INTERVIU Premierul Victor Ponta: "Fotbalul din România a influenţat, în sens negativ, celelalte sporturi"

Victor Ponta a acordat un amplu interviu numărului 7 din revista "Sport în România", realizat de cunoscutul cronicar sportiv Dumitru Graur.

"Adevărul" reproduce integral interviul cu premierul Ponta, în care acesta vorbeşte despre preferinţele sale sportive, dar şi despre problmele sportului românesc.

Revista „Sport în România” plănuia de mai multă vreme un interviu cu premierul Victor Ponta. Din cauza agendei sale extrem de aglomerate, acest interviu, pe teme exclusiv din aria sportului, s-a tot amânat. Ocazia s-a ivit însă pe neaşteptate, la bordul unui avion care survola Marea Neagră, la peste 10.000 de metri altitudine. „Cu greu am fi putut găsi altfel o jumătate de oră pentru interviu”, ne-a mărturisit primul-ministru. Până la urmă, ne-a acordat aproape o oră şi a ieşit ceea ce puteţi citi în continuare.

Dumitru Graur: Stimate domnule prim-ministru, vă mulţumim că v-aţi făcut timp pentru a ne acorda acest interviu. Aşa cum, în general, se ştie, România are un premier de-a dreptul îndrăgostit de sport! Ne spuneţi când şi cum a început această „idilă”?
Victor Ponta: (râde) Da, a început de foarte mult timp. În clasa a cincea am mers pentru prima dată la clubul Steaua, la baschet. Timp de doi ani, a şaptea şi a opta, am făcut, în acelaşi timp, legitimat la Steaua fiind, şi handbal, şi baschet, însă evident, după clasa a noua, nu am putut rămâne decât cu baschetul. Baschetul rămâne prima şi marea dragoste – şi acum, în fiecare duminică, joc în campionatul municipal; între timp însă, mai la bătrâneţea sportivă, ca să zic aşa, după treizeci de ani, am avut ocazia să îmi descopăr şi pasiunea pentru un alt sport, raliurile. Pot să spun că şi acolo am fost mândru că, deşi am început foarte târziu, am avut rezultate foarte bune, am participat la etapă de Campionat Mondial, în Campionatul Naţional – însă a fost doar o trecere către băiatul meu, Andrei, care, la cinci ani şi jumătate, s-a urcat în kart şi acum participă la concursuri internaţionale... Aşa încât, cred că sportul este de departe cea mai constantă parte a vieţii mele. Sunt multe lucruri pe care le-am făcut, unele le-am oprit – numai sportul, nu! Şi acum, cel puţin trei zile din şapte am o activitate sportivă, şi nu numai câte o oră, chiar mai mult. Urmăresc cât pot de mult competiţiile sportive, şi nu numai baschetul, ci şi multe alte sporturi. Da, cred că este lucrul cel mai important şi pentru băiatul meu, cel puţin încerc, că aici am o dispută (râde), când spun că sportul este uneori chiar mai important decât şcoala, şi evident că din partea cealaltă, a mamei, nu există acest acord. Da, iubesc sportul şi cred că-l voi iubi toată viaţa!
Participant la „Daciadă”
- Sunteţi un om încă foarte tânăr, dar aţi mai prins totuşi ceea ce se numea Marea competiţie naţională „Daciada”. Aţi participat la ea?
- Bineînţeles. Cel mai bun lucru, şi competiţiile între şcoli generale, între licee. Am spus de multe ori, cu speranţa să nu fiu prost înţeles, că realmente nu-mi pare rău după perioada de dinainte de 1989, dar pentru sport era o perioadă mai bună. Şi e o realitate asta. Eu am fost sprijinit şi de familie să fac sport. Pentru că eram la şcoala generală de lângă clubul Steaua, primeam un bon pentru cantina de la clubul Steaua, dormeam acolo, mergeam în cantonament – ceea ce părinţii mei nu şi-ar fi permis să facă.
- Cine erau părinţii dumneavoastră?
