VIDEO La mulţi ani, maestre! Petre Geambaşu, la 70 de ani: „Ar trebui să existe echitate între muzica veche şi muzica mai nouă“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Unul dintre cei mai mari artişti de pe scena românească şi internaţională, Petre Geambaşu, împlineşte astăzi 70 de ani, la câteva zile după spectacolul aniversar a 50 de ani de carieră, de la Sala Palatului. L-am întâlnit pe maestru la onomastica nepotului, unde şi-a amintit de anii de glorie şi de valorile profesionale şi personale ce l-au menţinut în vârf.

„Adevărul“: După mai bine de cinci decenii de carieră şi concerte în ţară şi în străinătate, ce simţiţi când urcaţi pe scenă? Bănuiesc că emoţiile nu mai intră în discuţie.

Petre Geambaşu: Am emoţiile artistice care nu trebuie să lipsească de la niciun cântăreţ şi mă simt foarte bine în faţa publicului, după cum la concertul aniversar totul a fost improvizat şi spontan.

De unde vă vine energia?

Din firea mea, sunt un om pozitiv şi voluntar, aşa mi-a plăcut mereu să fiu, de când eram copil. Sunt foarte optimist şi asta i-am transmis şi fiului meu, Călin. Sunt convins că şi el va face la fel cu Davin, copilul său. De aceea mă gândesc că, întotdeauna, când omul e într-o situaţie grea, nu trebuie să dispere pentru că precis există o cale de ieşire.


Aţi avut numeroase turnee, într-o perioadă în care plecarea în străinătate era o utopie. V-aţi considerat un privilegiat în perioada comunistă?
Fiind angajat al Teatrului de Revistă Ion Vasilescu, dirijorul de atunci al teatrului a obţinut un contract în RFG, cu orchestra mare şi doi solişti. Şi eu, automat, prin teatru, am primit viză, fără să fac niciun efort deosebit. Pe urmă, am aflat că dacă ai fost plecat din ţară şi nu au fost probleme, e totul în regulă cu obţinerea vizei. Pe mine nu m-a interesat niciodată să rămân afară, m-am simţit întotdeauna bine aici. Am trăit vremuri foarte frumoase în această ţară, în perioada socialistă. Mulţi au trăit decent, fără să fie bogaţi. A fost o perioadă de mare organizare, inclusiv la nivel de învăţământ, eu sunt mândru de şcoala pe care am făcut-o. Fiecare individ avea repere, ştia unde se duce mâine la serviciu. Ordinea de atunci îmi lipseşte şi probabil că lipseşte tuturor. Între '70 şi '80, în România, s-a trăit formidabil. Într-adevăr, noi nu ne-am dat seama ce am trăit. Sigur că din '80, lucrurile au luat o turnură neplăcută, chiar proastă, dar cât a stat Ceauşescu la conducere, a construit blocurile, sălile mari, nu existau cerşetori pe stradă, familiile îşi permiteau să meargă în concediu la mare şi la munte, iar învăţământul şi sistemul de sănătate erau gratuite. Simt nostalgia acelor vremuri.


Pe scena Festivalului de la Mamaia, în 1971, când a obţinut premiul al III-lea. FOTO Arhivă Petre Geambaşu

image
 Au fost vreo trei-patru situaţii în care Dumnezeu a zis: „Lasă-l pe ăsta, că mai avem treabă cu el“.
image

Festivalul Tineretului (1969)

Spuneţi asta în calitate de simplu cetăţean, dar ca artist, cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră, după '90?
Până atunci, la concertele susţinute de artiştii de succes din ţară, Dan Spătaru, Angela Similea şi Mirabela Dauer, se spărgeau geamurile de la spectacole. Dintr-o dată, după '90, n-au mai fost buni şi s-a trecut la o cu totul altă muzică. Ei au fost daţi deoparte de posturile de radio şi televiziune care au îmbrăţişat alte variante. Sunt stiluri şi stiluri, dar, în mod normal, arta trebuie să se adreseze tuturor gusturilor. Nu susţin că trebuie să rămânem la muzica veche, pentru că tot timpul trebuie primenit ceva, dar ar trebui să existe o echitate între muzica mai veche şi cea nouă. La spectacolul meu, oamenii radiau, pentru că acelui public nu i s-a mai dat muzică live de calitate, iar asta spune foarte multe. Noi suntem opriţi pe stradă de oameni care ne întreabă „Domnule, unde putem să vă ascultăm, pentru că ne place muzica dumneavoastră?“. Din păcate, noi avem concerte private. Ce vrei mai mult decât faptul că spectacolul aniversar mi l-am organizat singur? Pe vremuri se spunea „culturalizarea maselor“, acum nu se mai zice aşa, dar ar trebui măcar să îndreptăm publicul şi spre altă muzică, pe care a avut-o cândva şi care i s-a luat. De exemplu, în Germania şi în Italia, ţările în care am circulat cel mai mult, tot piesele cantabile sunt preferate la radio.

image

Cu orchestra „Star 2000“, în 1988. FOTO Arhivă Petre Geambaşu

Care credeţi că a fost motivul pentru care muzica mai veche a rămas într-un con de umbră?

La posturile de radio şi TV au venit oameni mai tineri, cu alte gânduri şi dorinţe.

Cum regăseaţi publicul din străinătate? Veneau şi români, dar auditoriul era diferit faţă de al nostru?

În orice oraş am fost, au apărut şi românii noştri. Au venit cu drag şi cu interes, pentru că ascultau o orchestră românească, muzica noastră a fost extraordinar de bine primită oriunde. Ca o glumă, pot să spun că ajunsesem să fiu mai cunoscut în Germania decât aici. Aveam turneele anunţate şi la spectacole era plin.

