Stadionul meu de-acasă

Gheorghe Mitroi

Am avut un weekend plin, de microbist telespectator. Supărat pe vreme, supărat pe huliganii din peluzele fotbalului, dar şi curios să iau pulsul jocurilor de echipă (care au început să mişte şi ele prin arenele internaţionale), am preferat să nu merg de data asta la stadion. Să scriu, despre meciuri, fără să fiu acolo. Ce, Dante a coborât în Infern când a scris despre Infern? Butonând în faţa micului ecran, am reuşit să văd, din stadionul meu de-acasă, mai multe competiţii sportive din cele care au dat valoare şi culoare sfârşitului de săptămână...
Am început cu un joc din eşalonul doi al fotbalului. Ca pe vremea tinereţii petrecute în umbra divizionarelor "B" Sportul Studenţesc, Metalul, Dinamo Obor, Poiana Câmpina, care jucau sâmbăta dimineaţa la 11. Televizorul m-a purtat în vecinătatea Capitalei, la Otopeni. N-am văzut eu acolo atmosfera întâlnită cu vreo câteva săptămâni în urmă la Snagov - unde echipa locală a lui Jean Vlădoiu remiza cu ce-a mai rămas din echipa studenţilor bucureşteni la poalele Vlăsiei şi lângă nişte butoaie cu bere gratis pentru toată lumea, dar am urmărit cu oarece interes evoluţia scorului: la 2-1 pentru gazdele de lângă aeroport, oaspeţii buzoieni au ratat un penalti, după care s-a ajuns la 3-1! C-aşa e în fotbal!
Seara, m-am desfătat cu imaginile transmise în direct de la România-Belarus. Chiar de m-aş fi deplasat şi eu pe Ghencea, tot n-ar fi crescut sesizabil numărul celor circa 10.000 de spectatori. Dar m-am felicitat că n-am fost de faţă la o bătaie între suporterii bine "afumaţi" din Belarus şi jandarmii bine instruiţi din România. Gălăgioşii din cartier şi-au dat şi ei în petic, huiduindu-l şi înjurându-l pe Adrian Mutu. Prea răsfăţatul nostru fotbalist e nevoit să înţeleagă şi el că gloria nu este eternă decât în imnurile despre eroi morţi, în rest, gloria este efemeră şi crudă, răsfăţaţii publicului alunecând vertiginos în dizgraţie. În rest, victoria opintită în dauna unui adversar mediocru din spaţiul ex-sovietic arată că la fotbal suntem mai buni ca ei, şi că om fi noi latini, dar avem şi un filon balcanic de viclenie bizantină.
Ilustrare entuziasmată a revirimentului unor jocuri de echipă la noi (handbal, polo, rugbi, chiar baschet), victoria la cinci goluri a constănţenilor cu mingea mică a fost reconfortantă şi dătătoare de speranţă pentru probabila lor promovare în optimile Ligii Campionilor la handbal. Priveam pe ecran şi mă minunam, totodată, de entuziasmul şi fair-play-ul ce plutea în sala de sport de pe Litoral.
Ca să nu mai vorbim că am văzut cu plăcere şi succesul la 12 puncte reuşit de rugbiştii "frunzei de stejar" împotriva georgienilor chiar dacă au lipsit eseurile, loviturile de la punct fix ne-au mai apropiat un pas important spre Cupa Mondială, de la care nu lipsim de vreo şapte ani.
V-aţi convins, deci, că şi din stadionul de-acasă vezi multe? Dar să nu exagerăm, se reia campionatul nostru cel de toate zilele - şi ne vom vedea din nou pe Ghencea sau pe Giuleşti, la Timişoara, Cluj, Urziceni, Craiova...