- Doi oameni foarte normali, amândoi economişti. Mama a lucrat mai mult la o fabrică de încălţăminte, la Dâmboviţa, iar tata la mai multe întreprinderi din domeniul prelucrării lemnului, ce era pe atunci. Dar eram o familie absolut normală şi pentru mine sportul a fost marea şansă: să călătoresc, să cunosc oameni... Realmente, cel puţin până la optsprezece ani, a fost de departe ocupaţia cea mai importantă, dar nu pot să spun că am fost un elev slab. N-am fost un elev slab, am fost bun la şcoală, dar de atunci am rămas cu impresia că povestea că nu poţi să faci şi şcoală, şi sport nu e adevărată. Poţi să le faci pe amândouă. 
- Asociaţia Presei Sportive din România a sărbătorit, în decembrie 2012, 85 de ani de existenţă. În cursul galei consacrate acestui eveniment, APS a ţinut să vă ofere o Diplomă de excelenţă pentru, citez: „apropierea de problemele sportului românesc”. Sunteţi, de altfel, socotit drept prim-ministrul cel mai apropiat de problemele şi necazurile sportului românesc din întreaga istorie postdecembristă a ţării. Ne puteţi explica de ce?
- He, he! Aş vrea să fiu prim-ministrul care face cel mai mult pentru sport. Deocamdată nu am făcut destul, însă sper. Uite, şi cu noul ministru, cu Gabi Szabo, cu noul ministru al Finanţelor, un om foarte tânăr (Ioana Petrescu, 33 de ani – n.a.), să reuşesc să facem acele schimbări de care sportul are nevoie: pe Legea sponsorizării, pe modul de organizare, pe implicarea autorităţilor locale, pentru că e un fenomen la care ţin foarte mult, pe care îl cunosc ca fost sportiv şi pentru că sunt absolut convins că o naţie, dacă nu investeşte în sport şi nu înţelege cât de important este sportul, este o naţiune fără viitor.
- Personal, mi-aduc aminte că aţi avut cel puţin o întâlnire cu factorii de conducere din Ministerul Tineretului şi Sportului, cu preşedinţii de federaţii sportive şi cu secretarii generali, chiar la sediul ministerului, pe strada Vasile Conta. Şi le-aţi spus textual: “Domnilor, nu mai staţi şi mai aşteptaţi de la mine, veniţi cu propuneri pentru modificarea legilor în sprijinul sportului, voi ştiţi mai bine ce ar trebui făcut. Eu doar promit să vă sprijin!”. Cum s-au petrecut lucrurile în continuare?
- Foarte rău, din punctul meu de vedere. Pentru că au venit prea puţine lucruri concrete. Mai mult a ţinut de dinamismul fiecărui preşedinte de federaţie în parte; de exemplu, preşedintele Federaţiei de Tenis, George Cosac, a venit şi mi-a spus: “Avem nişte fete extraordinare, nu doar Simona Halep, ci şi celelalte - şi nu avem un turneu la Bucureşti”. Am sprijinit de la Guvern şi avem un turneu în iulie, WTA, unde vor veni să joace fetele noastre! La rugby, la fel – nu doar că m-au invitat la meciuri, ci mi-au spus de ce au nevoie ca să îi sprijinim să-şi facă baza cât mai bună. Deci au fost mai mult iniţiative personale. Cu gimnastica am vorbit de mai multe ori. Însă, în sportul românesc, şi nu o spun ca o critică, sper să nu se supere nimeni pe mine, încă există foarte multe orgolii, există foarte mult negativism – adică, atunci când vine cineva cu o idee, imediat i se spune de ce nu se poate, şi încă nu au venit, din partea Sportului, acele schimbări fundamentale pe care eu să le sprijin! S-a ocupat de Sport un om, Carmen Tocală, care a fost preşedinte de federaţie, sportivă de mare performanţă, acum ministru e Gabi Szabo, şi eu tot aştept de la aceste doamne să reuşească să pună la un loc şi toate orgoliile, şi, dacă vreţi, specificul fiecărei discipline. La mine uşa este deschisă încă, să mi se vină cu acel pachet de sprijinire a Sportului, pe care eu să-l promovez în Parlament şi care să pună bazele unei dezvoltări a sportului românesc pe care o aşteptăm. Eu, care cunosc sportul, ştiu că din tot ce faci astăzi, culegi roadele peste cinci sau zece ani. Dar am răbdare.
- Îmi permiteţi să fac o glumă?
- Chiar vă rog.
- Aţi fi, domnule prim-ministru, un foarte, foarte bun ministru al Sportului!