De-a lungul carierei de 50 de ani, care au fost dificultăţile pe care le-aţi întâmpinat, pentru a vă menţine?
Nu m-am raportat la ceva negativ. Sigur că, unde am cântat, în toată lumea, putea să mă remarce un producător, un nume mare, care să mă propulseze, pentru că aveam calităţile necesare, dar nu s-a întâmplat aşa. Eu am fost consecvent, mi-am făcut treaba foarte bine chiar şi cu micile momente de lipsă de interes din partea televiziunilor sau a posturilor de radio, nu am simţit nicio apăsare, pentru că nu am depins de nimeni când mi-am făcut orchestra mea şi am plecat peste tot în lume.

În unele spectacole, cântaţi cu fiul dumneavoastră pe aceeaşi scenă, după cum s-a întâmplat şi la concertul aniversar de 50 de ani de carieră de la Sala Palatului. Călin a ales singur calea muzicii sau l-aţi ghidat dumneavoastră?
Lucrurile au decurs foarte normal. Când avea patru anişori mă întreba: „Ce scrii aici?“, la care eu îi răspundeam: „Fiecare bobiţă pe care o desenez înseamnă înălţimea unui sunet: mai sus, mai jos“. Apoi, i-am intonat şi într-o jumătate de oră cântam împreună gama, nu doar treptele consecutive, ci şi pe sărituri.

Care a fost momentul în care v-aţi dat seama că trebuie să porniţi pe drumul muzicii?
Părinţii mei nu practicau meseria asta, tata era militar de carieră, iar mama casnică, dar la noi în casă erau mereu petreceri, cu prieteni mulţi. Se cânta, era o atmosferă foarte frumoasă de prietenie şi mie mi-a plăcut ce am văzut. La zece ani, cântam vârtos ceea ce auzeam la radio, iar surorile mele mai mari mi-au alimentat potenţialul, ele fiind înclinate către teatru şi muzică. Tot ce învăţau la cor, repetam seara pe trei voci, acasă. Mi-a dezvoltat pofta pentru muzică şi cântat pe voci. Şi acum îmi place muzica corală la nebunie, pentru că cel mai „al naibii“ instrument este vocea umană, fiindcă are multe armonice. Surorile mele mi-au sădit dragostea pentru muzică, iar la liceu, pe mine mă interesa ora de muzică, spre deosebire de ceilalţi colegi care considerau muzica şi sportul ore libere. În liceu, când eram mai neastâmpăraţi, o profesoară de muzică, doamna Albuţiu, ne-a spus o vorbă pe care n-am să o uit niciodată: „Măi copii, ocupaţi-vă puţin şi de solfegii, că nu ştie ce drum luaţi în viaţă“. Dânsa m-a ajutat, pentru că primii paşi i-am făcut acolo şi, apoi, am intrat la Şcoala Populară de Artă şi la Conservator.  

image

Familia reunită: Petre şi Cristina Geambaşu, Călin şi Angelica Geambaşu, Davin şi prietena lui, la aniversarea de 5 ani a micuţului. Băieţelul a moştenit talentul artistic al tatălui şi al bunicului şi a dansat pe muzica lui Michael Jackson. FOTO Roberto Sălceanu

Credeţi în Dumnezeu?
Da.
V-a ajutat să treceţi peste momente de răscruce?
De multe ori. Au fost vreo trei-patru situaţii în care Dumnezeu a zis: „Lasă-l pe ăsta, că mai avem treabă cu el“. Cel mai afurisit episod a fost când veneam pe o autostradă, din Germania, cu busul nostru cu instrumente şi soţia mea era în spate, într-o altă maşină. Atunci, la lăsarea serii, am stabilit să comunicăm prin flash-uri. La un moment dat, maşina în care ea era a semnalizat şi ne-am oprit într-o parcare, ca să mă roage să merg un pic mai încet, pentru că erau tiruri şi îi era frică. Nu peste mult timp, iar mi-a atras atenţia şi am oprit. Când m-am urnit de pe loc (cu 2 km/h), am auzit un zgomot înfiorător sub maşina mea. Axul cardanic, care face legătura dintre roţile din faţă şi cele din spate, era înfipt în asfalt, pe direcţia de mers. Dacă nu opream atunci, nu mai rezistam decât două sau trei secunde şi mă rostogoleam cu maşina, puteam să omor oamenii, având 130 km/h. De multe ori, ea zice că mi-a salvat viaţa. Şi îi dau dreptate.

Cum a rezistat mariajul de 42 de ani cu doamna Cristina, pe lângă faptul că fiul, Călin, v-a ţinut uniţi?
Cristina este o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Deşi era în câmpul muncii, a lucrat în proiectare, în industria lemnului, a avut timp să-l crească şi să-l strunească pe Călin, iar eu am putut să-mi urmez vocaţia şi să n-am sincope.


Petre Geambaşu şi orchestra. FOTO petregeambasu.ro

image
image

Ce l-aţi sfătui pe un tânăr care vrea să-şi clădească o carieră artistică?
Ceea ce le-am sfătuit şi pe cele două fete din orchestra mea, Marcela Scripcaru şi Elena Niciu, nişte tinere talentate şi cu mult bun simţ. Le spun: "Nu cântaţi playback, cântaţi live, luaţi-vă munca în serios, nu vă duceţi după un succes rapid, pentru că nu puteţi răzbi decât cu răbdare". Altfel, un succes oarecare, întâmplător capotează, pentru că n-au bază, dar acesta nu e cazul lor.

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite