din cauza rezultatelor slabe şi a instabilităţii financiare a clubului.

Ulterior parcursului din România, Alexanco a fost doi ani secund la prima echipă a lui FC Barcelona, după care s-a orientat către juniorii aceluiaşi club.

Zenga a deschis drumul italienilor

După Alexanco au mai trecut patru ani până ce un alt antrenor din străinătate să vină în România. În virtutea unei prietenii de mulţi ani, Gino Iorgulescu l-a convins pe Zenga să preia FC Naţional. Fostul mare portar italian era zero ca antrenor. Fusese intermar în America, la New England Revolution, unde şi-a încheiat şi cariera de jucător, şi mai pregătise, timp de un an, o formaţie de amatori, Brera, de lângă Milano. Zenga s-a lansat în România şi poate fi considerat deschizătorul de drumuri al tehnicienilor italieni către Liga I. El
şi-a făcut un nume în campionatul românesc şi aşa a ajuns să pregătească apoi Partizan Belgrad, Gaziantep, Catania ori Palermo, după care s-a îndreptat către Golf, acolo unde un nume strălucitor contează mai mult decât adevăratele cunoştinţe despre antrenorat.

La mijlocul deceniului trecut, exemplul Zenga a creat chiar o modă în Liga I. Aceea a antrenorilor italieni, consideraţi o garanţie a succesului, prin stilul lor tactic închis. Rând pe rând, în România au poposit Napoli, Bergodi, Giannini, toţi foşti mari fotbalişti, Landi, iar mai apoi Mandorlini, Bonetti şi Trombetta. Cele mai proaste rezultate le-a avut, culmea, cel care a fost cel mai bun fotbalist dintre ei.

„Prinţul“ Giuseppe Giannini, care zece ani a fost căpitanul lui AS Roma, a dezamăgit complet la FC Argeş. Pe lângă bilanţul său catastrofal, nouă înfrângeri şi doar o victorie, Giannini l-a trimis la echipa a doua pe Bogdan Stancu, pe care Unirea Urziceni l-a luat de acolo gratis şi l-a vândut la Steaua pe bani frumoşi. Ceilalţi italieni s-au comportat onorabil, la nivel de rezultate, însă realitatea demonstrează că nimeni nu suspină după ei, ci mai degrabă ei suspină după România, din moment ce n-au reuşit să-şi ridice cariera în alte părţi. Landi a antrenat ultima dată în Liberia, Trombetta n-a prins niciun contract în afara celor din Liga I, Bergodi a pregătit un an Modena, a stat un an pe bară şi de săptămâna aceasta e antrenor la Pescara pe care va încerca s-o scape de retrogradare. Singurul care s-a menţinut pe o linie cât de cât onorabilă e Mandorlini, care anul acesta forţează promovarea în Serie A.

Peseiro, ţeapa de un milion de euro

Ulterior modei italienilor, România a adoptat stilul portughezilor. Paradoxal, nu CFR Cluj, care încă din 2005 importa fotbalişti vorbitori de portugheză, a iniţiat ofensiva lusitană, ci Rapid. Asocierea Copos- Taher, din 2008, l-a adus la Rapid pe Jose Peseiro. CV-ul lui era impresionant: secund la Real Madrid, principal la Sporting Lisabona, Al Hilal şi Panathinaikos. Salariul, pe măsură: un milion de euro anual.

Peseiro a debutat furtunos, 3-0 în prima etapă, dar Rapidul lui s-a stins în evoluţii modeste, alimentate şi de un conflict ruşinos între cei doi acţionari ai echipei, care aruncau pisica unul în ograda celuilalt. Imaginea lui Peseiro e percepută în România ca negativă, deşi portughezul a antrenat, după experienţa Rapid, naţionala Arabiei Saudite şi, din 2011, e antrenor la Braga, pe care a dus-o în Liga Campionilor.