- Ei, asta am spus tot timpul, în glumă, că aş fi îndeplinit cu mare pasiune această funcţie! Pe de altă parte, însă, eu sunt cel mai conştient de faptul că un ministru al Sportului, fie el extraordinar, cum e şi Gabi Szabo acum, degeaba se străduie, dacă nu are sprijin pe partea financiară, pe partea administrativă, pe zona autorităţilor locale, pe zona marilor companii – care trebuie să se implice în sport… Deci eu sper că acum, cu un ministru extraordinar de bun, cu un prim-ministru care realmente vede în sport una dintre părţile cele mai importante ale vieţii noastre, chiar că ar fi mare păcat să pierdem această oportunitate şi să nu punem la un loc toate eforturile. Eu încă împing lucrurile. Şi, uite, am pornit foarte bine proiectul cu organizarea la Bucureşti, în 2020, a unor meciuri din Campionatul European de fotbal, dar – asta încercam să spun – e o mare diferenţă între acei preşedinţi de federaţii care sunt dinamici, care, cum să spun, intră ei pe uşă, bat la uşă, şi cei care, cumva pasivi, aşteaptă, spun: “dom’le, nu se poate, n-avem bani”, şi cu asta basta. Or, eu, de la Gabi Szabo şi de la Carmen Tocală, o să aştept să-i strângă pe toţi şi să spună: oameni buni, uite aşa vrem să facem, dacă voi nu aveţi idei mai bune, hai să facem, nu doar să amânăm.
Culegem roadele negative ale lipsei de investiţii după 1990
- Cum apreciaţi starea actuală a sportului românesc?
- Cred că acum trăim rezultatul negativ al lipsei de investiţii din ultimii ani. Pentru că, repet – m-am uitat, am văzut - este foarte clar că în sport investeşti într-o perioadă şi culegi roadele peste zece ani, douăzeci. Nu mai investeşti zece ani şi te duci în jos orice ar fi – dovadă rezultatele din ce în ce mai slabe de la Olimpiadă. Aici, de asta spun că nu sunt optimist pe termen scurt, pentru că noi nu am făcut acele investiţii pe care alte ţări le-au făcut, însă sunt optimist că e o nouă generaţie de preşedinţi de federaţie, de oameni de sport care conduc diverse structuri. Până la urmă sper că şi la federaţia de fotbal se întâmplă un lucru bun! Nu l-am cunoscut, l-am văzut o dată sau de două ori la televizor pe noul preşedinte. Dar vă daţi seama, eu sunt omul care cred că oamenii tineri trebuie să aducă ceva bun. Dar, revin, pe termen scurt şi mediu nu sunt deloc optimist. Dar pe de altă parte, dacă acum punem iar o fundaţie bună, în mod sigur peste cinci, zece, cincisprezece ani vom începe să culegem roadele. Acum, noi culegem roadele negative ale faptului că nu s-a făcut aproape nimic după ’90. Şi mai e un lucru pe care îl spun ca iubitor de fotbal, dar mai ales iubitor de sport: cred că modul în care a fost fotbalul în România a afectat foarte mult, în sens negativ, restul sporturilor. Nu e corect să vezi presa sportivă reducându-se la fotbal, nu e corect să vezi diferenţele dintre veniturile care sunt în fotbal şi celelalte sporturi. Ştiu că fotbalul este un business şi peste tot se întâmplă chestia asta, dar la noi parcă a sufocat restul sporturilor şi cred că e datoria chiar a oamenilor din fotbal să înţeleagă că, pe lângă fotbal, pot face şi altele – uite, Barcelona e mare nu doar pentru echipa de fotbal, Barcelona are şi echipe de baschet, de handbal… şi nu numai Barcelona, şi Real Madrid… şi aşa cred că trebuie să fie şi la noi.
- Fac o scurtă paranteză, ca să vă spun că această revistă, în care o să apară şi interviul cu dumneavoastră, are foarte puţine subiecte din fotbal…
- Tocmai pentru asta vă felicit. Ştiu că, la un moment dat, apărea acel supliment, la Adevărul parcă, “Suplimentul fără fotbal”! Eu pe ăla îl citeam.
- Sportul de performanţă de la noi suferă. Şi o să vă dau un exemplu deloc plăcut, dar real. În comparaţie cu Ungaria, care în 1996 a cucerit 21 de medalii la Jocurile Olimpice, iar la Londra 18 medalii, noi n-am obţinut decât 9, aşadar vecinii noştri au reuşit o performanţă dublă faţă de noi la Londra, în condiţiile în care populaţia lor este mai puţin de jumătate decât a noastră. Explicaţia este una singură, şi ea  reiese clar din analizele de specialitate, ungurii au pus la punct o strategie naţională pe termen lung de selecţie şi promovare pentru marea performanţă, prin alocarea de fonduri substanţiale pentru infrastructura sportivă! Fără investiţii în infrastructură nu poate exista sport de calitate. Nu credeţi că a venit momentul ca statul român să nu mai subvenţioneze… lipsa de performanţă şi să investească mai mult în infrastructura sportivă?
- Realmente, nu doar Ungaria, că nu e o problemă să ne comparăm numai cu vecinii noştri, ci modul în care s-a privit sportul de înaltă performanţă în ultimii ani a fost acela al unor performanţe aproape individuale. O sportivă sau un sportiv foarte talentaţi, cu câţiva antrenori, în general cu sprijin de la familie sau de la câţiva inimoşi, au reuşit; dar ca excepţie de la regulă. Noi n-am mai avut infrastructura – şi nu numai cea materială, de baze sportive, vorbesc şi de infrastructura de organizare – pentru a spune, cum era gimnastica, dom’le, la fiecare campionat, România merge cu un lot puternic, chiar dacă se schimbă generaţiile de sportive. Aşa încât, repet, eu am văzut câteva lucruri bune, făcute în ultimii ani, de preşedinţi de federaţie, mai tineri, mai moderni… iar părerea mea a fost întotdeauna că Guvernul şi statul ar trebui – exact cum spuneaţi – ca acei foarte puţini bani pe care îi au, în loc să-i împartă în o sută de locuri şi să nu rămână nimic, să hotărască, dar nu Guvernul, ci pe baza unor studii ştiinţifice, care sunt cele cinci, zece sporturi în care putem să avem performanţă şi să concentreze eforturile financiare acolo. Ştiu că pare nedrept faţă de ceilalţi, dar important este să avem o alegere. Aşa, un leu la toată lumea, nu duce nicăieri…
- Numai statul comunist îşi permitea să le susţină pe toate, pentru imagine, cu sacrificii uriaşe pentru populaţie. În ziua de azi, noi nu cred că mai putem...
- Noi avem câteva sporturi în care avem tradiţie, în care probabil că avem şi calităţile genetice necesare şi dacă ne concentrăm pe cele cinci, zece sporturi, iar cea mai mare parte a resurselor începem să le cheltuim acolo, o să începem să avem din nou performanţă. Altfel, o să ne uităm doar la istorie şi vom avea performanţe numai şi numai ca excepţii, când apare câte un talent cu totul şi cu totul extraordinar, nu ca un rezultat al unui sistem care produce o mare performanţă.
Eu nu mi-aş scuti niciodată copilul de la sport!
- Aşa cum sunt convins că v-aţi dat seama, în România s-a distrus baza de masă a sportului, au dispărut competiţiile şcolare şi universitare aproape de tot. Cu 2-3 ore de sport în şcoli, fie ele şi 4 dacă vreţi, nu vom avea niciodată sport de masă. Când credeţi că se va lua iniţiativa reînfiinţării “Daciadei”, acel bine pus la punct sistem de întreceri naţionale la nivel juvenil, care, sub comunism, n-a avut decât păcatul politizării sale excesive?
- Nici măcar.
- Ei, totul era acolo despre Ceauşescu…
- De acord, dar astea le ştiţi dumneavoastră! Eu, care participam ca elev, chiar nu mă interesa partea politică. Şi acum îmi amintesc meciurile între şcoli sau între licee, unde veneau toţi colegii noştri şi eram nişte eroi locali pentru o victorie într-un meci… Încă de anul trecut am cerut, şi uşor, uşor începem să implementăm chestiunea cu mai multe ore de sport. Aici e şi o oarecare rezistenţă a sistemului, pentru că mai mulţi profesori de sport înseamnă norme mai mici sau mai puţine pentru ceilalţi profesori, iar în al doilea rând, aceste competiţii interşcoli şi interlicee din oraşe presupun până la urmă un interes din partea câtorva oameni inimoşi, care acceptă să-şi strice weekend-ul, în loc să stea acasă, să alerge cu copiii… Însă n-am găsit până acum soluţia prin care nişte oameni speciali dedicaţi sportului să redevină o regulă şi sportul să redevină acel loc unde fiecare părinte ştie că îşi duce copilul sâmbăta sau duminica la o competiţie între licee. Tare mult sper ca, uite, Gabi Szabo să mă ajute, şi cu Remus Pricopie, un ministru tânăr al Educaţiei, să mă ajute să găsim soluţia pentru ca această dorinţă să se împlinească.  