Pe urmele lui Peseiro, au venit în Liga I, Toni Concei­çao, Magalhaes, Teixeira şi Augusto Inacio Soares, ultimul prezentat ca fiind omul care va aduce primul titlu de campioană la Vaslui. Porumboiu l-a angajat pe Inacio ademenit de faptul că fusese antrenor la Sporting Lisabona, însă în CV-ul acestuia clubul respectiv reprezintă o simplă haltă, în care s-a oprit în 2011-2002. Restul echipelor pe care Inacio le antrenase până să vină la Vaslui formează o listă uriaşă: Rio Ave, Porto (secund), Maritimo, Felgueiras, Chaves, Guimaraes, Belenenses, Al Ahli, Beira Mar, Ionikos, Fooland, Interclube, Naval, Leixoes. Exact un fel de Hizo, antrenorul pe care l-a înlocuit şi care l-a înlocuit la Vaslui. Dar mult mai scump decât Dulăul.

Lopez Caro, pomul lăudat degeaba

Înainte de a-l aduce pe Inacio, care a avut totuşi rezultate mai mult decât onorabile, Adrian Porumboiu s-a păcălit cu Lopez Caro. Spaniolul avea o carte de vizită remarcabilă: patru ani principal la Real Madrid B, o jumătate de sezon interimar la prima echipă a „galacticilor” şi multe meciuri în Primera Divison pe banca tehnică a echipelor Santander, Levante şi Celta Vigo. Iar între 2008 şi 2010 selecţioner la naţionala Under 21 a ibericilor, unde i-a avut în echipă pe De Gea, Mata, Adrian, Javi Martinez şi alte nume sonore din fotbalul spaniol. 

Nimic din toate acestea nu l-au ajutat pe Caro la Vaslui şi nici cei 3,5 milioane de euro oferiţi pentru trei ani de contract. Convins că a pus mâna pe noul Mourinho, Porumboiu a fixat şi o clauză de reziliere a contractului, de un milion de euro. După câteva etape, nu ştia însă cum să scape de spaniol. „E un impostor, care nu ştie nimic. Mă simt tâlhărit, furat de acest om. Mi-a adus numai jucători care nu sunt buni nici de Crevedia”, se plângea finanţatorul vasluienilor după mai puţin de două luni de colaborare cu Lopez Caro. L-a dat afară cu forţa, însă a trebuit să-i plătească clauza, deoarece antrenorul l-a reclamat la TAS.

Nicio performanţă plină

La capitolul trofee câştigate, câţiva dintre străini şi-au trecut în palmares campionate, cupe şi supercupe ale României. Niciunul dintre ei însă n-are merit 100% în adjudecarea acestora, deoarece fie au fost daţi afară înaintea terminării sezonului, fie au venit în timpul sezonului. Zenga (Steaua), Costa, Conceiçao şi Mandorlini (CFR) au luat titlul,  Bonetti (Dinamo), Conceiçao, Mandorlini (CFR) au Cupa României şi Supercupa, iar Bergodi (Rapid) Supercupa.

Protasov a impresionat prin jocul ofensiv

Unul dintre antrenorii despre care Gigi Becali a avut mereu numai cuvinte de lausă a fost Oleg Protasov. Ucraineanul, fost mare fotbalist la Dinamo Kiev, a fost chemat să continue în 2005, ce începuse Zenga la Steaua, patronul Stelei declarându-se încântat de modul de lucru al tehnicienilor străini. Protasov a imprimat Stelei un stil foarte ofensiv şi a lăsat echipa pe primul loc la finalul turului, dar şi cu gustul amar al eliminării din play-offul Ligii Campionilor, în faţa lui Rosenborg. Steaua l-a lăsat să plece la Dnepr, în campionatul Ucrainei, de unde a avut ofertă după ce s-a remarcat în Ghencea. Rezultatele ulterioare ale lui Protasov au dovedit că e un antrenor bun, prinzând contracte în Ucraina, Rusia, Grecia şi Kazahstan, iar acum în Belarus.

O Dacie 1100 şi un apartament confort 3 pentru Napoli

Nicolo Napoli este antrenorul străin cu cele mai multe meciuri în Liga I. Italianul pare îndrăgostit de România, deşi aici a suportat probabil umilinţa vieţii lui. I s-a întâmplat la Universitatea Craiova, unde patronul de atunci, Dinel Staicu, l-a dat afară în timpul primului său mandat. Napoli refuza însă să plece, agăţându-se de contractul în care scria că, indiferent de situaţie, pe perioada angajamentului clubul trebuie să-i ofere casă şi maşină. Ca să respecte asta, Staicu i-a dat o Dacie 1100, fabricată în 1970, şi un apartament confort 3 la periferia Craiovei, pe care Napoli a fost nevoit să le accepte.