Nu înseamnă să găsim numai infrastructura, înseamnă, de asemenea, convingerea profesorilor, dar şi a părinţilor ca, decât să plece cu copilul în weekend la munte sau la mare, să-l încurajeze să participe la o competiţie între şcoli sau licee. Aici este o întreagă mentalitate care trebuie să revină. Eu sunt îngrozit să văd cât de mulţi părinţi caută scutiri de la sport. Eu nu mi-aş scuti niciodată copilul de la sport! E mult de schimbat. Pentru că s-a stricat totul după ’90 şi noi, practic, trebuie să refacem fundaţia. De fapt, fundaţia o avem, fiindcă avem un talent nativ. Dar, mai departe... Sportul a devenit un sistem atât de complex, încât nu mai poate fi tratat superficial. 
- Pe scurt, sunteţi de acord că singura şansă a sportului românesc este să se întoarcă spre sportul şcolar şi universitar, să investească în infrastructură, să creeze o bază de masă, chiar cu riscul de a fi nevoit să aştepte cel puţin un deceniu pentru a fi vizibile roadele?
- Categoric, da, şi nu cunosc niciun caz în lume de ţară care a obţinut rezultate într-un an sau doi, după ce a investit în sport. Toţi cei la care noi ne uităm acum cu invidie au făcut acest gen de investiţie în urmă cu douăzeci, cincisprezece, cel puţin zece ani. De asta vă spun: dacă reuşim în aceşti doi, trei, patru ani – pe baza unor experienţe de succes a câtorva tineri preşedinţi de federaţii – să facem acea infrastructură, va fi bine. Eu sunt optimist, că o să fim încă tineri peste zece ani, când o să avem din nou performanţe!
- Bun, vă mai dau un exemplu, domnule prim-ministru, al continuităţii unui proiect. În 2004, la JO de la Atena, Marea Britanie s-a situat abia a zecea, cu numai 9 medalii de aur (30 în total), rezultat considerat nemulţumitor. Atunci, premierul Tony Blair, pe care-l cunoaşteţi foarte bine de altfel, a luat decizia adoptării unor măsuri excepţionale, iar ele s-au văzut din plin la Olimpiada de la Londra, în 2012. Marea Britanie a obţinut un total de 65 de medalii, dintre care 29 de aur, clasându-se pe locul 3 pe naţiuni! La acel moment, Blair nu mai era prim-ministru, însă strategia promovată de el a dat rezultate peste ani şi va mai aduce şi altele, în viitor. Veţi putea lua acest exemplu, domnule prim-ministru, aţi putea încerca să deveniţi „Tony Blair al României”?!
- (tace o clipă) Uitaţi, o să vă spun altceva, din nou cu riscul ca cineva să se supere! Eu îmi aduc aminte, pentru că prima dată am intrat în politică în 2000-2004, şi dacă mă întrebaţi acum care a fost cel mai bun lucru făcut de Guvernul de atunci, au fost faimoasele 400 de săli de sport. Şi acum, pe unde mergi în oraşe şi comune, copiii joacă diverse sporturi în acele săli. Eu îmi doresc să continuăm partea de infrastructură sportivă tot pentru şcoli şi pentru licee, cred foarte mult în ideea acelor terenuri artificiale, la care am tot oferit fonduri pentru extinderea lor... Şi, da – faptul că peste zece ani o să avem succes, când eu n-o să mai fiu prim-ministru, tot suporter o să fiu. Şi o să mă uit la sport, şi o să-mi placă sportul toată viaţa. Da, este singura soluţie şi mai trebuie ceva: mai trebuie câţiva oameni care să pună suflet şi să creadă în chestia asta, şi o facem! 
- Ce sfat sau indicaţie i-aţi da doamnei Gabriela Szabo, actualul ministru al Tineretului şi Sportului?
- Să îşi folosească numele şi prestigiul extraordinar, care înseamnă enorm de mult, pentru a face ceea îşi dorea atunci când era sportiv şi nu exista. I-am zis: uite, gândeşte-te la ce te-a supărat atunci când erai sportiv, sau şi mai recent, când încercai să organizezi, şi vino acum, când ai această putere, temporară evident, ca orice putere politică, când ai în persoana mea un susţinător convins, gândeşte-te şi hai să facem rapid tot ce aveai tu atunci nevoie şi nu aveai. Eu cred că o să reuşim împreună.
- Ce înseamnă „rapid”, domnule prim-ministru?!
- Rapid înseamnă doi ani... trei ani. Asta înseamnă rapid din punctul meu de vedere, în ceea ce priveşte modificări de legislaţie, nişte strategii şi obişnuinţa de a avea în fiecare an un anumit tip de investiţie pentru infrastructura sportivă şi pentru ceea ce vorbeam mai devreme, anume indentificarea zonelor în care putem la modul realist, într-o competiţie extraordinară pe plan european şi mondial, să avem performanţă. În plus, de fiecare dată chem sportivii, dublăm prime, îi felicităm de fiecare dată... Dăm semnalul, pentru ca de fiecare dată, restul tinerilor să afle că există aceşti sportivi, să-i vadă din nou ca modele – uite, cum e Simona Halep, cum sunt gimnastele – altfel, ce văd?, toată ziua la televizor văd scandaluri din fotbal, şi atunci normal că spun că nu-i interesează sportul. Eu am puterea ca, prin funcţia pe care o ocup, să atrag atenţia asupra unor rezultate pe care altfel publicul nu le află. Aici e o chestiune complexă, şi de media, de noul mod de promovare a unor valori, dar eu de fiecare dată încerc să-i promovez pe cei care au performanţă şi succes, ca să devină modele pentru cei tineri. Tinerii au nevoie de modele, iar sportivii au fost întotdeauna, din punctul meu de vedere, un model. Rolul lor cel mai important a fost acela de model. Şi, dacă nu-i cunoşti, n-au cum să fie modele. Iar aici va fi un efort mare de tot să convingem şi partea de media că modelul trebuie promovat. E dificil, dar uite, dumneavoastră n-aţi cedat, rezistaţi şi o faceţi (arată spre revista pe care o are alături – n.a.), iar eu cu atât mai puţin vreau să cedez.
- Noi am aflat că aproape săptămânal încingeţi o partidă de baschet cu prietenii, de obicei la ore foarte târzii. Nu lipseşte de regulă nici doamna Carmen Tocală, secretarul de stat pentru Sport. Vă ajută lucrul acesta să mai scăpaţi de stres, să vă menţineţi în formă? 
- Ei, e meciul meu de duminică, împreună cu colegii de echipă; e în mod sigur momentul în care uit de orice problemă politică, acolo nimeni nu mă tratează ca prim-ministru sau ca politician, toată lumea mă tratează ca omul cu care de atâţia ani, de zece ani, e în aceeaşi echipă; şi da, când se întâmplă să nu merg la meciul duminical, mă simt imediat mai obosit în săptămâna care urmează. Nu, n-aş putea să trăiesc fără sport şi e categoric modul cel mai bun în care îmi reîncarc bateriile.
- Mai aveţi timp să vă mai uitaţi şi la televizor la meciuri?
- O să vă mărturisesc un lucru: când ajung seara acasă, oricât de târziu, am acea aplicaţie pe computer prin care pot să văd atât baschetul din America, NBA-ul, baschetul din Euroligă sau campionatul intern, şi pe tableta mea, alături de aplicaţiile cu ştiri, pe care seara nu le mai accesez, am Eurosport-ul, am toate agenţiile de ştiri sportive – şi da, nu cred că trece vreo seară în care să nu văd ce se întâmplă în tenis, în rugby, în Formula 1 bineînţeles, care-mi place foarte mult, în diverse alte sporturi.
Sportul nu înseamnă numai fotbal!
- A fost remarcabilă decizia dvs. de a implica puterea executivă în proiectul organizării Campionatului European de fotbal din anul 2020. Asemenea proiecte pot aduce atât îmbunătăţirea imaginii de ţară, cât şi un imbold pentru fotbalul intern. Din punct de vedere financiar, ar fi o investiţie mare pentru România?
- Nu, categoric nu. Este o investiţie mică faţă de beneficiul, exact cel pe care îl spuneţi şi dumneavoastră, anume o imagine pentru ţară. Îmi aduc aminte că la începutul anului 2013, a fost FOTE, la Braşov. N-a fost uşor de organizat, în stilul românesc, totul s-a făcut în ultima secundă. Dar a fost un mare succes şi mulţi au spus: uite, în România se poate organiza! La fel, am sprijinit-o de fiecare dată pe Carmen Tocală, când venea şi îmi spunea: putem să luăm un campionat de junioare, sau de juniori, sau de tineret – la baschet, la handbal, la... Am spus, da, e foarte important, chiar dacă nu se vede în mass-media noastră, gândeşte-te că vin câteva sute, o mie sau cinci mii de tineri care văd lucrul ăsta... Un Campionat European de fotbal este în mod sigur o promovare a ţării, dar este şi o readucere aminte pentru tineri că, iată, prin sport poţi să te realizezi şi poţi să-ţi îndeplineşti visele, poţi să ai şi o viaţă materială bună. Iar, repet, ceea ce are de cheltuit statul român pentru ca să organizăm acel eveniment este mult mai puţin decât beneficiul total pe care o să-l obţinem. Sper să reuşim.
- Şi, ca ultimă întrebare: vă rugăm să ne spuneţi care este părerea dumneavoastră despre fotbalul românesc?
- Ah, grea întrebare! Cred că v-am zis deja: am, aşa, un resentiment faţă de faptul că fotbalul în România a cam sufocat toate celelalte sporturi. Şi n-a oferit neapărat foarte multă satisfacţie. Sigur că, atunci când merg la un meci al echipei naţionale şi văd 50.000 de oameni care cântă imnul şi care se bucură pentru echipa naţională, sunt foarte fericit. Cred că şi fotbalul românesc trebuie să revină un pic mai cu picioarele pe pământ, atât în ce priveşte cheltuielile, dar mai ales atractivitatea pentru public. Văd încă multe stadioane goale, văd încă foarte multe meciuri la care oamenii n-au o atracţie deosebită să se uite şi, repet, cred că trebuie să revenim cu picioarele pe pământ, trebuie să ne concentrăm mai mult la performanţele echipei naţionale, pentru că tot ratăm obiective şi trebuie să înţelegem că sportul nu înseamnă doar fotbal. Fotbalul e important, îmi place şi mie, bineînţeles, dar sport înseamnă mult mai mult decât fotbal, şi aici cred că mass-media poate juca un rol esenţial. Aşa cum l-a jucat până acum, în sensul de a arăta că numai fotbal există şi nimic altceva, poate ne va ajuta să arătăm că de fapt fotbalul e doar o parte din sport şi că există multe alte lucruri, cel puţin la fel de importante.
- Mi-aţi acordat 30 de minute, mai am un minut şi jumătate!
- Hai să-l folosim.
- Aţi fost prezent la Tbilisi, la meciul echipei naţionale de rugby. Sunt convins că aţi avut întâlniri, aţi semnat înţelegeri, iar sportul a ajutat la lucrul acesta... 
- Categoric da, şi nu e prima dată. Am stabilit o relaţie, în primul rând, de prietenie şi apoi de colaborare politică între Polonia şi România, atunci când primul-ministru, Donald Tusk, m-a invitat la un meci al Poloniei, la Campionatul European. Şi a fost foarte uimit că i-am spus că da, că vin, deşi nu joacă România, vin să văd Polonia şi vin să-i susţin. A apreciat foarte mult şi a zis: „A, deci eşti iubitor de sport. Deci, uite, Polonia şi România ar putea să facă foarte multe lucruri!”. Cu primul-ministru al Turciei am vorbit despre Hagi şi Gică Popescu, bineînţeles, deşi el e suporter al lui Fener, dar îi ştia foarte bine. Deci cred că sportul uneşte oamenii mult mai mult decât altceva.
- Domnule prim-ministru, vă mulţumesc foarte mult.
- Şi eu. Şi vă rog să rezistaţi!

„Cred că sportul este de departe cea mai constantă parte a vieţii mele. Sunt multe lucruri pe care le-am făcut, unele le-am oprit – numai sportul, nu!”

„Când se întâmplă câte o duminică să nu joc baschet, mă simt imediat mai obosit în săptămâna care urmează. Nu, n-aş putea să trăiesc fără sport şi e categoric modul cel mai bun în care îmi reîncarc bateriile”

„Cred că şi fotbalul românesc trebuie să revină un pic mai cu picioarele pe pământ, atât în ce priveşte cheltuielile, dar mai ales atractivitatea pentru public”

Victor Ponta, premier România

Interviu poate fi citit în revista "Sport în România", carea  apărut pe piaţă la 11 aprilie, dar şi pe apsmedia.ro. În acelaşi număr mai puteţi citi:

- rugby: la Tbilisi - “În căutarea lânii de aur”;

-  baschet: “It’s show Time” – Alll Star Game-ul baschetului românesc se va disputa la Cluj;

-  gimnastică: “Pici” cu talent uriaş, cu Larisa Iordache, care se află în formă maximă înaintea competiţiilor;

-  box: “Un matematician în box” – cu pugilistul Rafael Bucura (locul 3 la CN de tineret), care este olimpic la matematică;

- scrimă: “prima sabie a României” - cu Tiberiu Dolniceanu, liderul mondial la sabie

- tenis: “Gemenele tenisului”, despre Ana Ivanovic şi Sorana Cîrstea;

- kempo, cu fostul fotbalist George Păcurariu, care a reuşit “cel mai spectaculos KO” peste Ocean;

- snooker “Spectacol pe masa de postav” – România a găzduit Campionatele Europene U 21 şi cele cele de seniori pe echipe la snooker;  

- Materiale din serialele:

- “Legendele sportului”, despre Iolanda Balaş – România;

- “Strategiile sportului”: “Intersecţii ratate – Sportul românesc a ratat şansa restructurării sale după 1990”;

- “Sport şi sănătate”: “Postul, un miracol al sănătăţii”,

- “Jocurile Foamei”, despre Ionel Drâmbă, care a fost primul campion al scrimei româneşti şi numărul unu în lume doi doi ani consecutiv, însă, comuniştii au decis să-I radieze numele din paginile de aur ale sportului românesc după ce a ales să fugă în Germania;

 - “Curiozităţi” – “Campionul cu sutană”;

- Articole despre despre Olimpismul românesc, care a împlinit 100 de ani, CS Olimpia, care rămâne unul dintre cluburile de top ale României, în ciuda condiţiilor financiare tot mai dificile şi a presiunilor, despre Csaba Astalosz Ferenc -“Sunt fanul sportului şi al fair-play-ului” sau cu Laura Văleanu - schioarea care a învins soarta.